Familie numeroasă sau nebunie curată?

Moda socială dictează astăzi să ai unul, maxim doi copii. Dacă ai deja trei, începi să atragi priviri întrebătoare, ba chiar şi mila celorlalţi, ca să nu mai vorbim de comentarii. Despre aceste „reguli” nescrise referitoare la numărul de copii şi experienţa acceptării binecuvântării lui Dumnezeu de a avea o familie numeroasă ne vorbeşte Anna Crawford din Statele Unite, mămică a cinci copii cu vârste între 3 şi 11 ani.

Copiii ca binecuvântare

Noi nu suntem decât o familie formată din şapte membri, însă tot atragem ceva priviri atunci când ieşim în lume. Ni se fac comentariile obişnuite: „Toţi sunt ai tăi?”, „Cred că sunteţi foarte ocupaţi!”, dar şi dispreţuitorul: „Nu ştii câte probleme ai?” (Există oare vreun răspuns politicos la această întrebare? Adică: „Nu, spune-mi tu!” - nu ar fi chiar potrivit).
De câţiva ani, mişcarea numită „Quiverfull Movement” (care promovează naşterea de copii, văzând în aceştia binecuvântarea lui Dumnezeu, şi exclude orice metodă contraceptivă) a devenit foarte cunoscută. Iniţial, această orientare s-a răspândit printre creştinii evanghelici. Familia Duggar este probabil cea mai cunoscută, de când a apărut la televizor. Dar, şi ca şi creştin-ortodoxe, majoritatea familiilor pe care le ştim noi au cel puţin patru copii, multe au chiar mai mulţi.
Acum, înainte ca mama mea să facă un atac de cord citind asta (glumesc), trebuie să spun că nu am niciun plan anume să am 19 copii, ca familia Duggar. Sincer, nu cred că mărimea unei familii este un subiect de discuţie pentru altcineva decât pentru tine, soţul/soţia ta şi duhovnicul vostru.
Acestea fiind spuse, menţionez câteva principii generale:
1. Mai întâi şi înainte de toate, copiii sunt un dar de la Dumnezeu, o binecuvântare! Pierzând din vedere acest aspect, oamenii cad în foarte multe păcate, cum ar fi avortul.
2. Motivele de limitare a numărului de membri dintr-o familie sau de amânare a naşterii de copii nu includ să aştepţi să ai o casă nou-nouţă cu trei dormitoare, două maşini, o carieră stabilă şi o excursie în Jamaica la activ.
Dincolo de aceste „reguli” generale, mai sunt şi alte aspecte, care trebuie cel mai bine stabilite cu duhovnicul vostru.

Întotdeauna mai este loc pentru un copil

Noi am avut copiii unul după altul, şi sunt câteva lucruri pe care le-am învăţat până acum din propria experienţă:
1. Există întotdeauna loc pentru încă un copil; nu a trebuit niciodată să punem un pătuţ în spatele curţii.
2. Cele mai mari cheltuieli din familie nu se schimbă prin apariţia unui copil sau a trei copii.
3. Există întotdeauna destulă afecţiune pentru toţi. Vă amintiţi zicala: „Înmulţeşte dragostea, nu o împărţi!”?
4. Copiilor mai mari le place să aibă un nou bebeluş în casă. Adesea se ceartă care să îl ţină în braţe şi de obicei aveam companie ori de câte ori hrăneam bebeluşul. După ce am avut cel de-al treilea copil, nu a mai trebuit niciodată să îl întreţin eu pe cel mic: copiii mai mari erau încântaţi să se prefacă că îl plimbă sau să cadă pe jos de vreo 473 de ori, doar pentru a-l face pe bebeluş să râdă, în timp ce eu pregăteam cina.
5. În familiile cu mai mulţi copii, aceştia învaţă să nu fie egoişti, să împartă cu ceilalţi, să realizeze că nu sunt cea mai importantă persoană din lume. Aceasta îi va ajuta în momentul în care vor ieşi în lume, vor fi pregătiţi să facă faţă acestei realităţi.
6. Aşa cum duhovnicul meu a spus odată: „Nu ştii cât de egoist eşti, până nu ai copii”. Este atât de adevărat! Copiii te forţează se te maturizezi.
Şi aş putea să continui…

Alegerea de a nu avea copii nu este creştină

Când oamenii se uită la mine cu neîncredere sau milă, zâmbesc şi mă gândesc la cât de plăcut este să priveşti un teatru de păpuşi, spectacole minunate şi recitaluri înregistrate, să fii servit cu o nemaivăzută abundenţă de mâncare de plastic, să îţi priveşti copilul croşetând sau construind ceva pentru prima dată, să intri în cameră şi să vezi un copil mai mare citind fratelui lui care nu ştie să citească şi (bucuria bucuriilor!) să-ţi ţii copilul în braţe pentru prima dată. Sigur că o familie numeroasă nu este numai soare şi veselie, dar nici una mică nu este aşa!
Iată ce spune Părintele Thomas Hopko: Potrivit învăţăturii ortodoxe, aşa cum este ea exprimată în ritualul sfânt al căsătoriei, naşterea de copii, îngrijirea şi dragostea pentru ei în interiorul familiei, sunt împlinirea firească a iubirii dintre bărbat şi femeie în Hristos. În acest mod, căsătoria este exprimarea umană a dragostei creatoare şi protectoare a lui Dumnezeu, Dragostea perfectă a Celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi care se revarsă în creaţie şi grija pentru lume. Această credinţă că dragostea umană, care imită dragostea divină, ar trebui să se reverse la rândul ei în procreare şi grija pentru ceilalţi, nu înseamnă că naşterea de copii este în sine singurul scop al căsătoriei, unica şi exclusiva justificare şi legitimizare a existenţei ei. Nu înseamnă că un cuplu fără copii nu poate trăi o adevărată viaţă creştină împreună. Înseamnă însă că, totuşi, alegerea conştientă a unui cuplu de a nu avea copii din motive de confort personal şi bunăstare, dorinţă de lux şi libertate, teamă de responsabilitate, refuz de a împărţi averea şi bunurile personale, ura faţă de copii etc. nu este creştină, şi nu poate în nici un fel fi considerată în acord cu învăţăturile biblice, morale şi sacramentale sau cu experienţa Bisericii Ortodoxe în ceea ce priveşte sensul vieţii, al iubirii şi al căsătoriei. (…)

Marea majoritate dintre noi nu putem susţine în public o expunere despre rolul căsătoriei creştine. Ceea ce putem face însă, este să nu ne mai simţim vinovaţi că împlinim voia lui Dumnezeu pentru noi înşine, în căsniciile şi familiile noastre. Putem să încetăm să ne mai cerem scuze pentru numărul de copii pe care îi avem sau pentru dorinţa de avea mulţi copii.

Matushka Anna Crawford
Traducere de Prof. Mihaela Tatu

Psalmul 126, 3-5: Iată, fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata rodului pântecelui. Precum sunt săgeţile în mâna celui viteaz, aşa sunt copiii părinţilor tineri. Fericit este omul care-şi va umple casa de copii; nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă.
Psalmul 127, 1-4: Fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul, care umblă în căile Lui. Rodul muncii mâinilor tale vei mânca. Fericit eşti; bine-ţi va fi! Femeia ta ca o vie roditoare, în laturile casei tale; fiii tăi ca nişte vlăstare tinere de măslin, împrejurul mesei tale. Iată, aşa se va binecuvânta omul, cel ce se teme de Domnul.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Mereu mă simt obosit şi fără chef de a face nimic

Nu am dus o viaţă plăcută lui Dumnezeu... În liceu, trăiam dobitoceşte, eram mort cu sufletul. Acum, când mă gândesc la cele pe care le săvârşeam, mi se face greaţă, mi se pare de necrezut. Pe lângă toate acestea aveam şi o părere extraordinară despre mine. Eram, doar, elev al celui mai bun liceu din oraş, intrasem printre primii, eram sârguincios, mă bucuram de aprecierea colegilor şi a profesorilor. Cel puţin aşa a fost la început, până când patimile ce se încuibaseră în sufletul meu au început să ia proporţii monstruoase şi să mă macine încet, dar sigur. Atunci mi-a venit pentru prima oară gândul sinuciderii (de neconceput înainte).
Apoi, lucrurile au început să îmi meargă din ce în ce mai prost, dar parcă începeam şi eu să mă trezesc puţin câte puţin. Domnul mi-a scos în cale un duhovnic ce m-a ajutat foarte mult. Îmi aduc aminte cât de liber m-am simţit după prima mea spovedanie, ce uşurat îmi era sufletul după ce a lepădat povara multor ani de păcate groaznice, nefireşti, strigătoare la cer. Credeam atunci că am lăsat totul în urmă, dar de fapt lupta abia începea.
Am intrat apoi la facultate şi începusem să mă întorc, parţial, la patimile de dinainte. Dar eram hotărât că aşa nu se mai poate, că trebuie să scap neapărat de patimile care încă mă ţineau legat, că decât să cad iarăşi în hăul din care mă scosese Dumnezeu, mai bine să mor.
Aşa că am încercat să lupt, dar cu cât încercam mai tare, cu atât mă simţeam mai neputincios. Cu atât mai mult mă simţeam părăsit de Domnul în strădania mea de a începe o nouă viaţă.
Şi nu era doar o neputinţă de a lupta împotriva patimilor, ci şi o neputinţă în a îmi împlini îndatoririle de zi cu zi, cele ce ţineau de facultate. Mi se părea că viaţa mea devine un dezastru, că sunt un ratat. Trăiam într-o tensiune enormă, mereu în minte purtând gândul că nu sunt în stare de nimic, că am ratat-o cu toate. Mi se părea că dintr-un moment în altul, ceva va ceda în mine.
Mă urmăreau adesea gânduri de sinucidere, dar şi gânduri ce mă impulsionau să mă întorc la traiul pătimaş de dinainte (la care nu renunţasem nici acum total), promiţându-mi astfel ieşirea din starea apăsătoare în care mă găseam.
Spovedaniile se răriseră destul de mult, simţeam că niciodată nu sunt pregătit pentru a vorbi cu duhovnicul. Nu doar de el m-am îndepărtat ci şi de prieteni, cunoştinţe, familie. Mă feream pe cât posibil să le descopăr celorlalţi starea mea interioară.
La un moment dat însă, a avut loc un eveniment care parcă a schimbat ceva; sau a fost începutul unei schimbări. Am fost în pelerinaj pentru câteva zile la o mânăstire din Munţii Apuseni. Acolo am avut ocazia să vorbesc cu un părinte deosebit. Revenind apoi acasă, a urmat o reluare a legăturilor cu părintele duhovnic şi o încercare de a-mi reclădi iarăşi sufletul.
Acum îmi dau seama că în acele perioade dureroase, Domnul a dezrădăcinat încetul cu încetul patimile adânc înfipte în inima mea. Deşi încă trebuie să mă lupt cu vigilenţa împotriva patimilor trupeşti, mai ales, sunt conştient că nu mai au puterea pe care o aveau asupra mea altă dată.
Şi totuşi, încă simt în mine acea neputinţă de care spuneam. Am terminat, în cele din urmă, cu bine (dar nu fără peripeţii şi chiar întâmplări miraculoase - pentru care îi mulţumesc Domnului :-) facultatea şi acum sunt masterand. Trebuie să mărturisesc că îmi e greu să mă descurc şi cu serviciul şi cu masteratul, şi spre ruşinea mea, am avut de multe ori momente în care m-am răzvrătit, momente în care voiam să-i cer socoteală lui Dumnezeu pentru că nu îmi ia această neputinţă, această trândăvie (cu altă patimă nu am putut să o asociez) şi încercam să o alung de unul singur, folosindu-mă de alte patimi ale mele: muzica rock, dulciurile şi cafeaua.
Acum am o grămadă de lucruri pe cap şi nu ştiu cum voi reuşi să le duc la capăt: serviciu, masterat, alte proiecte de cercetare (sper să reuşesc pe viitor a prinde o bursă de studii în străinătate). Părintele duhovnic mi-a dat binecuvântarea pentru toate aceste proiecte, deci într-un fel mă simt obligat să le duc la capăt. Şi totuşi, demonul acesta al trândăviei nu mă slăbeşte deloc. Mereu mă simt obosit şi fără chef de a face nimic. Dacă încerc să mă forţez prea tare şi să apelez la mijloace ajutătoare de tipul celor de care spuneam mai sus (în special muzica rock) nu mă mai pot apoi ruga deloc.
Ce mă sfătuiţi să fac?

M.

***

Dragul meu Băiat,
Această lene despre care vorbeşti este suferinţa sufletului şi trupului tău care, renunţând la plăcerile patimilor, nu au cunoscut încă bucuria virtuţii. Nu e îndeajuns să lupţi cu păcatul, omule drag, ci e nevoie să dobândeşti bucuria! Şi asta nu va veni nici prin numărul mare de proiecte şi nici din satisfacţia împlinirii lor, ci prin strădania lucidă şi responsabilă de a fi credincios peste talanţii tăi. Acum, de exemplu, ai primit marele dar de a-ţi simţi neputinţa, neputinţele. E cu adevărat un mare dar, pentru că mulţi oameni cred că ei pot sau ar putea, dacă ar voi. Dar tu ştii că nu poţi şi asta te face apt să primeşti ce are Domnul pregătit pentru tine acum. Asumă-ţi fiecare clipă de neputinţă, nu te împotrivi ei, nu o nega şi roagă pe Domnul să lucreze ceea ce ne-a făgăduit: „ce nu e cu putinţă la om, e cu putinţă la Dumnezeu”! Spune: „Doamne, nu pot să fac asta, acum. Vino Tu şi fă cu mine!” Asta e lucrarea ta de acum. Înţelegi? Este extrem de simplu!
Să spunem că nu te poţi da jos din pat. Arată Domnului această neputinţă şi cheamă-L în ajutor! Sau că nu te poţi ruga. Aşează-te în genunchi şi spune-I asta, arată-I asta şi cere-I să facă ce ştie cu neputinţa ta şi acceptă ce va face.
Nu uita cuvântul apostolului: „Când sunt slab, atunci sunt tare!”
Apoi, nu uita să mulţumeşti pentru toate, să te minunezi de faptul că respiri, că ninge, că te mişti... Bucură-te de lucrurile mărunte din jurul tău... Cere ochii Lui ca să vezi, cere auzul Lui ca să asculţi! Fă din fiecare gest al tău o liturghie...
Te rog, să faci Seminarul nostru online „Să ne vindecăm iertând”, ca să înveţi arta asta de a te bucura întregindu-te cu tot ce ai negat, uitat sau neglijat până acum.
Viaţa e un miracol lăuntric! Intră acolo şi trăieşte-o cât poţi mai conştient, Om drag! Fă din ea o liturghie (jertfind ale tale ca să devină ale Sale) şi multe se vor schimba şi în afară!
Cu drag şi încredere,

Maica Siluana
Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Iaşi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Ce să fac când mă ocărăşte femeia?

Cuvânt al Părintelui Ghelasie de la Frăsinei

Un ucenic care era tot timpul ispitit de mânie, părându-i-se a fi dispreţuit şi ocărât de către soţia sa, l-a întrebat: „Ce să fac, Părinte, că vin multe ispite şi din nimica toată se aprinde cearta şi judecata şi mânia violentă şi răstălmăcirea, de ajungi să nu te mai înţelegi om cu om. Greşind eu fără de voie sau cu voie şi cerându-mi iertare, soţia se tulbură şi mă ocărăşte şi foarte greu îi trece supărarea. Eu încerc să rabd şi să explic că am intenţii bune şi vreau să repar, dar ea îmi taie vorba şi îmi răstălmăceşte cuvintele şi intenţia, lovindu-mă cu asprime şi învinuindu-mă şi închizându-se faţă de mine. Ştiu că mă iubeşte foarte mult, dar din mândrie mă mânii apoi şi eu mai tare şi mă împietresc în mânie şi ţinerea de minte a răului, care ajung să acopere iubirea, amestecând în ea justificare de sine, judecată, ură chiar. Deci ce să fac când mă ocărăşte femeia şi nu îmi primeşte apoi nici cererea de iertare?.
„Să taci”, a spus Avva, „şi să nu fii supărăcios ca o muiere cu barbă. Femeia prin firea ei este mai sensibilă, mai iute la mânie şi mai aprigă la vorbă, dar bărbatul are mai proprie tăcerea. Mare este taina tăcerii ce opreşte dezbinarea şi căderea în stricăciunea păcatului, a neiubirii. Să-ţi asumi tu
însuţi vina ta şi a celuilalt, dar să nu le diseci în toiul ispitei, să nu te fixezi la ele, ci să le arunci în focul închinării tăcute şi răbdătoare, ca să ardă şi să crape dracul mâniei din tine”.
Bărbatul trebuie să fie ca un paratrăsnet pentru femeie în clipele de ispită, spunea Părintele Ghelasie, iar femeia să treacă peste supărarea muierească, ca să îmbrace chipul de maică, prin care să-l nască duhovniceşte pe celălalt.

Florin Caragiu, Cuviosul Ghelasie Isihastul

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Aş putea să am cununiile legate?

V-aş mulţumi din suflet dacă mi-aţi răspunde şi mie. Am auzit multe despre blesteme şi în special despre o persoană care ar putea să aibă cununiile legate. Ce înseamnă asta? Chiar aş putea să am cununiile legate? Pentru că am avut o relaţie cu cineva acum patru ani şi de atunci nu mai pot avea nici o relaţie. Am tot încercat, nu sunt urâtă şi nici proastă. Vă mulţumeşte anticipat,

Un suflet neliniştit

Suflet drag, neliniştit,
Despre aceste probleme te rog să vorbeşti cu părintele tău duhovnic. Eu nu cred în „legarea cununiilor”, dar cred în „legarea” şi chiar înrobirea pe care ne-o aduce păcatul în viaţa noastră. Ca să te eliberezi de puterea oricărui blestem, învaţă să nu mai păcătuieşti, să te spovedeşti curat şi cu pocăinţă pentru păcatele trecute şi să-i binecuvântezi, cum ne cere Domnul, pe cei ce te blestemă şi îţi fac rău. Aşa va veni harul în viaţa ta şi toate se vor schimba. Nu uita, copil drag, că sensul vieţii noastre este o viaţă plăcută lui Dumnezeu pentru bucuria sfântă şi veşnică. Abia când vom muri vom vedea la ce fel de viaţă ne-am născut dincolo.
Te rog, ai grijă de tine şi Domnul te va mângâia!
Cu dragoste şi încredere,

Maica Siluana
Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Iaşi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Remarcile ironice în public

Se întâmplă uneori ca unul dintre soţi să râdă de celălalt, de faţă cu alte persoane. Trebuie să îi schimbăm, cu orice preţ, stilul acesta de comunicare?

Sigur că da. Aceasta este o obişnuinţă proastă de care este greu să scapi, dacă ai deprins-o. Dacă aceste fel de comunicare ironică se produce între soţi, atunci e foarte greu ca ei să discute vreodată sincer. Aceasta este, pe lângă altele, o încălcare gravă a regulii vieţii de familie care prevede ca soţii să fie ca o stâncă faţă de lumea din afară, ca să nu se poate bate nici un cui între ei. Toate problemele trebuie rezolvate în interior. Indiferent ce s-ar întâmpla, şi de ne-am certa o oră întreagă chiar, lucrurile rămânând încă neclarificate, atunci când ieşim în lume (fie acasă la rude, prieteni sau colegi) trebuie să fim uniţi, fiindcă altfel cel viclean ne ispiteşte şi ne dezbină.

Pr. Maxim Kozlov – Familia, ultimul bastion

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Copiii şi rugăciunea

„Persoana care Îi aparţine lui Hristos transformă totul în rugăciune“ - Bătrânul Porfirie

Cum putem să îi facem pe copiii noştri să devină iubitori ai rugăciunii? Bătrânul Porfirie abordează acest subiect spunând: „Copiii ar trebuii să înveţe să se roage. Dar, pentru a se ruga, copiii trebuie să aibă în ei sângele unor părinţi rugători... Nu este suficient ca părinţii să fie evlavioşi. Ei nu trebuie să îi oblige pe copii, să îi facă buni cu forţa. Atunci când încercăm să ne urmăm credinţa cu egoism, îi putem îndepărta pe copii de Hristos... Secretul este să fim buni şi să aspirăm spre sfinţenie, să-i inspirăm pe cei din jurul nostru, să radiem. Viaţa copiilor este marcată de ceea ce le inspiră părinţii.“

Iată trei lucruri care ne ajută foarte mult:

• 1. Fiţi constanţi în programul de rugăciune;
• 2. Implicaţi-i pe copii;
• 3. Mai întâi arătaţi-le, apoi lăsaţi-i să vă imite.

De asemenea, foarte folositoare ar fi întocmirea unei „Liste a Familiei pentru Rugăciune“, care oferă copiilor şansa de a se ruga pentru alţii. Această listă poate fi făcută fie pe o simplă foaie de hârtie, fie v-aţi putea bucura decorând şi creând ceva mai elaborat, cu mici imagini şi simboluri. În fiecare seară, cereţi-le copiilor să pomenească numele celor pentru care vor să se roage. Puteţi să alcătuiţi şi o listă separată cu cei adormiţi.

Prin aceste câteva gesturi mici, Îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în sufletul copiilor, astfel încât copiii să ajungă să înţeleagă că este mai important să te rogi pentru ceilalţi decât pentru tine. Puterea rugăciunii este mare, foarte mare, în special când este făcută de mai multe persoane împreună. Vă amintiţi de eliberarea din închisoare a Sfântului Apostol Petru, atunci când rugăciunea a fost făcută de către Biserică fără încetare? (Fapte 12, 5)

Bătrânul Porfirie a spus „mai bine este ca noi să îi ajutăm pe oameni de la distanţă prin rugăciune, pentru că aceasta este cea mai bună şi perfectă metodă de a-i sprijini pe ceilalţi.“

www.orthodoxeducation.blogspot.com Traducere de Prof. Mihaela Tatu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

„E violent şi nu mai vrea să meargă la biserică”

Sunt o mămică care luptă zi de zi pentru fericirea copiilor ei. Întotdeauna am crezut că nimeni nu mă poate înlocui, iar epoca modernă, în care toate femeile nasc şi apoi se grăbesc să ajungă cât mai repede la un job, dăunează sau afectează viitorul copilului. Nu degeaba înainte femeile stăteau acasă şi se ocupau cu educaţia copiilor şi rostul casei. Îmi doresc şi eu să am un serviciu, dar prioritatea o au copiii, iar cel mai mic are 1 an şi jumătate, deci... Toţi cei 3 copii ai mei au crescut în Biserică: adică am căutat cât am putut de mult să practicăm. Au avut Biblii pentru copii, ne-am rugat împreună, se împărtăşeau duminica, la sărbători, încercând să nu le impun şi să devină o obişnuinţă sau o datorie a lor personală. Când băiatul mijlociu avea doar 2 ani, toţi preoţii care-l vedeau rămâneau uimiţi şi-mi spuneau că o să ajungă un mare preot. Acum are 5 ani şi parcă totul s-a întors cu susul în jos. Este foarte violent, sare la bătaie, nu mai vrea să meargă la Sfânta biserică şi nu ştiu cum să procedez cu el. La grădiniţă este un exemplu şi educatoarele mă asigură că este nu se poate mai bine: cuminte, deştept, ce mai vrei? Dar când ajunge acasă este un alt copil. Bătaia nu este o soluţie, dar nici pedeapsa zi de zi...

Cu dragoste multă, Mery şi Sorin, împreună cu copiii lor Miriam, Răzvan şi David

Dragă şi minunată mămică,
Te îmbrăţişez cu drag şi cu bucurie! Vă îmbrăţişez pe toţi şi Îl rog pe Domnul să vă apere cu harul Său!
Cât despre Răzvan cel năzdrăvan, cred că are o problemă pe care nu ştie cum să v-o comunice. Nu ştie să vă anunţe altfel decât prin violenţă. Poate că e şi puţin supărat pe Doamne-Doamne Care nu i-o fi împlinit cine ştie ce rugăciune ascunsă! Aveţi răbdare cu el. E limpede că are nevoie de apreciere şi tandreţe, de vreme ce la grădiniţă se poartă bine. Răbdare şi atenţie sporită, să nu fie ceva ce trebuie rezolvat fără amânare. Pune-l să deseneze, adică jucaţi-vă "de-a poveştile pe benzi desenate" sau de-a desenele animate. Pune-l să facă poveşti şi vezi ce spune!

Poate că a ajuns la vârsta la care nu mai vrea să fie băiatul cel cuminte, doar simplă anexă a mamei care se mândreşte cu el! Vrea să se mândrească singur cu sine! Încurajează-l puţin, pentru că nu se învaţă smerenia prin pedepse. Trebuie lăudat şi încurajat pentru cele bune şi certat cu explicaţii pentru cele rele şi pedepsit cu dragoste! Să simtă dragostea şi nu deznădejdea şi părerea că nu mai e "băit bun"! Când se bate, când loveşte pe cineva, să-l împiedici spunându-i că îl înţelegi că este supărat şi că îl rogi să-ţi spună de ce este supărat. Să-l înveţi să-şi arate supărarea altfel, nu prin lovituri! Şi când începe să-ţi spună de ce e supărat, să nu-i spui că nu are dreptate, că nu e bine, că nu e frumos, ci că îl înţelegi, că are dreptate să fie supărat, dar că nu ne foloseşte la nimic să facem rău când suntem supăraţi. Dacă ai răbdare vei afla ce "necazuri" are şi îl vei ajuta ascultându-l cum se plânge şi înţelegându-l chiar dacă nu are dreptate. Important este să vezi ce simte, nu de ce. Dacă îşi va putea exprima şi trăi emoţiile, va trece cu bine prin aceste încercări! Poate e gelos pe cel mic? Nu e nimic grav dacă ai răbdare să-i asculţi durerea şi nu-i ceri să înţeleagă pentru că "este mai mare"!

Răbdare şi înţelegere. Când trebuie să-l pedepseşti, să-i spui că te doare că-l pedepseşti, dar că nu ai de ales, pentru că el singur a ales asta când s-a hotărât să face ceva ce nu e bine.
Domnul te va învăţa cum să faci!

Acum, tata are mai multă importanţă. Să se plimbe amândoi şi să se joace ca între bărbaţi! Şi nu uitaţi de poveşti! Sunt importante pentru exprimarea supărărilor cărora nici nu ştie să le spună pe nume.

Cu drag mult şi încredere,
M. Siluana
Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Iaşi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Căsuţa copiilor: Pescuirea minunată

(26 septembrie)

Într-o zi, Domnul Hristos se afla lângă Marea Galileii. Pentru a le vorbim mai uşor oamenilor care se adunaseră să Îl asculte, El S-a urcat într-o barcă de pescari şi le vorbea de acolo. Era chiar barca lui Petru. După ce a terminat de vorbit, Iisus i-a spus lui Petru:
- Porneşte în larg şi coborâţi mrejele, ca să pescuiţi.
- Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, a răspuns Petru. Dar, dacă spui Tu, mergem.
Şi ce minune! Făcând ei cum le-a spus Hristos, au prins atât de mulţi peşti încât mrejele au început să li se rupă sub greutatea lor.
- Veniţi şi ajutaţi-ne!, au strigat pescarii către prietenii lor, Iacov şi Ioan, care se aflau într-o altă barcă. Scoteau însă atât de mult peşte, încât bărcile erau mai-mai să se scufunde.
Văzând această minune, Petru era mut de uimire, dar s-a şi speriat.
- Nu te teme, i-a zis Domnul Hristos. De acum înainte vei fi pescar de oameni.
Şi trăgând bărcile la mal, pescarii au lăsat totul şi L-au urmat pe Iisus.

Despre ce este vorba?

1. unealtă de pescuit formată dintr-o plasă uşoară, împletită din aţă subţire
a. barcă b. mal c. mreajă d. punte

2. animal care trăieşte în apă, acoperit cu solzi
a. caracatiţă b. peşte c. pescăruş d. scoică

3. a te aşeza în spatele cuiva şi a merge unde merge el
a. a alerga b. a te ascunde c. a te scufunda d. a urma

Ascultarea

Petru şi prietenii lui pescuiau de mulţi ani. Ştiau tot ce se poate şti despre pescuit. Ei ŞTIAU că dacă toată noaptea s-au chinuit şi nu au prins niciun peşte, ziua nu au nicio şansă. Dar, cu toate acestea, dacă le-a spus Învăţătorul să iasă la pescuit, au ieşit la pescuit. Şi ai văzut ce mari minuni face ascultarea? Nu au prins niciodată în viaţa lor atât de mult peşte.
De multe ori nu vrem să ascultăm de cei care ne îngrijesc şi ne iubesc, de părinţi. Dar gândeşte-te, ce s-ar fi întâmplat dacă Petru nu ar fi ascultat? Nu uita că ascultarea ne fereşte de rău şi ne aduce bine.

Hai la joc!

Uniţi punctele din desenul de mai jos, în ordinea numerotării, apoi decupaţi conturul. Ce animal aţi obţinut? Prindeţi apoi de coada animalului decupat o agrafă de metal şi aşezaţi-l pe masă. Luaţi un băţ de care legaţi o aţă care are la capăt un magnet. Încercaţi să pescuiţi obiectul de pe masă.

Pagină realizată de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

"Eu recomand o stare de veselie interioară"

O stare de veselie, de prezenţă permanentă

Ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?

Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă-i întristare, se clocesc ouăle diavolului. Este o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de auto anulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă permanentă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.

Sf. Liturghie e cel mai important, cel mai mare lucru posibil

De ce Sfânta Liturghie este considerată de către toţi Părinţii ca fiind cerul coborât pe pământ?

Sfânta Liturghie face abstracţie de la orice fel de comparaţie. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînţeles. E cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Şi de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care L-a născut pe Dumnezeu şi a creat preoţia care-L coboară de sus şi îl naşte din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceţi de lucrul acesta? Nu e o coajă de pâine acolo, este un Dumnezeu, este o creaţie întreagă! Cum aş îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfinţenie? Este chiar Dumnezeu, întrutotul pe Sfânta Masă. Şi lucrarea aceasta o săvârşeşte omul.

Nu refuzaţi suferinţa

Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu?!

Toţi Sfinţii Părinţi spun lucrul acesta. Aşa că nu ignoraţi, nu refuzaţi suferinţa. Nu căutaţi Crucea, dar dacă vine, ţineţi-o! Mântuitorul Iisus Hristos n-a vrut Crucea, dar când I S-a dat n-a mai lepădat-o. N-a cedat deloc. L-au jupuit, dar n-a cedat. N-a zis deloc precum vroiau duşmanii Lui. Aşa că numai şi numai prin Cruce putem ajunge la înviere, În concluzie, trebuie să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi. Pentru că viaţă înseamnă moarte continuă.

Nu-i supărat Dumnezeu pe noi atât de mult pentru păcate, cât este supărat că suntem nepăsători.

Unde credeţi sfinţia voastră că a fost mai greu: la pustie sau în închisoare?
Acum, vă daţi seama, în închisoare nu credeau în Dumnezeu, nenorociţii paznici. Şi erau foarte sălbăticiţi, îndârjiţi. La Aiud am avut un şef de gardieni acolo, la zarcă, se numea Biro. Pe ungureşte înseamnă primar. Era rău de tot. Să revin: cei de la puşcărie nu credeau în Dumnezeu. Şi erau primejdioşi. În pustiu luptai cu dracul. Dracul credea în Dumnezeu. Se temea de El. Puteai să-l ţii pe diavol la distanţă, de aceea nu mă speriam. Că te trăgea, trăgea haina de sub tine, o blană de piele pe care stăteam lungit noaptea. Se întâmplau multe lucruri. Dar nu era primejdios. Eram totuşi liber. Şi oamenii nu preţuiesc viaţa de libertate. Mai mult, nu preţuiesc suflarea şi răsuflarea, că tot de la Dumnezeu sunt. Nu-i supărat Dumnezeu pe noi atât de mult pentru păcate, cât este supărat că suntem nepăsători. Asta trebuie propovăduit la toată lumea. Şi vă spun şi eu vouă, acum, tot aşa. Faceţi act de prezenţă la Dumnezeu: „Doamne, Tu m-ai făcut, Tu mă iei”. Ne-a creat singuri numai pentru El, nu şi pentru dracul, pentru patimi. Nu ne jucăm cu timpul vieţii noastre.
Am avut ocazie să fiu chemat de multe ori la căpătâi de morţi. Că eu, peste cinci ani (discuţia avea loc în 2008 - n.n.), împlinesc o sută de ani de viaţă pe acest pământ. Am avut o viaţă trăită cu adevărat: puşcării, viaţă intensă, viaţă care măsura suflarea şi răsuflarea zi de zi, clipă de clipă chiar. Deci te obliga să iei o atitudine. Căci nu puteai să cedezi: era proba de credinţă sau de necredinţă. Nu te jucai. Dar nu m-am folosit aşa, până în adâncul deliberativ al lucrurilor, ca la căpătâiul morţilor. Ţipete… sentimente omeneşti… muribunzii vedeau draci, aşa cum ştim că vin. Vedeau păcatele aşa cum le-au făcut, nu cum le-au spovedit. Şi vroiau sa le spovedească, dar nu mai puteau… Înapoi nu se mai putea, căci venise aia, moartea. Moartea nu vine să-i faci o cafea.
Vă daţi seama ce spaimă era, că erau suflete trezite acum, înainte de moarte, şi intrau într-un necunoscut şi începeau să apară toate aşa cum ni se arată în Scripturile divine. Spune aşa un Sfânt Părinte: „Aş vrea să înţelegeţi: dacă chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor din ziua morţii, este destul”. Este groaznic. Şi uite, toţi doreau să mai trăiască o zi. Şi zicem noi, care ne scăldăm în ani: „Ce faci într-o zi?” Nu într-o zi, într-o clipă poţi să faci mult! Că Dumnezeu n-are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. Şi putem să I-o dăm într-o clipă.

Fragmente dintr-un interviu cu Părintele Arsenie Papacioc, realizat pentru Lăcaşuri Ortodoxe de Drd. Stelian Gomboş

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Femeia creştină: Simplitate şi naturaleţe

Să trăiţi o viaţă simplă, cât mai simplă. Participaţi cu viaţa voastră la simplitatea şi frumuseţea naturii. Îmbrăcaţi-vă modest şi curat. Rochiţele întotdeauna să vi le faceţi lungi, până mai jos de genunchi. Pantofii să aibă tocurile cât mai joase cu putinţă. Să nu vă fardaţi. Cât de frumos şade unor fete în ţinuta lor naturală… Sub nici un motiv să nu vă boiţi buzele sau obrajii!

Păstraţi-vă curate aşa cum Dumnezeu v-a lăsat, căci curăţenia – naturaleţea este adevărata frumuseţe şi podoabă…

Din scrisorile lui Valeriu Gafencu către surorile lui

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Nu mai consumaţi E-uri

Un principiu străvechi ai medicinei spune că „nimic nu este mai periculos decât a administra o substanţă timp îndelungat, în mod repetat”.
Numai alimentele pot fi administrate timp îndelungat în mod repetat. Toate celelalte substanţe, nonalimente, adică aditivii alimentari, medicamentele chimice şi naturale nu pot fi administrate timp îndelungat, în mod repetat, căci cad sub incidenţa acestei axiome biologice şi în cele din urmă produc diferite sindroame în corpul omenesc.
Demascarea efectelor nocive ale E-urilor şi excluderea lor din alimentaţie este o problemă de conştiinţă civică, este o problemă de atitudine morală, luată atât de consumatori cât şi de cercetătorii în domeniu.
În S.U.A. există Centrul Ştiinţific pentru Interes Public, care numără 800.000 de cotizanţi şi are un rol esenţial în blocarea pe cale legislativă a otrăvirii lente a populaţiei.
Concluzia care se impune: nu consumaţi alimente cu E-uri, căci vă vor fi date mereu. Refuzaţi să le cumpăraţi şi ei nu le vor mai produce.

Dr. Pavel Chirilă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Farmacia Domnului: prunele

Prunul este unul dintre cei mai întâlniţi pomi fructiferi; iar prunele sunt… banale. Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre calităţile lor. Prunele proaspete sunt bogate în vitaminele A, B1, B2, B5, B6, D, dar au şi ceva vitamina C. Conţin şi calciu, fier, potasiu, magneziu.
Sunt o sursă de energie şi vitalitate, diuretice, dezinfectante, decongestionante. Sunt recomandate pentru reglarea tranzitului intestinal, favorizează eliminarea toxinelor şi ajută sistemul nervos, datorită potasiului, înlăturând stările de nervozitate şi agitaţie. Sunt uşor de digerat şi stimulează ficatul şi splina. Sunt recomandate şi în anemie, surmenaj, intoxicaţii, colici biliare, hemoroizi, constipaţie. Pentru că au mult zahăr, nu sunt indicate pentru diabetici.
În sezonul în care nu găsim prune proaspete, le putem consuma uscate; acestea sunt foarte nutritive, tonice ale sistemului nervos şi laxative. Cei care se balonează pot bea doar zeama în care au fost înmuiate prunele uscate.
Cel mai sănătos este să consumăm prunele cu cel puţin o jumătate de oră înainte de masă, de preferat dimineaţa.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Zacuscă de fasole verde

Ingrediente necesare:

• - 1 litru ulei
• - 1 kg ceapă
• - 1 kg morcov
• - 4 kg fasole verde
• - 3 kg ardei (capia, gogoşari, ardei gras) copţi şi curăţaţi
• - 1 cană apă
• - o legătură frunze de ţelină
• - o legătură frunze de pătrunjel
• - sare

Mod de preparare:
Fasolea fiartă, ardeii copţi şi ceapa se trec prin maşina de tocat. Morcovul ras pe răzătoarea mică se adaugă peste uleiul încins, se lasă 20-30 de minute, apoi se adaugă ceapa. Se toarnă o cană cu apă şi se înăbuşă 20-30 de minute, amestecând continuu. Se adaugă fasolea şi ardeii şi se lasă până iese uleiul deasupra (aproximativ 2 ore). Spre final se sărează după gust, iar după ce se stinge focul se adaugă verdeaţa.
Borcanele se ţin la cuptor 30 de minute, după care se scot şi se toarnă în ele zacusca fierbinte. Se leagă şi se ţin împăturite până se răcesc.

Reţetă oferită de doamna Cornelia Bucur

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Mâhniri

Ne încruntăm la floarea înflorită,
Ţipăm la iarba care creşte,
Nesimţitori la orice răsărit de soare,
Indiferenţi când el apune-n zare.

Noi suntem toţi profesori de morală
Şi toţi creştini, dar fără Dumnezeu.
Bunicu-şi ia nepoata soaţă
Şi are-un prunc cu trei femei.

Prea mulţi din cei cu facultate
Cei şapte ani de-acasă nu îi au;
Cu toate astea, pieptu-l scot în faţă
Şi-ţi zic că s-au născut pe la opt ani.

Sunt deprimaţi că haina nu-i la modă
Şi nu au euro destui în buzunar;
Ei îţi răspund, de-i cerţi pentru o notă,
Că-n viaţă, de ai bani, eşti premiant.

Sunt trişti că n-au mobil de firmă
Şi merg la psiholog, de îi priveşti urât;
Fac crize că maşina lor nu-i nouă
Şi n-au teren pe lună, să poa’ să fie şic.

Ne lamentăm, de trandafirii-s roşii
Şi de vedem portocaliu în curcubeu;
Ne plictisim când cerul e albastru
Şi zicem că de vină-i Dumnezeu.

Noi zicem că şi curba-i dreaptă
Şi punem vorbe în pământ,
Apoi culegem la hectar... o frază
Şi zicem ... că-i hambarul plin.

De buni ce suntem, dăm pomană
Critici şi multe sfaturi reci;
NOI azi muncim cu toată forţa
Şi mâine… poate… şi gândim.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Înlocuitorii zahărului şi faţa lor ascunsă

Despre îndulcitorii artificiali s-au scris nenumărate articole şi cărţi, pro şi contra, există o multitudine de studii efectuate în toate ţările lumii. O mare parte din acestea, finanţate în general de industria alimentară sau farmaceutică, demonstrează cât de buni sunt aceşti îndulcitorii produşi industrial şi ce îmbunătăţire a calităţii vieţii aduc. Dar orice medalie are două feţe; există deci şi un număr mai redus de studii, realizate de cele mai multe ori în cadrul unor universităţi, sub conducerea unor profesori reputaţi şi cu ani grei de experienţă în spate, care trag semnale de alarmă şi ne previn asupra efectelor nocive ale acestora pentru sănătate; mulţi oameni de ştiinţă recomandă eliminarea totală a acestor produse din alimentaţia noastră.

Aspartamul
Este unul dintre cei mai controversaţi îndulcitori artificiali, este de 150-200 de ori mai dulce ca zahărul şi este prezent în mii de produse alimentare industriale. Este lipsit de calorii, de aceea îl găsim cu precădere în alimentele numite „dietetice”. Ceea ce mulţi dintre noi nu ştiu, este că aspartamul are capacitatea chelatoare foarte mare (prin substanţă chelatoare se înţelege o substanţă chimică ce reţine alte substanţe chimice, cel mai adesea metale). Apare astfel, de exemplu, pericolul de otrăvire cu plumb al creierului şi al altor organe.
Consumul de aspartam se află în strânsă legătură cu o serie mare de afecţiuni: la nivelul ochilor (conjunctivită, iritaţii etc.), la nivelul urechilor (tinitus şi alte probleme auditive), la nivel neurologic (ameţeală, amorţeli, atacuri de panică, confuzie, hiperactivitate, halucinaţii, migrene etc.), la nivel psihologic/psihiatric (agresivitate, anxietate, depresii moderate până la severe, probleme de somn, iritabilitate etc.), la nivel gastrointestinal (balonare, constipaţie, dureri abdominale etc.), la nivel dermatologic (eczeme, reacţii alergice, urticarie etc.), la nivel endocrin şi metabolic (influenţează negativ apariţia şi evoluţia diabetului, anemie, multe probleme metabolice, obezitate etc.), la nivel urogenital (tulburări sexuale, probleme urogenitale, etc.), la nivelul aparatului dentar, precum şi multe alte tulburări, aspartamul jucând un rol foarte mare până şi în apariţia şi evoluţia cancerului.
Consumul de aspartam în timpul sarcinii poate avea efecte ireversibile pentru copil. Iată ce spune Dr. Louis J. Elsas, profesor de pediatrie de la Universitatea Emory din Atlanta, în faţa Congresului American: „Am petrecut 25 de ani în cercetări biomedicale, încercând să previn defectele de naştere cauzate de excesul de fenilalanină. Şi iată care este îngrijorarea mea: aspartamul este o neurotoxină şi o substanţă teratogenă binecunoscută, care, în doze nedefinite încă, produce efecte adverse grave reversibile la adult, dar ireversibile în creierul fătului sau al copilului.”
Interesele comerciale sunt însă mult mai puternice decât vocea cercetătorilor.

Zaharina
Este cel mai renumit îndulcitor artificial, este de 500 de ori mai dulce că zahărul şi este obţinută din petrol. Şi în cazul zaharinei există studii care demonstrează efetul cancerigen al consumului de zaharină pe o perioadă îndelungată de timp. Zaharina "păcăleşte" corpul uman prin crearea senzaţiei de dulce, însă nu poate fi metabolizată, aşa cum se întâmplă cu ceilalţi compuşi pe bază de zahăr. Utilizarea zaharinei este interzisă în Canada, putând fi prescrisă doar diabeticilor.

Fructoza
Este o legătură chimică, care are formula C6 H12 O6 şi care apare în natură în fructe şi în miere. Mâncând un fruct, nu se consuma numai fructoză izolată, ci organismul primeşte şi vitamine, minerale şi alte substanţe vitale. Fructoza care se găseşte frumos împachetată în rafturile magazinelor şi ale farmaciilor este un produs izolat, obţinut industrial, foarte puternic procesat!
În 2005, o echipă de specialişti de la Universitatea din Florida a descoperit că fructoza blochează temporar acţiunea insulinei, responsabilă de activitatea celulară de folosire şi transformare a zaharurilor şi altor elemente în energie. Blocarea insulinei duce în timp la creşterea tensiunii arteriale, obezitate şi creşterea nivelului de colesterol din sânge.

„Natural” puternic procesat
Mai există şi alţi îndulcitori, aşa numiţii îndulcitori naturali, care au la bază într-adevăr substanţe naturale, procesate însă foarte intens, şi care la momentul actual sunt încă priviţi ca inofensivi, cum ar fi:
- Malitol sau sirop de malitol: este obţinut din porumb şi este mai puţin dulce decât zahărul. Apare sub forma E 965.
- Xilitolul este la fel de dulce ca zahărul; este folosit în special la guma de mestecat şi apare sub forma E 967.
- Izomalţul se obţine din porumb, se foloseşte foarte mult la ciocolata dietetică, apare sub forma E 421 şi are efect uşor laxativ.

Obezitate, diabet, boli de inimă
Indiferent de tipul îndulcitorului, acesta contribuie la instalarea obezităţii, a diabetului, bolilor de inimă şi riscului de atac cerebral – relatează agenţia de ştiri Reuters, citând un raport apărut în Journal of the American Society of Nephrology.
Consumul de îndulcitori nu este deci nici pe departe o acţiune fără riscuri, chiar dacă campaniile publicitare ne prezintă doar partea lor pozitivă. Pentru a reduce la maxim riscurile, cea mai bună cale este să nu înlocuim zahărul cu îndulcitori artificiali, ci să consumăm pe post de „ceva dulce” fructe proaspete sau uscate şi, în mod raţional, miere de albine, netratată termic.

Mihaela Walter
Alianţa pentru sănătate, Germania

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Biserica „Sf. Cuv. Paraschiva”din Şercăiţa

Şercăiţa se află în capătul estic al lanţului de sate făgărăşene „de pe sub munte”, cum se spune în zonă. Aici munţii sunt mai domoli, peisajele liniştitoare, iar oamenii din sat, primitori şi gospodari, se mândresc cu faptul că au fost şi au rămas în totalitate mereu ortodocşi, nelepădându-şi credinţa. Despre lăcaşul lor de cult ne vorbeşte părintele Daniel Dogariu, fiu al satului, paroh din octombrie 2008:


Toţi ortodocşi, dintotdeauna
Originile întemeierii satului nu se cunosc. Bătrânii spun că localitatea ar fi fost înfiinţată în urma prigoanei împărătesei Maria Tereza împotriva ortodocşilor, când mai multe familii din Şercaia au părăsit satul, pentru că nu vroiau să treacă la greco-catolicism. Datele istorice însă menţionează primul preot din Şercăiţa în 1584, părintele Simion Bărbat, originar din Drăguş. Astfel că, probabil, familiile care au fugit din Şercaia s-au alipit unei comunităţi ortodoxe deja existente.
În secolul XVIII, poalele Munţilor Făgăraş erau împodobite de mănăstiri, puternice apărătoare ale Ortodoxiei împotriva unirii cu Biserica catolică – promovată de stăpânirea habsburgică. Rezistenţa acestora a atras furia împărătesei Maria Tereza, care a poruncit distrugerea lor. Printre aşezămintele monahale arse sau dărâmate cu tunul de către generalul Buccow a fost şi o mănăstire aflată pe hotarul Şercăiţei. Ca şi în alte sate, distrugerea ei a fost urmată de ridicarea unei biserici în sat, închinată Cuvioasei Paraschiva.

Îmbinare între stilul brâncovenesc şi cel autohton
Potrivit inscripţiei din pronaos, astăzi ştearsă de patina timpului, dar consemnată de Nicolae Iorga la începutul sec. XX, biserica a fost zidită în 1798 cu ajutorul sătenilor, cu osteneala protopopului Gheorghe Petraşcu de la Făgăraş şi a preotului paroh Bucur Bărbat.
Ca arhitectură, biserica din Şercăiţa face parte din grupul de monumente făgărăşene care realizează o sinteză între formele arhitecturale preluate de la ctitoriile brâncoveneşti şi tradiţia constructivă autohtonă. În interior, pronaosul şi naosul sunt despărţite printr-un zid în care se deschid trei arcade, ce se sprijină în partea centrală pe doi stâlpi. Şi altarul este de zid, în zonă neexistând nici mijloacele materiale şi nici tradiţia sculpturii în lemn, care să permită realizarea unui iconostas de lemn. Deasupra pridvorului închis de la intrare se află turnul clopotniţă.
Pictura în frescă, având aproape aceeaşi vârstă cu biserica, a fost realizată, potrivit inscripţiilor, de către pictorul Teodor Zugravul, care a pictat şi la Ohaba şi în Veneţia de Sus. Pe lângă pictura murală în frescă, ansamblul pictural al bisericii cuprinde şi un şir de imagini situate pe faţada sudică, dintre care trei, pictate în nişe practicate în zid, s-au conservat mai bine.

Conservare şi restaurare
Biserica din Şercăiţa este declarată monument istoric, de aceea lucrările efectuate în timp au necesitat aprobări şi materiale speciale, durând mai mult şi fiind mai costisitoare. La scurt timp după instalarea sa în parohie, în 1996, părintele Emil Popa, fiu al satului, a iniţiat ridicarea unei clopotniţe noi, pentru a proteja turnul foarte vechi. Între anii 2001-2003, tot sub conducerea părintelui Emil, au avut loc importante lucrări de consolidare a bisericii seculare. A fost schimbată pardoseala din interior, care era atacată de o ciupercă, s-a făcut sistemul de încălzire centrală prin pardoseală, s-a refăcut faţada şi s-a schimbat în întregime acoperişul, turnându-se şi o centură de siguranţă, pentru susţinerea zidurilor.
Stadiul avansat de degradare al ansamblului pictural de la Şercăiţa era consemnat încă din 1930, de către istoricul Valeriu Literat. De aceea părintele Emil Popa a început şi dosarul necesar pentru restaurarea ei. În 2007 au început lucrările, care au continuat şi în anii următori, astăzi fiind aproape gata. Odată cu finalizarea restaurării, sperăm să încheiem şi lucrarea de reînnoire a strănilor.

Pr. paroh Daniel Dogariu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Apostolat nr. 43

• Criza nu e a lui Dumnezeu, nici a credinţei, ci a libertăţii conştiinţei oamenilor

• Inchiziţia în fustă

• Catedrale în vreme de criză

• Organizatorii de minuni

• Ce aş fi vrut să învăţ la şcoală

• Întrebări încălţate cu bocanci (3) «Dar tu când mă chemi la nuntă?»

Fii tânăr cu Hristos:

• Nimeni nu te poate face nefericit. Atunci… de ce suntem nefericiţi?
• Absolvenţii vacanţei de vară
• Ce să fac să-L cunosc pe Domnul, să-L simt, să-L întâlnesc acum şi aici?

Pas în doi:

• Cum să ne alegem partenerul de viaţă? Paşi de urmat pentru a avea o viaţă frumoasă

Catehism:

• Lăcaşul de cult
• Alianţă conjugală sau Taina Cununiei?

Educaţie creştină:

• Strigăt către adulţi: Fiţi exemple pentru noi!
• Ajută-ţi copilul să participe la slujbă

Jurnal de pelerin:

• În căutarea prietenilor lui Dumnezeu

Cu Dumnezeu în casă:

• Confortul casei creştine
• Zahărul şi lanţul lui de slăbiciuni
• Farmacia Domnului: murele
• Tzatziki

Criza nu e a lui Dumnezeu, nici a credinţei, ci a libertăţii conştiinţei oamenilor

Oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei

Care este fondul crizei de azi?
Ateismul.

Ce vezi în lumea de azi?
Văd un haos interior, o descompunere care merge spre nihilism, căci oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei, de ficţiunea formelor, de epuizarea senzuală, de ceremonialitatea fără Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autozeificarea omului. Dezastrul se desfăşoară pe toate liniile de forţă ale vieţii omeneşti. E necesară multă suferinţă pentru reorientarea spirituală a lumii şi pentru schimbarea modului ei de viaţă.

De ce a lăsat Dumnezeu lumea să intre în criza în care se găseşte, după aproape 2000 de ani de creştinism?
Criza nu e a lui Dumnezeu, nici a credinţei, ci a libertăţii conştiinţei oamenilor. Oamenii ultimelor secole au desacralizat lumea, au pustiit sufletele, au exacerbat senzualitatea, s-au lăsat pradă orgoliului materialismului şi ateismului. În acelaşi timp şi forţele satanice sunt mai ascuţite şi mai bine organizate în secolul XX decât în primul veac creştin. Modul în care pier sfinţii ucişi de fiară în secolul XX este cu mult mai draconic, mai pervers, mai total, mai bine studiat, mai cumplit decât felul în care au fost ucişi martirii primelor veacuri ale catacombelor. Milioanele de creştini de azi nu sunt la nivelul spiritual al catacombelor, dar în acest secol sfinţenia şi martiriul sunt mai mari ca oricând prin intensitate şi forme de manifestare. Duşmanii creştinismului, cei ce au provocat martiriul, vor acum să-i acopere existenţa şi să-L facă uitat pe Hristos în lume, dar se înşeală şi se dovedesc neputincioşi. Ei au reuşit să stăpânească lumea, dar au făcut sfinţi şi martiri. Au reuşit să închidă gura oamenilor, dar lumina sfinţilor n-au reuşit să o acopere.

Lumea îşi află pedeapsa propriei răutăţi

Poate omul să-şi determine singur destinul?
Ateii materialişti, obsedaţi de plăceri, de dorinţa de dominaţie şi egoism, au creat civilizaţia modernă, care culminează în tehnicitate. Ei au izolat natura umană şi au părăsit poruncile lui Dumnezeu. Încercarea lor de a crea un rai pământesc şi senzual a dat însă greş. Natura se epuizează şi se poluează, devenind improprie vieţii. Tehnica, la rândul ei, are mult mai mari posibilităţi de distrugere decât de construcţie. La toate acestea se adaugă răul cel mai rău: alienarea oamenilor. În aceste condiţii, adepţii antropocentrismului modern nu se mai simt stăpâni pe destinele lumii pe care ei înşişi au construit-o. Astfel lumea alienată, fără Dumnezeu, îşi află pedeapsa propriei ei răutăţi.

Întoarceţi-vă la natură, renunţaţi la orgolii!

Cum se poate ieşi din criza materialistă?
Prin Hristos, numai că El nu este primit de lumea de azi; nimeni nu e dispus azi să-şi modifice viziunea şi modul de viaţă, cu toate că se merge spre dezastru. Evenimentele sunt în curs şi nu mai pot fi oprite nici de creştini. Totuşi avem datoria să strigăm oamenilor: „Opriţi-vă din dezmăţ, renunţaţi la tiranie, puneţi ordine în voi înşivă, puneţi limite nesaţiului vostru, întoarceţi-vă la natură, renunţaţi la orgolii, distrugeţi armele atomice; dacă sunteţi raţionali, renunţaţi la raţionalism, dacă sunteţi realişti, vedeţi realitatea spirituală; dacă aveţi cunoaştere, ancoraţi-vă în transcendent! Daţi sufletului vostru sfinţenie de sus, căci numai aşa vă veţi mântui. Pocăiţi-vă! Chemaţi pe Dumnezeu să pună ordine în voi şi în lumea voastră, pe pământul vostru şi în cerul vostru!” Toate acestea să nu fie însă numai îndemnuri abstracte şi moralizatoare. Creştinii sunt chemaţi să fie treji. Lumea are nevoie de Hristos, de credinţă şi de autentic creştinism.

Creştinismul, concepţie integrală de viaţă

Soluţia pe care o dau omenirii creştinii este spiritualitatea creştină, şi ea este o concepţie integrală de viaţă. Nu e îngăduit a ne rezuma la o viaţă lăuntrică neglijându-ne semenii, dar nu se poate nici croi o lume fără a avea o viaţă duhovnicească. Spiritualitatea creştină înseamnă guvernarea Duhului Sfânt. Strădaniile noastre duhovniceşti lăuntrice sunt o pregătire pentru o vieţuire duhovnicească în societate. A sări peste ele înseamnă a merge spre dezastru, căci Îl părăsim pe Hristos. Dacă creştinismul n-ar fi şi viaţă lăuntrică. El n-ar respecta omul şi n-ar cunoaşte libertatea lui. Trăirea lăuntrică se îngemănează cu orânduirea socială. Acum însă suntem în ceas de mare cumpănă. Să ne pregătim pentru moarte, ca să ne câştigăm viaţa.

Care este deosebirea dintre comunitatea creştină şi celelalte societăţi?
Comunitatea creştină e bazată pe Duhul Sfânt şi pe dragoste. Ea e liberă. Ea asigură desăvârşirea omului, precum şi înfrăţirea dintre oameni. Comunitatea creştină nu e nici ficţiune colectivistă, nici tiranie individualistă. Ci e adevăr şi iubire, libertate şi muncă.

Care sunt duşmanii spirituali ai comunităţii creştine?
Răul, păcatul, patima, egoismul, lăcomia, avariţia, orgoliul, invidia, tendinţa de dominare, lenea, indiferenţa, ignoranţa, angoasa, neascultarea, incorectitudinea, necredinţa.

Care sunt duşmanii materiali ai comunităţii creştine?
Duşman nu este materia, ci înţelegerea şi folosirea greşită a materiei; nu este necesitatea vitală, ci denaturarea necesităţilor. Nu sunt rele legile şi formele, ci absolutizarea lor, nici ideile, căci ideile sunt bune, dar la locul şi la vremea lor; duşman nu este viaţa, fiindcă viaţa este scopul existenţei noastre, ci viaţa rău înţeleasă şi egoistă.

Omul nu se poate salva fără Dumnezeu

Omul nu se poate salva fără Dumnezeu. Istoria nu se poate desăvârşi fără aspiraţia transcendentală, de aceea credinţa este baza întregii lumi creştine. Avem nevoie de har, mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat har, căutăm la rândul nostru să ne îndeplinim rolul de oameni. Am fost mântuiţi prin Hristos, rămâne să ne mântuim şi prin faptele noastre.

Ioan Ianolide, dialoguri cu Valeriu Gafencu,
în volumul „Întoarcerea la Hristos”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Inchiziţia în fustă

Răsfoind ieri câteva reviste de amenajări interioare – mi-au căzut ochii pe o pagină căreia, de obicei, nu-i acordam nici o atenţie. O pagină din care nu înveţi nimic, deşi poţi afla ceva. O pagină care te invită să pierzi tu, ca să câştige altul. O pagină subţire, fără ecou, cu o estetică la grad de bibelou. Mai pe scurt, o pagină de publicitate. Şi mai exact, o pagină care te invită să-ţi cumperi un duş. Până aici, numai de bine.


Cum însă te invită? În imagine apare duşul minune care, cât ai apăsa pe buton, îi face fericiţi pe un el şi-o ea, goi şi surâzători. Am spus goi? De fapt, îşi acopereau goliciunea unul cu trupul celuilalt. Surâzători datorită duşului, desigur. Unde să-ţi mai afli astăzi fericirea dacă nu sub un duş? Şi, atenţie, nu sub orice duş, ci doar sub duşul din această revistă.
Este devreme. Copiii încă dorm. Cu o mână hotărâtă, am rupt pagina cu reclama. Am îndoit-o în patru, să nu mai rămână colţ de duş la vedere. Ei, aţi înţeles voi, duşul sărmanul n-are nici o vină. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă unul din copii, răsfoind, ca mine, această inofensivă revistă de amenajări interioare, ar fi dar peste reclama despre care v-am povestit? - Mami, ce face nenea cu tanti aici? – Păi… fac baie, nu vezi? – Dar de ce o ţine aşa? – Să nu alunece!

Ei, bine că este încă devreme şi copiii dorm, mi-am zis, răsuflând uşurată. Apoi am dat pagina. O noua reclamă, din fericire fără duşuri. Doar cu o balustradă de scară de vânzare. Pe balustradă, cu spatele la noi, o doamnă. Din fericire, îmbrăcată. Din nefericire, cu nişte pantaloni foarte strâmţi. Nişte forme mai curbe decât balustrada îţi atrăgeau atenţia fără să depui un efort prea mare.
A două pagină ruptă şi împăturită. A urmat a treia, cu o altă doamnă. - De vânzare biroul, duduie? – De vânzare moşule! – Dar de ce nu te-nchei la sacou? Ţi se vede sutienul complet, drăguţa de tine! – Am pierdut un nasture şi n-are cine să mi-l coasă! Fie-ţi milă măcar matale, cumpără biroul, că poate cu banii îmi iau alt sacou.

Deja, revista nu mă mai interesa pentru amenajările construite cu ingeniozitate. Creativitatea, inteligenţa, măiestria designerilor de interior păleau în faţa creativităţii, inteligenţei, măiestriei designerilor de publicitate. Iar eu, din visător mă transformasem în vânător. E şi asta o meserie, până la urmă. Paginile cădeau sub ghilotina mea, una câte una. Nu de fiecare dată pentru un trup prea sumar îmbrăcat. Uneori pentru o privire prea obraznică. Toate decapitările aveau, însă, un numitor comun. Senzualitatea ca ambalaj general pentru a vinde gresie, bormaşini, parchet sau mobilă de bucătărie. Cât despre baie, nici n-ar trebui să mai comentăm. Nu puteam avea chiar pretenţii absurde, doamne cu paltoane în cadă sau măcar cu perdeluţa trasă la duş. Să fim serioşi!

De întrebări incomode credeţi că-mi era mie teamă? Vă înşelaţi. După altceva suspinam. Altceva protejam. Exact acel lucru care mă făcuse până atunci, când mai răsfoisem revista, să nu observ paginile respective. Se cheamă pierderea inocenţei şi, la vârsta mea, nu ar fi fost un lucru nefiresc să mă caracterizeze. Dar un copil care priveşte, chiar dacă nu înţelege, începe să se încarce cu sentimente. O atitudine lascivă se copiază foarte devreme atunci când e văzută peste tot şi percepută ca fiind ceva normal. O privire sfidătoare, poruncitoare, se ia mai repede decât un guturai. Imagini încărcate de murdărie ca un tren încărcat de marfă, trecând din revistă în mintea şi sufletul copilului care le priveşte. Avem datoria să nu răpim curăţia acestei priviri. Să nu forţăm maturizarea precoce, să nu violăm lumea poveştilor. Să nu zdrobim diamantul scânteietor dintre gene care, oricum, se va pierde mai târziu, fără a fi înlocuit cu nimic, din păcate.
Să nu rupem flori de colţ, să nu împuşcăm capre negre. Nu sunt doar flori, sau capre. Sunt mai mult decât atât. Sunt nepreţuite. Cu cât mai mult cântăreşte sufletul unui copil, mă întreb? Inocenţa nu e şi ea o floare rară? De ce nu iese nimeni în stradă să o apere? De ce nu protestează nimeni atunci când e călcată în picioare?

M-am întrebat, rupând pagini după pagini, dacă nu cumva am luat-o razna. Dacă nu cumva copiii trebuie crescuţi fix în lumea în care s-au născut. Dacă nu le fac mai rău protejându-i. Dacă nu cumva trebuie să-i vaccinez de-acum pentru o viitoare imunitate vizuală. Şi-apoi, de ce mă încăpăţânez să trăiesc fără televizor, fără fanta şi fără chipsuri? Când vor creşte mari, oricum vor face doar ce vor ei.
Şi chiar atunci mi-am adus aminte de Cinema Paradiso. Da, filmul acela cu cinematograful în care erau cenzurate toate scenele de iubire dintre personaje. Toate săruturile erau decapitate cu o aceeaşi necruţătoare mână care smulgea acuma paginile din reviste. Ah, cât s-au mai schimbat vremurile! Pe-atunci, măcar, mai exista iubire. Acum, doar publicitate.

Anca Delaţară

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Să schimbăm furtuna cu vremea bună

Mănânc în acelaşi timp în care citesc, citesc în acelaşi timp în care ascult muzică, ascult muzică în acelaşi timp în care urmăresc filmul de la televizor. Filmul îl vizionez în timp ce gătesc iar de gătit, gătesc în timp ce mă cert cu cineva la telefon.
Fac o mulţime de treburi în acelaşi timp şi mă mir de ce nimic nu îmi iese bine, de ce mâncarea nu este gustoasă, de ce nu sunt o persoană plăcută.
Mă trezesc dimineaţa mai obosită decât m-am culcat cu o seară înainte şi dacă nu ar exista semnele de carte, mi-ar lua mult timp să-mi amintesc unde am rămas ultima dată în timp ce mâncam şi ascultam muzică şi mă uitam la televizor. La ce film?! Nu ştiu, pentru că citeam.
Există totuşi o acţiune pe care o pot face de fiecare dată când mănânc sau când citesc sau când ascult muzică sau când gătesc: mă pot ruga.
Rugăciunea va transforma mâncarea în leac şi bucurie, pentru că am pregătit-o în timp ce mă rugam. Tot rugăciunea mă va ajuta să fiu un interlocutor plăcut.
Dar cel mai important este că rugăciunea mă va pregăti să fac faţă furtunilor mai mari sau mai mici pe care le voi avea de înfruntat în cursul celei mai frumoase călătorii, numită viaţă.

Adriana Popescu

"Rugaţi-vă neîncetat" (I Tesaloniceni 5, 17)


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Catedrale în vreme de criză

De ce să ridicăm acum (tocmai acum!) Catedrala Mântuirii Neamului? România este în plină criză economică, au venit şi necazurile cu inundaţiile, iar clasa politică nu are nici înţelepciunea şi nici forţa (eu unul cred că nici voinţa) de a rezolva problemele cu care se confruntă ţara la ora actuală. Şi iată că vine şi hotărârea Sfântului Sinod al B.O.R. de a demara lucrările la această catedrală. Ştiam cu toţii de ceva vreme că se doreşte realizarea ei, dar mulţi au crezut că se va amâna demararea proiectului, având în vedere situaţia în care ne aflăm. Şi eu am fost între cei care am gândit că se va aştepta un timp “mai prielnic”. Am fost surprins de hotărârea Sinodului de a nu amâna nimic, astfel că am căutat să înţeleg: DE CE?

Citind o carte a lui Octavian Paler – pe care de mult am căutat s-o citesc, dar nu am reuşit asta decât acum vreo două luni – am primit de la Dumnezeu şi răspunsul. Pentru domnul Paler problema piramidelor e mai degrabă una de morală, decât una de inginerie. El afirmă că: ”Piramida contestă deşertul” şi numeşte piramidele lui Keops, Kepren şi Mikerinos: “florile deşertului”. Adică piramidele s-au ridicat în deşert, dar împotriva deşertului. M-am gândit astfel la faptul că, în România de după ‘89, s-au ridicat (şi s-au rezidit) multe biserici şi mănăstiri în “deşertul sufletesc” lăsat de comunism. Biserica a nădăjduit să ridice, în cel mai scurt timp, cât mai multe “oaze de spiritualitate”, care să învingă moştenirea aridă a vechiului regim politic de la noi. Din nefericire nici moştenirea lăsată de comunişti dar nici “cadourile democraţiei” (unde mai pui că la noi democraţia e originală) nu au ajutat ca “deşertul nostru sufletesc“ să dispară.

Privind din această perspectivă, pot spune acum că sunt pe deplin lămurit de ce Sinodul doreşte ca acest proiect să nu mai fie amânat. Se doreşte ridicarea catedralei în plină secetă financiară, dar mai ales spiritual-culturală, tocmai pentru a sta împotriva “secetei”. Şi uite aşa ajungem să înţelegem cum bisericile şi mănăstirile noastre s-au ridicat în (şi din) sărăcia noastră, pentru a birui sărăcia. Nădăjduiesc deci ca proiectul iniţiat de Sf. Sinod să-şi afle împlinirea cât mai repede. Şi, de asemenea, doresc ca lucrările începute de ceva vreme la catedrala Ţării Făgăraşului să se finalizeze în cel mai scurt timp, pentru a putea fi pe deplin o “floare în deşertul” Ortodoxiei transilvănene, atât de prigonită de-a lungul veacurilor…

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Organizatorii de minuni

Ca şi în trecut, în zilele noastre există într-un număr îngrijorător falşi „făcători de minuni”. Mireni, clerici, lideri neoprotestanţi în cea mai mare parte. Aceştia din urmă sunt foarte buni organizatori de minuni. Pe stadioane, în aglomeraţii, ei le difuzează cu emfază şi gălăgioşi prin difuzoare în urechile trecătorilor. Regizori neîntrecuţi, socotesc miracolele mijloace perfecte de ademenire şi amăgire. În acest caz, de la a face minuni până la a te face de minune nu e decât un pas, cum spune vorba populară. I-am văzut pe câţiva la televizor, am citit uluit în presă despre „minunile” şi isprăvile lor. Pe unii îi cunosc direct. Lumea credulă îi caută aproape hipnotizată, orbită, şi îi deosebeşte la modul absolut de ceilalţi oameni, de ceilalţi slujitori ai lui Hristos. Lipsiţi de smerenie, mândri, îngâmfaţi, ajutaţi uneori de mass-media, aceşti inşi schimbă rânduieli liturgice, folosesc cărţi sfinte fără să fie consacraţi pentru aceasta şi vorbesc sus şi tare despre veridicitatea „basnelor” lor. Rugăciunile făcute în beznă, lumânările întoarse, interzicerea ca penitentul să dea ceva din casă (nici măcar un pahar cu apă) celuilalt sau să primească de la celălalt, devin în învăţătura lor mai importante decât Sfânta Liturghie. Ghicesc, deschid cartea, pravila adică, iscă intrigi prin „viziunile” şi sfaturile lor între părinţi şi copii, frai şi surori, soţi şi soţii. În general provoacă frică, teamă, spaimă. De obicei în jurul lor se face mult tam-tam, multă gălăgie. Părintele Steinhardt îmi amintea mereu că Diavolul e gălăgios, face zgomot mult şi, în principal, mult zgomot de fond. Şi e lipsit total de smerenie. Ceea ce spune Steinhardt nu e un lucru nou. Spun acest lucru Scriptura, Părinţii Pustiei şi un foarte îmbunătăţi Părinte al timpului nostru: Arsenie Papacioc. El dă şi un exemplu: „Unul s-a dus la preot să scoată diavolul din el. Şi preotul i-a spus: «Eu nu pot să ţi-l scot, dar du-te la părintele cutare! » Ăla s-a rugat şi a fugi dragul de la el. şi a zis diavolul: «Nu pentru molitvele tale ies, ci pentru smerenia preotului acela plec! »Tot Părintele Arsenie mai spune, răspunzând la o întrebare privitoare la „preoţii care deschid cartea şi citesc”: „Acestea sunt nişte lucruri foarte condamnate. E ghicire. Înţelegeţi? Mergi la vrăjitorie. Să te serveşti de cărţile sfinte e cel mai grav lucru! Avem foarte dese cazuri. Să fiţi împotriva acestor lucruri.”

Pr. Ioan Pintea,
„Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010