Inchiziţia în fustă

Răsfoind ieri câteva reviste de amenajări interioare – mi-au căzut ochii pe o pagină căreia, de obicei, nu-i acordam nici o atenţie. O pagină din care nu înveţi nimic, deşi poţi afla ceva. O pagină care te invită să pierzi tu, ca să câştige altul. O pagină subţire, fără ecou, cu o estetică la grad de bibelou. Mai pe scurt, o pagină de publicitate. Şi mai exact, o pagină care te invită să-ţi cumperi un duş. Până aici, numai de bine.


Cum însă te invită? În imagine apare duşul minune care, cât ai apăsa pe buton, îi face fericiţi pe un el şi-o ea, goi şi surâzători. Am spus goi? De fapt, îşi acopereau goliciunea unul cu trupul celuilalt. Surâzători datorită duşului, desigur. Unde să-ţi mai afli astăzi fericirea dacă nu sub un duş? Şi, atenţie, nu sub orice duş, ci doar sub duşul din această revistă.
Este devreme. Copiii încă dorm. Cu o mână hotărâtă, am rupt pagina cu reclama. Am îndoit-o în patru, să nu mai rămână colţ de duş la vedere. Ei, aţi înţeles voi, duşul sărmanul n-are nici o vină. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă unul din copii, răsfoind, ca mine, această inofensivă revistă de amenajări interioare, ar fi dar peste reclama despre care v-am povestit? - Mami, ce face nenea cu tanti aici? – Păi… fac baie, nu vezi? – Dar de ce o ţine aşa? – Să nu alunece!

Ei, bine că este încă devreme şi copiii dorm, mi-am zis, răsuflând uşurată. Apoi am dat pagina. O noua reclamă, din fericire fără duşuri. Doar cu o balustradă de scară de vânzare. Pe balustradă, cu spatele la noi, o doamnă. Din fericire, îmbrăcată. Din nefericire, cu nişte pantaloni foarte strâmţi. Nişte forme mai curbe decât balustrada îţi atrăgeau atenţia fără să depui un efort prea mare.
A două pagină ruptă şi împăturită. A urmat a treia, cu o altă doamnă. - De vânzare biroul, duduie? – De vânzare moşule! – Dar de ce nu te-nchei la sacou? Ţi se vede sutienul complet, drăguţa de tine! – Am pierdut un nasture şi n-are cine să mi-l coasă! Fie-ţi milă măcar matale, cumpără biroul, că poate cu banii îmi iau alt sacou.

Deja, revista nu mă mai interesa pentru amenajările construite cu ingeniozitate. Creativitatea, inteligenţa, măiestria designerilor de interior păleau în faţa creativităţii, inteligenţei, măiestriei designerilor de publicitate. Iar eu, din visător mă transformasem în vânător. E şi asta o meserie, până la urmă. Paginile cădeau sub ghilotina mea, una câte una. Nu de fiecare dată pentru un trup prea sumar îmbrăcat. Uneori pentru o privire prea obraznică. Toate decapitările aveau, însă, un numitor comun. Senzualitatea ca ambalaj general pentru a vinde gresie, bormaşini, parchet sau mobilă de bucătărie. Cât despre baie, nici n-ar trebui să mai comentăm. Nu puteam avea chiar pretenţii absurde, doamne cu paltoane în cadă sau măcar cu perdeluţa trasă la duş. Să fim serioşi!

De întrebări incomode credeţi că-mi era mie teamă? Vă înşelaţi. După altceva suspinam. Altceva protejam. Exact acel lucru care mă făcuse până atunci, când mai răsfoisem revista, să nu observ paginile respective. Se cheamă pierderea inocenţei şi, la vârsta mea, nu ar fi fost un lucru nefiresc să mă caracterizeze. Dar un copil care priveşte, chiar dacă nu înţelege, începe să se încarce cu sentimente. O atitudine lascivă se copiază foarte devreme atunci când e văzută peste tot şi percepută ca fiind ceva normal. O privire sfidătoare, poruncitoare, se ia mai repede decât un guturai. Imagini încărcate de murdărie ca un tren încărcat de marfă, trecând din revistă în mintea şi sufletul copilului care le priveşte. Avem datoria să nu răpim curăţia acestei priviri. Să nu forţăm maturizarea precoce, să nu violăm lumea poveştilor. Să nu zdrobim diamantul scânteietor dintre gene care, oricum, se va pierde mai târziu, fără a fi înlocuit cu nimic, din păcate.
Să nu rupem flori de colţ, să nu împuşcăm capre negre. Nu sunt doar flori, sau capre. Sunt mai mult decât atât. Sunt nepreţuite. Cu cât mai mult cântăreşte sufletul unui copil, mă întreb? Inocenţa nu e şi ea o floare rară? De ce nu iese nimeni în stradă să o apere? De ce nu protestează nimeni atunci când e călcată în picioare?

M-am întrebat, rupând pagini după pagini, dacă nu cumva am luat-o razna. Dacă nu cumva copiii trebuie crescuţi fix în lumea în care s-au născut. Dacă nu le fac mai rău protejându-i. Dacă nu cumva trebuie să-i vaccinez de-acum pentru o viitoare imunitate vizuală. Şi-apoi, de ce mă încăpăţânez să trăiesc fără televizor, fără fanta şi fără chipsuri? Când vor creşte mari, oricum vor face doar ce vor ei.
Şi chiar atunci mi-am adus aminte de Cinema Paradiso. Da, filmul acela cu cinematograful în care erau cenzurate toate scenele de iubire dintre personaje. Toate săruturile erau decapitate cu o aceeaşi necruţătoare mână care smulgea acuma paginile din reviste. Ah, cât s-au mai schimbat vremurile! Pe-atunci, măcar, mai exista iubire. Acum, doar publicitate.

Anca Delaţară

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010