Cine
poate vorbi despre durerea pe care o încearcă o mamă văzându-şi copilul - chiar
şi tânăr adult fiind - că o ia pe căi greşite? Şi, din nefericire, nu e doar
cazul familiilor „fără Dumnezeu“, ci chiar şi în familii credincioase au loc
astfel de drame. Ce putem face, ca şi părinţi, în faţa realităţii unui fiu
risipitor care ne pleacă din casă, care pleacă din Biserică şi nu ştim dacă se
va mai întoarce vreodată?
Mai ales
când ştiţi că aţi făcut tot ce a fost posibil ca să creşteţi un copil cu frica
lui Dumnezeu, că aţi căutat să duceţi o viaţă cât mai curată, integră, lipsită
de ipocrizie, plăcută Domnului, că aţi făcut tot ce v-a stat în putinţă să-i
asiguraţi toate condiţiile materiale şi spirituale pentru o dezvoltare cât mai
armonioasă. Şi iată că băiatul sau fata cu care până mai ieri vă puteaţi
înţelege, care mergea cu drag la biserică, peste noapte parcă s-a transformat
într-o persoană pe care nu o mai cunoaşteţi şi care face tot felul de lucruri
care ştiţi sigur că pot avea consecinţe dezastruoase. Că ia decizii pe care nu
le-aţi fi luat pentru el sau ea nici într-o mie de ani. Ori nu v-aţi fi
aşteptat să le ia. Că a început să meargă în locuri pe care în niciun caz n-aţi
fi vrut să le frecventeze. Ce s-a întâmplat cu copilul? Este posibil, aflaţi în
deznădejde, chiar să spuneţi: „cum a putut să-mi facă una ca asta?“.
De multe
ori vrem ca noi să îndreptăm lucrurile
Totuşi,
este copilul nostru iubit, aflat în responsabilitatea noastră încă de la
naştere. În faţa lui Dumnezeu, am fost responsabili pentru el. Şi „ştim“ că el
nu se poate descurca fără supervizarea noastră. De aceea, avem tendinţa de a-i
repeta tânărului lucruri care nu mai sunt o noutate, pentru că i-au fost spuse
încă din copilărie: „vorbeşte frumos cu oamenii“, „nu mânca dulciuri înainte de
masă“, „alege-ţi prietenii cu grijă“, „nu trânti uşa“, „nu te urca băut la
volan“ „vorbitul exagerat la telefon dăunează“, „nu uita că ai examen“,
„trezeşte-te la timp pentru a merge la biserică“, ori de a-l apostrofa pentru
deraierile prin care trece.
Totuşi,
pe măsură ce creşte, putem fi siguri că tânărul nostru ştie deja care ne sunt
opiniile în legătură cu acele aspecte. Vom vedea chiar că, pe cât insistăm, pe
atât se îndepărtează şi se răceşte relaţia. Pentru că le ştie, dar nu se mai
conformează lor..., deoarece are voie să nu vrea. Dacă aveţi un asemenea copil,
înseamnă că este momentul să vă confruntaţi cu faptul că perioada
instructajului s-a terminat şi începe o altă etapă în care totuşi puteţi lua
atitudine. Dar nu cu privire la comportamentul lui - ce să facă sau nu -, ci la
limitele dumneavoastră. Spre exemplu, dacă un prieten de-al vostru invitat în
casă este fumător, nu îi veţi interzice să fumeze în afara casei. Totuşi, în
casa voastră, puteţi să nu-i permiteţi. Ori dacă vecinul se urcă la volan în
stare de ebrietate, din nou, nu-l puteţi împiedica. Dar puteţi să nu vă urcaţi
cu el în maşină să vă ducă undeva. La fel şi în cazul copilului dumneavoastră,
trecut deja înspre maturitate, va fi nevoie să-i acordaţi libertatea de a
ajunge la consecinţele naturale ale acţiunilor alese, oricât de dureroase ar fi
acestea. Acum aveţi de acceptat, precum tatăl fiului risipitor, „plecarea“
acestuia. Este momentul unui salt de credinţă, în care să predaţi total această
grijă a responsabilităţii pentru el Domnului. Este greu, pentru că la început
poate părea lipsă de implicare ori lipsă de grijă faţă de copil. Parcă nu de
mult îi spuneaţi să-şi pună fularul la gât. Totuşi, este o fază în care se face
trecerea de la responsabilitatea voastră pentru el, la asumarea de către el
însuşi a propriei responsabilităţi în faţa lui Dumnezeu, în faţa lui însuşi.
O poartă
deschisă pentru fiul risipitor
Tot de
ajutor e crearea unui teren neutru pe care vă veţi putea întâlni cu tânărul
„străin“. O activitate pe care o făceaţi împreună încă din copilărie şi încă nu
e refractar la ea sau chiar ceva nou - un joc, un film, mers la cumpărături, o
excursie etc. Ceva „ca doi maturi“. Acestea sunt clipe în care îi arătaţi că
nu-l respingeţi, că sunteţi tot acolo, aşteptându-l. Bineînţeles, evitând
discuţiile care ştiţi că nu duc decât la situaţii conflictuale, cel puţin la
momentul actual. Este o zonă esenţială, o poartă deschisă la momentul la care
fiul risipitor ar vrea să se întoarcă acasă. Chiar dacă el pleacă acum trântind
uşa, voi, ca părinţi, arătaţi-i că ea nu e încuiată, ci poate fi deschisă
oricând se hotărăşte să se întoarcă. Şi că el e cel care o va putea deschide,
el e cel care trebuie să apese pe clanţă.
În cele
din urmă, evitaţi să vă învinovăţiţi pentru eventualele greşeli din educaţie,
care l-ar fi putut aduce aici. Fireşte, veţi recunoaşte ce aţi greşit, vă veţi
spovedi şi vă veţi cere iertare pentru greşelile făcute, rugându-L pe Domnul să
îndrepte El ce veţi fi greşit. Modul de abordare a păcatului nu se schimbă. Dar
nu este nevoie să rămâneţi blocat în asta şi să vă consideraţi singurul
vinovat, din simplul motiv că nu este adevărat. Copilul beneficiază de acelaşi
dar de la Dumnezeu, pe care l-aţi primit şi dumneavoastră: acela al voii
libere. El a putut face acele alegeri şi este liber şi să se întoarcă. El face
alegeri acum greşite, căutându-şi bucuria, căutându-L pe Dumnezeu, chiar dacă
nu ştie ce caută.
Este o
etapă foarte grea, dar care, abordată cu înţelepciune, va trece fără prea mari
traume şi veţi putea primi apoi în braţele părinteşti un adult capabil să ia
decizii responsabile pentru propria viaţă, având o relaţie personală cu
Dumnezeu. Ori poate va trece prin consecinţe dureroase, care vă vor frânge
inima. Nu vă pierdeţi nădejdea, pentru că el e în mila Domnului. Nu uitaţi de
rugăciunea pentru întoarcerea lui, cel mai eficient instrument pe care îl aveţi
mereu la îndemână şi care va face să se poată spune şi despre dumneavoastră:
„nu este posibil să se piardă copilul atâtor lacrimi“.
Şi poate se va întoarce cândva plângând, spunând ca şi Fericitul
Augustin: „Târziu Te-am iubit, Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu
Te-am iubit. Tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară şi acolo Te căutam şi
mă aruncam eu - cel ce şi-a pierdut frumuseţea - asupra acestor lucruri
frumoase pe care Tu le-ai făcut. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine. Mă
ţineau departe de Tine frumoasele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine, nu ar
exista. M-ai chemat - şi m-ai strigat şi ai rupt surzenia mea. Ai strălucit şi
ai alungat orbirea mea. Ai răspândit o mireasmă şi am respirat-o şi acum suspin
după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame şi sete. M-ai atins şi am luat foc,
arzând după pacea Ta.“
Cristina Sturzu
doxologia.ro
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 75, septembrie-octombrie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu