Pireu.
Puţin după 7 dimineaţa, în portul însorit, feribotul de Eghina îşi aşteaptă pasagerii. Urcăm direct pe punte. Un soare matinal mângâietor, vapoare multe, de diferite mărimi. Emoţii. Mai avem puţin şi pornim spre locul în care a trăit ultima parte din viaţa pământească Sfântul nostru cel iubit, pe care îl găzduim în bisericuţa noastră din sat – căci avem o părticică din sfintele sale moaşte.
Privesc portul. Totul e exact aşa cum mi-am închipuit acum câţiva ani, când duhovnicul nostru ne-a scris un mesaj din acelaşi loc, la aceeaşi oră. A te afla pe vaporul spre Eghina îmi părea atunci ceva de vis. Un vis a cărui împlinire nu i-am cerut-o Sfântului Nectarie, aşa cum nu am cerut nici părticica din trupul său. Dragostea Sfântului Nectarie a fost mereu atât de copleşitoare, încât pur şi simplu nu i-am cerut niciodată ceva anume. Ce anume din cele lumeşti să-i cer, când el le împlineşte pe toate cele de folos şi aduce atâta bucurie? Darurile sale delicate, cum e şi aflarea mea pe acest vapor, îmi umplu sufletul de lacrimi.
Pornim. Pelerinii s-au împrăştiat pe băncile de pe punte; unii împărtăşesc amintiri, alţii se roagă privind în zare, alţii citesc acatistul. Dintr-un colţ se aud cântări pascale. Mă îndrept spre el, cu un gând ce tocmai mi-a încolţit în inimă: să îi cântăm Sfântului, la el acasă, troparul. Îi întreb pe cei ce revarsă în cântec din preaplinul sufletelor lor dacă ştiu troparul Sfântului Nectarie. Dezamăgirea la răspunsul lor negativ mi se transformă în bucurie în faţa entuziasmului cu care împreună-călătorii se oferă să îl înveţe. Îl scriem pe foi în timp ce cântăm şi repetiţiile încetează abia când acostăm.
Eghina.
Cobor nerăbdătoare. Portul e plin de iahturi. Fiind la doar o oră cu feribotul de Atena, insula e o destinaţie de week-end mult frecventată de locuitorii capitalei greceşti. Imaginile însă trec pe lângă mine. Nu pot decât să mă gândesc că în acelaşi port cobora şi Sfântul Nectarie. Ne îndreptăm spre mănăstire, iar eu rămân în aceeaşi stare: nu fotografiez, nu reţin nimic. Toate trăirile îmi sunt legate de Sfântul... În ce zonă aridă a venit el să refacă mănăstirea cea veche, uite drumurile pe care a mers, dealurile pe care le-a privit şi poate şi străbătut, cu piciorul...
După câţiva kilometri, iată-ne lângă imensa biserică pe care o ştiu atât de bine din poze. Urcăm pe lângă ea, parcăm lângă mănăstirea veche şi intrăm. Văd imagini cunoscute din pozele celor care au fost aici, dar aşezarea lor împreună, în realitate, în faţa mea, îmi pare încă de necrezut.
Păşim în bisericuţa cu două intrări, în care în timpul slujbelor bărbaţii sunt despărţiţi de femei pur şi simplu printr-un zid. Pereţii simpli, nepictaţi, poartă icoane; vechi şi foarte vechi. În multe dintre ele îl recunosc pe Sfântul. În partea stângă, partea bărbaţilor, se află capul Sfântului Nectarie şi o raclă cu părticelele care au mai rămas din sfintele sale moaşte după ce acestea s-au răspândit, aşa cum şi-a dorit el, în bisericile din toată lumea. Tot aici se află şi un fel de panou închis cu sticlă unde se află nenumărate bijuterii sau diverse obiecte lăsate ca recunoştinţă pentru vindecări.
Lângă bisericuţă se află capela cu mormântul, pe care îl ştiu atât de bine din acatist. Aşezarea acestui cavou de marmură a fost prilejul cu care Sfântul a fost dezgropat, dezvăluind biruirea legilor putreziciunii. Aici s-a aflat sicriul pe care maicile, curioase, l-au desfăcut atunci când muncitorii l-au scos pentru realizarea lucrării. Curiozitate femeiască plină de dragoste, care le-a adus multă bucurie, bucurie care s-a răspândit în toată lumea, odată cu trupul său împărţitor de har şi vindecări celor ce se închină cu dragoste şi credinţă.
Apartamentul.
Cred că aici mi-am dorit cel mai mult să ajung. Am văzut în poze „căsuţa” Sfântului, locul unde dormea, locul unde primea oaspeţii, lucrurile sale. Mult, mult mi-am dorit să fiu şi eu aici, să adulmec mirosul real al acestui loc sfinţit de prezenţa omului îndumnezeit.
Intru, plină de sfială, şi calc uşor pe podeaua care scârţâie de povara anilor. O cămăruţă ca o sală de aşteptare, apoi un hol şi o cameră de primire tapetată cu poze din acea vreme. Văd originalul pozelor care îl reprezintă pe Sfântul Nectarie în viaţă şi îi simt prezenţa delicată. Delicată este şi chilia, cu patul de un alb cutremurător, icoana mare a Maicii Domnului şi locul său de rugăciune, dulapul cu ochelarii, papucii şi alte obiecte care i-au aparţinut. Aici, aici a locuit Sfântul nostru drag...
Ne regrupăm în curtea mică şi plină de intimitate a mănăstirii, primim blagoslovenia de cafea greceasă însoţită de rahat şi un fel de pâine uscată, posmagi. Mă retrag pe o bancă, savurând momentul şi trăgând până în adâncul plămânilor aerul acesta care aş vrea să rămână veşnic în mine. Mă gândesc şi îi pomenesc pe toţi cei care ştiu că şi-au dorit să ajungă aici. Aş vrea să le duc şi lor o bucată din Eghina – nume cu atâta rezonanţă pentru cei care îl iubesc pe Sfântul Nectarie.
Rugăciunile mele primesc însă un răspuns neaşteptat: locul acesta nu e casa permanentă a Sfântului Nectarie; dragostea lui îl face mereu să lipsească de acasă, pentru că e ocupat să alerge dintr-un colţ în altul al lumii, răspunzând tuturor celor care îl cheamă în rugăciune. Şi îmi dau seama că da, într-adevăr, aşa este. Prezenţa pe care am simţit-o adesea în bisericuţa noastră din Bucium, în timpul acatistelor şi paracliselor închinate lui, este la fel de puternică. Dragostea Sfântului Nectarie străbate orice distanţă. Indiferenţa celor care nu ştiu ce mare comoară adăposteşte biserica lor, o comoară pe care mulţi merg mii de kilometri să i se poată închina, nu îl opreşte pe Sfântul Nectarie să ne ocrotească, să ne păzească satul, să le răspundă celor care îl iubesc, dar şi să-i păzească pe cei care nu-l iubesc, „fără ca aceştia să ştie de unde le vine ajutorul”, exact cum spune acatistul.
Biserica mare.
Cu multă nădejde şi mângâiere în suflet cobor pe aleea care coboară şerpuind spre biserica mare, ridicată la ceva vreme după moartea Sfântului, cu ajutorul numărului imens de pelerini care îl caută aici. Flori de tot felul răspândesc o mireasmă dumnezeiască. Eghina, insula parfumată – acestea sunt cuvintele care îmi vin în minte. Parfumul florilor, parfumul prezenţei minunate a celui care a sfinţit acest loc.
Biserica e imensă, finalizată în exterior, dar încă în lucru în interior. În paraclisul din dreapta se află mâna Sfântului, pe care am sărutat-o şi acum câţiva ani, la Iaşi, de ziua Cuvioasei. Se află încastrată într-o raclă argintată pe care uneori se văd lucruri minunate, fie flăcări, fie un fel de dublură a chipului Sfântului Nectarie, imortalizate în fotografii. Una din ele o avem şi noi acasă, dar nepreţuit, amintindu-ne mereu cât de minunate sunt lucrurile Domnului în sfinţii Săi.
Găsim un moment de respiro în care rămânem doar noi în paraclis, şi cântăm troparul. Emoţiile ne stâlcesc vocile, dar nădăjduim că Sfântul nu se va uita la calitatea interpretării, ci la dragostea cu care am făcut-o.
Obştea.
Ieşim din biserică, ne grupăm şi încercăm să ne îndreptăm spre autocarul care a coborât aici, în parcare. Ar trebui să plecăm, dar nu prea ne îndurăm... „Aici nu e greu să vii, e greu să pleci!” – spune părintele, intuindu-ne perfect dorul care deja ni se instalează în suflete. Ne propune să mai urcăm o dată sus, la mănăstirea veche. Nu aşteptăm să întrebe de două ori, deşi scările sunt multe şi soarele puternic.
Atentă mai mult la miresmele florale decât la oboseală, urc uşor. Curtea veche este acum plină de pelerini. Ne mai închinăm o dată. Avem în grup două prietene ale unei maici stabilite aici de câţiva ani. Au apucat să vorbească puţin cu ea când am intrat, dar speră să o mai vadă o dată. Nu o mai găsesc, şi aflăm cu această ocazie că la Eghina rânduiala monahală este destul de strictă şi severă. De pildă, regimul lor alimentar este destul de frugal, fără carne, fără prăjeli. Maicile mănâncă de două ori pe zi: dimineaţa iau doar un ceai sau o cafea, cu măsline, posmagi, halva, iar după-masa o mâncare simplă – o fiertură, o salată, fructe... Cu o zi înainte de a se împărtăşi nu mănâncă nici peşte, nici ulei.
Nu e uşor să trăieşti în obştea Sfântului Nectarie, după gândurile noastre lumeşti... Însă atunci când simţi iubirea lui Dumnezeu şi ajutorul sfinţilor, înţelegi rânduielile de nevoinţă şi folosul lor. Iar ajutorul celor care le-au înţeles şi împlinit înainte de noi este nemăsurat. Cum este şi dragostea lor.
Îmi vin din nou în minte cuvinte din acatist: „şi, mulţumindu-i pentru nemăsurata sa dragoste faţă de noi, să-i cântam într-un glas: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni!”. Fredonând, trec pentru a treia oară prin raiul parfumat de flori, cu inima plină de bucurie.
Natalia Corlean
Insula Eghina
Este cea mai apropiată insulă de Atena, se află în golful Saronic şi are forma unui triunghi de aproximativ 10/15 km. Se cultivă aici cereale, bumbac, măslini, smochine. Cultura cea mai cunoscută la ora actuală este însă cea de fistic. „Fisticul de Eghina” – marcă înregistrată, cunoscută şi apreciată în întreaga Grecie, este cultivat pe mici proprietăţi particulare şi reprezintă pentru localnici principala sursă de venit. În fiecare an în august şi septembrie fisticul este cules cu mâna şi uscat la soare prin tehnici speciale. Datorită climei foarte calde, texturii solului şi apropierii mării, fisticul de Eghina are o formă rotundă specială şi un gust deosebit de savuros, recunoscute de Uniunea Europeană, care i-a acordat distincţia POP (produs de origine protejată), certificând diferenţa faţă de orice alt tip de fistic din lume.
În vremurile vechi, insula era o mare putere maritimă, rivalizând cu Atena. În 1829, în timpul războiului de independenţă, a cunoscut chiar un extraordinar moment de glorie, fiind, pentru câteva luni, capitala statului grec. Astăzi, insula este cunoscută în toată lumea mai ales pentru mănăstirea Sfântului Nectarie, unul din cele mai căutate locuri de pelerinaj din întreaga Grecie.
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 54 - iulie 2011
