M-am născut în 1947, în anul cumplit al foametei,
dar n-am murit, cum mureau copiii din Basarabia. Am crescut într-o casă la
poalele Tâmpei, când pe Tâmpa scria cu majuscule enorme numele lui Stalin cu
litere decupate prin tăierea brazilor din pădurea de pe Tâmpa, dar scria cel puţin
cu litere latine. În Basarabia, pe atunci se murea pentru cuvintele unei
rugăciuni în limba română.
Am
mers la şcoală în clasa I îmbrăcată cu o uniforma cusută de mama. Mama îmi
cosea toate hăinuţele. În Basarabia copiii smulşi de lângă mame erau deportaţi
în zdrenţe şi duşi în lagărele din Siberia.
Nu
ştiam despre toate acestea pentru că părinţii se fereau să-mi povestească, de
teama de a nu fi ridicaţi peste noapte sub învinuirea de duşmani ai regimului
comunist.
Mama,
binecuvântata mea mamă, m-a învăţat să-mi fac semnul crucii şi să mă rog fără
să vorbesc despre asta la şcoală. Îmi zicea mama că până şi animalele îşi fac
semnul acesta sfânt cu copita, în ţărână. A găsit mama timp să mă ducă la
biserică, să mă dea ca şi pe alţi copii la lecţiile de religie pe care
părintele le făcea benevol după-mesile, tot în biserică. Am crescut în credinţă
datorită ei, mamei, care a ştiut să mă îndrume. Am făcut ce făcea ea, am
îndrăgit ce-am văzut la ai mei.
În adolescenţă am cântat
la corul bisericii, apoi studentă fiind, departe de casă, duminicile eram
nelipsită de la corul din podişorul bisericii mele de suflet.
Când în 89 s-a
produs marea cotitură spre libertate, cel mai mult m-am bucurat de introducerea
religiei în şcoli. Au apărut cărţi de cultură religioasă, s-au tipărit
scrierile marilor Părinţi ai Bisericii, am aflat despre chinul şi martirajul intelectualilor,
al preoţilor, pentru credinţă...
Dacă aş fi fost destul de tânără m-aş fi
înscris la Facultatea de Teologie, să fiu şi eu profesoară de religie. Nu
credeam că libertatea cea nouă va sminti lumea şi va lovi în educaţie cu
impostură. Presimţeam în lecţiile la clasă cum creşte în tineri ispita
neascultării şi libertatea este răstălmăcită prin alegeri încuviinţate chiar de
părinţi. Vroiam să fac totuşi ceva, măcar şi de la copil la copil, pentru puţinii
pe care îi aveam sub privire la mine, în clasă. Dezinteresul şi fuga de învăţătură
mă dezarmau. Adeseori întrerupeam lecţia şi abordam teme de altă natură, mai
aproape de interesul lor curios, decât de cunoaşterea propriu-zisă a lecţiei, ca
să le cuceresc din nou atenţia. Ce n-am încercat? De la jocuri cu teste de
interes psihologic la stimularea cu nota 10 a învăţării pe de rost a unor poezii.
Alegeam uneori texte anume, istorioare cu tâlc din cultura religioasă pe care
lucram la vedere reguli gramaticale, dar în subtext atingeam ca din întâmplare
subiecte morale, provocându-i la comentarii şi chiar dacă un subiect agreat eşua,
mai găseam putere să reiau cu alte resurse, cu alte mijloace, altădată.
Sunt în Basarabia.
Copiii învaţă şi cântă în şcoli în limba română şi preţuiesc lucrul acesta. Ştiu
pe de rost măcar o poezie a lui Mihai Eminescu, cântă cu dragoste versurile lui
Grigore Vieru şi pun flori la statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Tinerii admiră libertatea din occident şi de
la noi din ţară şi aspiră la bunăstarea de acolo.
Aici tinerii îşi
întemeiază familii foarte devreme, şi-şi cresc împreună copiii, cu răspundere
împărţită egal. În parcuri întâlneşti o mulţime de familii tinere cu copiii de
mână. Văd în parc taţi de puţin peste 25 de ani plimbându-şi copiii, jucându-se
cu ei la leagăne şi la maşinuţe, bunei bucuroşi venind cu nepoţii la
porumbei.
Se construiesc multe
biserici în locul celor dărâmate şi arse de comunişti sau transformate în
grajduri şi sedii de partid. Credinţa este o trăire firească şi deosebirile de
cultură religioasă nu se încurcă decât în minţile răzvrătite. Am văzut în
biserică multe femei tinere gravide. Într-o zi de duminică am numărat 11
gravide.
La şcoală, Religia
nu este o materie opţională. Dă, Doamne, să nici nu fie vreodată!
din Chişinău, de
Ziua Mamei
Maria
Gabor
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 84, martie-aprilie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu