Farmacia Domnului: Morcovul

Morcovul are avantajul că se păstrează tot timpul anului, deci poate fi consumat în stare naturală şi pe perioada iernii. Datorită gustului său dulceag plăcut, este una dintre cele mai des folosite legume.
Rădăcina de morcov este o sursă foarte bogată în vitamina A (influenţând pozitiv acuitatea vizuală, mai ales cea nocturnă), dar conţine şi vitaminele B, C, D, E, K, precum şi calciu, fier, magneziu, potasiu etc. Valorile sale nutritive sunt maxime atunci când consumăm morcovii cruzi.
Morcovul este detoxifiant, ajută ficatul, este depurativ, diuretic. Ajută la curăţarea intestinelor şi contra constipaţiei, este cicatrizant, reglează digestia. Este tonic, remineralizant, antianemic, întăreşte imunitatea şi ajută la creştere. Sucul de morcovi stimulează digestia şi accelerează eliminarea toxinelor.
Morcovul menţine structura osoasă a dinţilor. Când le ies dinţii, copiilor este bine să li se dea morcov crud, ca să îl roadă.

Salată de morcovi

• 2 morcovi
• 2 mere
• Stafide
• 1 lgţ miere
• Pentru sos: ulei, sare, zeamă de lămâie (după gust)

Morcovii şi merele se dau pe răzătoare, se adaugă stafidele înmuiate în prealabil în apă, mierea şi sosul preparat după gust.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

Cinstirea martirilor, datorie de suflet a creştinilor. Memorialul durerii de la Aiud

În această toamnă, un grup de o sută de persoane, format din enoriaşi ai Parohiei „Sf. Ilie” din Victoria şi ai Parohiei „Sf. Treime” din Bucium, am călătorit împreună într-un pelerinaj care a cuprins: Schitul „Înălţarea Sfintei Cruci” din Aiud, Mănăstirea Râmeţ şi Catedrala Unirii din Alba Iulia. Prima oprire a fost la Aiud, unde am găsit o realizare arhitectonică impresionantă, care emoţionează profund pe orice privitor, chiar dacă nu cunoaşte exact ce reprezintă.


Centre de exterminare a elitelor
Supravieţuitorii puşcăriilor politice ale anilor 1945-1964, dintre care un rol deosebit l-a avut Părintele Iustin Pârvu, fost deţinut al acestui înspăimântător loc care a fost Aiudul, au depus eforturi cu adevărat supraomeneşti pentru a ridica “un memorial al durerii” în amintirea camarazilor care au fost ucişi în aceste centre de exterminare, dintre care amintesc: Aiud, Sighet, Târgu Ocna, Piteşti, Baia Sprie, Canalul Dunăre-Marea Neagră şi multe altele.
Ţinta era elita intelectuală şi duhovnicească a ţării, care se opunea instaurării regimului comunist ateu, orientarea Ministerului de Interne din acea perioadă fiind de a trimite selectiv în puşcării pe cei mai buni, mai pregătiţi, mai credincioşi fii ai ţării; astfel, la Aiud trebuia exterminată intelectualitatea, la Piteşti studenţimea şi aşa mai departe...

O impresie copleşitoare
Schitul de la Aiud este amplasat în acea parte a oraşului numită ”Râpa Robilor”, chiar pe locul în care, în mare taină, au fost aduşi spre a fi îngropaţi deţinuţii ucişi. Având în vedere faptul că panta pe care este amplasată biserica-monument este foarte abruptă, lăcaşul este construit pe verticală, având două încăperi: în prima se află paraclisul având 4 metri la intrare şi 12 metri în partea altarului, iar în partea de jos, adică sub Sfântul Altar, este amplasat “memorialul durerii”. Atât în paraclis, cât şi în “memorial”, pe pereţi se află plăci de marmură albă, pe care sunt înscrise numele celor care au suferit şi au murit în puşcăria Aiud în perioada amintită (atât cât au putut reconstitui supravieţuitorii).
Impresia pe care o lasă construcţia în ansamblu este copleşitoare; aceasta este numită şi “Crucea purtată”, deoarece în partea superioară arhitecţii au reprezentat sugestiv, prin şapte rânduri de câte două cruci, deţinuţii care poartă pe umerii lor o cruce imensă, Crucea care le-a fost hărăzită lor, celor mai buni dintre cei mai buni, pentru păcatele neamului românesc.

Urmele torturilor
În interiorul ”memorialului” sunt vitrine în care se află expuse osemintele dezgropate din “Râpa Robilor”, care, evident, nu au putut fi identificate. De aceea, şi cei care se zbat pentru ca aceşti martiri să fie canonizaţi, doresc ca pomenirea lor să fie a unei comuniuni de sfinţi.
Privirea osemintelor produce o emoţie neobişnuită, iar însoţitorul care ne-a prezentat locaşul ne-a dat câteva explicaţii şocante pentru un pelerin ce nu a aflat niciodată despre ceea ce s-a întâmplat în aceste centre de exterminare a fiilor neamului românesc. Astfel, se pot vedea oase cu fractură, maxilare rupte în timpul inimaginabilelor torturi, iar acel craniu care poartă în el urma fierăstrăului cu care a fost tăiat te lasă realmente fără glas.
Cutremurătoare sunt şi osemintele de mici dimensiuni, la care însoţitorul ne precizează că au aparţinut copiilor care au fost ucişi aici. Deosebit de important este faptul că osemintele în totalitate sunt de culoare gălbuie, şi nu albă, ceea ce arată sfinţenia acestor oameni, după cum explică Părintele Iustin Pârvu.
Pentru că am amintit de Părintele Iustin, vă supun atenţiei şi o întâmplare care ne arată credinţa adevărată şi sfântă în Domnul Iisus Hristos a părintelui: după doisprezece ani de puşcărie executaţi pentru vina de a crede şi de a propovădui cuvântul Domnului, în ziua eliberării sale Părintele Iustin a fost întrebat de către anchetatori dacă va mai continua să propovăduiască Sfânta Evanghelie; pentru că a răspuns afirmativ cu toată hotărârea, a fost condamnat la încă patru ani de închisoare, pentru “crima” de a fi creştin.

„Să nu te temi. Să nu te îndoieşti.”
În încheierea acestei prezentări a unei tragedii naţionale insuficient cunoscute, vreau să vă pun la suflet cuvintele pe care Valeriu Gafencu, “Sfântul închisorilor”, le-a primit de la Maica Domnului, care i s-a arătat în puşcăria de la Târgu Ocna, cu puţin timp înainte de moartea lui: ”Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi. Să nu te îndoieşti. Biruinţa va fi a Fiului meu. El a sfinţit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc şi încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu îi aşteaptă pe oameni să se întoarcă la credinţă. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credinţă pe pământ, să ştiţi că totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin foc şi prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credinţă şi am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniţi, lumea e a lui Hristos!

Ioan Antonescu, Victoria

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

Apostolat nr. 47

Editorial:

• Copilul cu ochii senini

Actual:

• Păgânizarea sărbătorilor creştine
• „Magii” poporului român
• Bâjbâind spre nicăieri
• Nu poţi fi blând şi smerit până nu te muţi în Iisus

Naşterea Domnului:

• Să nu împodobim bradul mai mult decât sufletul!
• Crăciunul în temniţele comuniste: Cu cât era prigoana mai mare, cu atât noi ne înălţam mai sus în spiritualitate

Trup şi suflet:

• Trup şi suflet - în viziunea părinţilor filocalici

Pas în doi:

• Gelozia este o atitudine creştină?

Educaţie creştină:

• Către o femeie însărcinată: Mai întâi uşuraţi-vă de păcate

Căsuţa copiilor:

• O poveste despre primul brad

Catehism pe înţelesul tuturor:

• Sf. Liturghie, Taina tainelor: Liturghia credincioşilor

Cu Dumnezeu în casă:

• Cel mai important invitat la masa de Crăciun
• Turtă dulce pentru colindători
• Farmacia Domnului: sfecla roşie
• La gura sobei: Iarna lui Ene

Trecut şi prezent:

• Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Şinca Veche

Gelozia este o atitudine creştină?

Gelozia este o atitudine creştină? Cum să gestioneze o persoană credincioasă asemenea sentimente?

Gelozia poate fi ceva bun
În primul rând să ne gândim ce este gelozia. Gelozia este o putere a sufletului prin care îl păstrăm pe celălalt în valoarea lui. „Eu te-am descoperit, eu te iubesc Şi pentru mine ai o valoare unică. Şi te păstrez. Sunt gelos.“. Şi Dumnezeu zice: „Sunt gelos“. Dumnezeu este un Dumnezeu gelos. Adică: „Măi, omule, te-am făcut minunea creaţiei, sunt gelos, nu pot să te las să te închini la un viţel, la un cârnat, să te prosternezi în faţa unui pahar. Eu te-am făcut să te închini la Dumnezeu, adică la Iubire, la minune, la dragoste, să fii ca Mine!“. Şi atunci, sigur, gelozia este această vigilenţă pe care o am ca nu cumva persoana iubită să cadă sub demnitatea ei, sub demnitatea cu care am investit-o. Şi când un bărbat e gelos pe femeia sa, se gândeşte: „nu cumva femeia mea ar putea să cadă în desfrâu?“. Vedeţi, desfrâul e o cădere. „Nu cumva bărbatul meu ar putea fi folosit ca obiect de plăcere de alte femei?“, adică să cadă din demnitatea de împărat pe care a primit-o la Sfânta Cununie? Şi atunci, gelozia, din punctul acesta de vedere, este ceva bun.

Gelozia pervertită devine suspiciune, posesiune
Dar, din cauză că noi pe toate le-am coborât prin cădere, din cauză că nu ne alimentăm cu putere de la Dumnezeu, cu Harul lui Dumnezeu, gelozia cade, devine suspiciune, neîncredere, posesiune: „Eşti a mea şi nu cumva să te privească altcineva!“ Sau în situaţia să-mi fie teamă că, dacă mergem undeva, o să te fure cineva… Un bărbat gelos în sensul sănătos al cuvântului zice: „femeia mea? Pot s-o las singură şi-n gară, că nu mi-o ia nimeni, pentru că ea m-a ales şi eu am ales-o, şi toată lumea vede şi ştie că e a mea, că ea este împărăteasă şi că nu poate fi luată aşa, ca o valiză uitată de cineva în gară!“. Altfel, va trebui s-o păzească şi, cu cât o păzeşte mai tare, cu atât o pierde mai repede, pentru că n-ai cum să păzeşti inima omului. Nu, nu, nu poţi s-o păzeşti. Mai degrabă poţi să păzeşti un cârd de gâşte decât o femeie, zice o vorbă din popor.
Singurul fel în care o poţi păzi este s-o aşezi în valoarea ei adevărată, să-i spui: „Femeie, pentru mine eşti unică, eşti de nepreţuit!“. A, că acum sunt furios, că mă aşteptam să faci ceva şi tu ai făcut altceva, sau altfel, asta e o realitate care ţine de planul lui a face. Dar tu pentru mine eşti valoarea supremă a vieţii mele de bărbat, eşti darul lui Dumnezeu făcut mie. Şi atunci, nu mă mai tem.

Maica Siluana Vlad,
în emisiunea "Trepte spre cer (3TV Craiova, 2006)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

Trup şi suflet - în viziunea părinţilor filocalici

În primele secole creştine Biserica a luptat împotriva gnosticismului, sistem filosofico-religios care considera materia ca sediu al răului. Cu toate acestea găsim adeseori în scrierile duhovniceşti maxime şi aforisme legate de trup care te duc cu gândul la tendinţe spiritualiste demult condamnate de Biserică. Trupul este prezentat ca o închisoare, un mormânt al sufletului. Eliberarea sufletului din ,,lanţurile trupeşti”, din legătura cu un cadavru, este esenţială (Clement Alexandrinul). Trupul este străin sufletului, ca un „veşmânt carnal”, ca o „mască hidoasă”, ca o „piele materială” (Sf. Grigorie de Nyssa) ,,El mă ucide, şi eu îl ucid”. „El mă sugrumă, şi eu îl sugrum”. Trupul este ,,un prieten ingrat şi perfid” (Sf. Ioan Scărarul). Trupul nostru este, aşadar, sediul răului?

Ce înseamnă „trup”?
Referindu-se la problemele de terminologie şi exprimare a termenului de „trup”, Sf. Părinţi filocalici dau trei sensuri sau înţelesuri generale ale acestuia:
1. în sens medical şi psihologic, el face parte din personalitatea noastră; suntem, deci, obligaţi să-l hrănim, să-l protejăm, să avem grijă de integritatea sa, pentru ca să fie instrumentul potrivit prin care se manifestă sufletul;
2. în sens moral, prin cuvântul ,,trup” se indică înclinaţiile trupeşti şi pasiunile (de exemplu înclinaţiile la băutură, la necumpătare sexuală etc.). În această stare, trebuie să „dominăm” trupul, să fim prudenţi, să îl supraveghem;
3. în sens ascetic şi mai concis simbolizează înclinaţiile spre rău.
Scriitorii filocalici învaţă că trupul este unul dintre cei trei duşmani cu care are de luptat omul, alături de lume şi diavol. De aceea vom găsi exprimări negative la adresa trupului, dar nu în sensul de a-l nega, de a-l refuza sau distruge, ci de a-l supune unei ample lucrări ascetice, duhovniceşti, de spiritualizare a lui şi a vieţii. În pofida unor astfel de exprimări la adresa trupului, în exprimarea Sf. Părinţi prevalează cele în care se arată valoarea sa reală: nici bun, nici rău, dar putând deveni bun – prin asceză, sau rău – prin lucrarea patimilor.

Trupul poate deveni bun sau rău
Trupul este neutru din punct de vedere duhovnicesc. În funcţie de voinţa omenească a subiectului său, el poate deveni ,,templu al Duhului Sfânt”, unealtă şi ajutor al sufletului, sau ,,laborator de gânduri rele”, ”fabrică de păcate”, în care se lucrează patima şi fărădelegea. Trupul nu este nici rău nici bun prin sine, dar poate deveni bun sau rău.
Desigur, datorită păcatului strămoşesc, omul moşteneşte, prin trup, o oarecare înclinare, o slăbiciune instinctuală spre păcat, care nu are însă un caracter imperativ, ceea ce înlesneşte opera ascetică de edificare spirituală a omului. Păcatul şi patima, ca obişnuinţă sau stăruinţă în păcat, amplifică această slăbiciune, această vulnerabilitate moştenită a omului, creând locul şi mediul ispitei şi căderii.
Lupta nu este îndreptată împotriva trupului, ci împotriva mişcărilor iraţionale, necontrolate ale sale, împotriva păcatelor şi a patimilor care se pot lucra în şi prin el. Sensul ascezei nu este nici distrugerea sau suprimarea acestor efecte sau energii umane interioare, ci „sublimarea”, purificarea şi înduhovnicirea lor.
Sf. Diadoh al Foticeii, numind trupul ,,casă a sufletului” învaţă că nevoinţele ascetice nu vizează dărâmarea acestei case, de absolută trebuinţă a vieţii, ci curăţirea ei, în exterior şi în interior. Asceza răsăriteană nu tinde spre anihilarea trupului, a realităţii sau a elementului material din constituţia umană, ci spre valorificarea acestor energii, spiritualizarea lor, întoarcerea lor către o direcţie şi intenţionalitate duhovnicească.
Ea vizează aşadar transformarea trupului din laborator al faptelor rele, pătimaşe, în trup duhovnicesc, în templu al Duhului Sfânt, prin înduhovnicirea simţurilor. Credinciosul desăvârşit devine ,,înger pământesc” şi „om ceresc”, dobândind adevărata pace a minţii, care este mult mai mult decât liniştea gândurilor. Mintea curăţită devine întru totul ,,soare”, ,,cer înstelat” iar lucrarea ei este „liturghia tainică a altarului ceresc”, ,,liturghia tainică a minţii”.

Comoară în vase de lut
Nicolae Cabasila arată finalitatea acestei lucrări de sfinţire a trupului împreună cu sufletul. ,,Acest trup nu mai are părtăşie cu viaţa sufletului pământesc, ci se lasă umplut peste tot de duhul cel de viaţă făcător şi trăieşte şi după moarte, o moarte care într-un fel oarecare este mai bună decât viaţa pe care a dus-o până în ceasul acela, mai ales că n-avem de-a face cu moartea adevărată, căci, după cum zice Solomon, drepţii sunt cu desăvârşire morţi în ochii celor fără de minte (Înţ. lui Solomon 3, 2) pe când în ochii celor ce cugetă drept sunt mereu vii”.
Dacă la moarte noi nu vedem decât ţărână şi nimic mai mult, atunci nu trebuie să ne mirăm, căci comoara totdeauna este ascunsă înăuntru, cum stă scris: ,,Ascunsă este viaţa voastră” (Col. 3, 3) şi anume într-un vas de pământ, cum bine zice Sf. Pavel ,,avem această comoară în vase de lut” (II Cor. 4, 7).
Sigur că cei care văd doar lucrurile din afară, văd numai lut. În schimb, când Hristos se va arăta întru mărire, atunci şi ţărâna aceasta îşi va dezvălui toată frumuseţea şi se va vădi atunci că şi ea este o fărâmă din fulgerul (Matei 24, 27) ce se va arăta pe cer în lumina lui şi formând împreună aceleaşi raze, cum zice Domnul: ,,Drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43) şi numeşte împărăţia Tatălui tocmai strălucirea cu care s-a arătat plin de lumină înaintea apostolilor, care au văzut acea împărăţie ca pe o lumină coborându-se cu putere mare peste faţa oamenilor, şi vor străluci drepţii în ziua aceea cu aceeaşi putere şi mărire ca şi Hristos, ei pentru că s-au învrednicit de aşa fericire, iar El de bucuria de a fi părtaş la fericirea lor (Mt. 17, 2).
Aşadar, Sf. Părinţi au insistat adesea asupra faptului că fiinţa omenească nu este numai suflet, nici numai trup, ci una si alta laolaltă, de nedisociat. Afirmând că trupul face parte integrantă din însăşi fiinţa omului, recunoscându-i acestuia o demnitate egală cu cea a sufletului şi refuzând să-i atribuie o origine şi un destin diferite de acelea ale sufletului, ei contrazic concepţiile spiritualiste potrivit cărora trupul n-ar fi decât un avatar al sufletului, semnul decăderii lui, o sursă de necurăţie pentru el, un mormânt care l-ar ţine prizonier, un element care i-ar fi supraadăugat şi neesenţial, numai sufletul constituind esenţa omului, el trebuind să se reveleze sau să se desăvârşească prin detaşarea de trup, prin negarea progresivă a acestuia.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010