Viaţa Mucenicilor
Brâncoveni, şi înainte de toate aceea a Sfântului Voievod al Ţării Româneşti,
cuprinde multe fapte care îngăduie scrierea unui cuprinzător sinaxar privind
trăirea lor creştină, legăturile lor cu Biserica, ctitoriile, daniile către
Sfintele Locuri, tipărirea de cărţi de slujbă şi scrieri ale Sfinţilor Părinţi,
faptele bune. Dar un asemenea sinaxar, deşi bogat, nu ar fi deplin. Între marile
înfăptuiri ale Sfântului Constantin Brâncoveanu sunt acelea de domnitor
creştin, răspunzător de pacea, apărarea, buna chiverniseală a ţării, liniştea
locuitorilor ei, învăţătura copiilor, judecarea pricinilor cu dreptate, după
pravilă, ajutorarea săracilor şi alte fapte cuviincioase unui adevărat
cârmuitor de ţară. Numai cugetând la felul în care Sfântul Constantin şi-a
împlinit datoriile sale de domnitor creştin înţelegem călătoria lui până la
treapta sfinţeniei, încununată prin mucenicie.
De la voievozii
întemeietori de Ţări Româneşti în Transilvania, Banat, Maramureş, Muntenia şi
Moldova şi până la Sfântul Constantin Brâncoveanu, mulţi şi-au înţeles chemarea
şi înalta răspundere de cârmuitori potrivit Legii creştine. Mircea cel Bătrân,
Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, Mihai
Viteazul, Matei Basarab şi mulţi alţii pe această cale au mers, această lege au
păzit-o. Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost, însă, ultimul mare domn român,
care a ştiut că nu numai înţelepciunea, strădaniile, averea, timpul, ci însăşi
viaţa trebuie să-şi jertfească pentru ţară. Şi el a presimţit că va fi chemat
la mucenicie chiar din ceasul în care a fost uns domn.
După Sfântul
Constantin Brâncoveanu, puţini domnitori ai ţării noastre pot fi amintiţi
pentru cinstea, înţelepciunea sau jertfelnicia lor, şi nici unul pentru
sfinţenia lor. Au urmat, până la Răscoala din 1821 a lui Tudor Vladimirescu,
câteva zeci de domnitori fanarioţi, greu de numit domni, căci ei nu erau decât
slujbaşi credincioşi Împărăţiei otomane, deşi de neam creştin, care, locuind în
mahalaua Fanarului din Constantinopol, au fost numiţi „fanarioţi”. Dintre ei,
puţini au lăsat bune amintiri în Ţările Române, ca Nicolae şi Constantin
Mavrocordat (aceştia pe jumătate români prin naştere), ctitori de biserici şi
mai ales de învăţătură şi cultură, Grigore Ghica-Vodă, ucis de turci pentru că
s-a împotrivit, la 1775, ca Bucovina să fie dată austriecilor (ceea ce Imperiul
Otoman nu avea dreptul să facă) şi câţiva alţii. Au urmat domni numiţi
„pământeni” (Bibescu, Ştirbey, Ghica, Sturza), dar ei erau doar tineri boieri
cu gândire şi purtare mai aproape de Franţa, în care îşi petrecuseră tinereţea
şi îţi dobândiseră învăţătura înaltă, decât tradiţia înaintaşilor lor în
scaunul ţării. Ei nu mai erau „mari voievozi şi domni”. Marile Puteri europene
îi socoteau mai degrabă nişte cârmuitori „hospodari”, aşadar guvernatori ai
unui popor căruia cu greu acceptau să-i recunoască nu atât identitatea etnică,
spirituală, culturală de naţiune neolatină, europeană şi creştină, cât mai ales
dreptul la unirea într-o singură ţară, de sine stătătoare, independentă, ca
celelalte naţiuni ale continentului.
Începând cu
Principele Alexandru Ioan Cuza, în 1859, românii au avut încă aproape un secol
suverani care s-au străduit să răspundă marilor aşteptări ale ţării privind
unitatea naţională, stabilitatea politică, propăşirea economică şi culturală. Dar
cel din urmă principe român din tradiţia marilor monarhi de odinioară,
credincioşi Bisericii şi supuşilor lor până la jertfirea vieţii, într-o deplină
cugetare şi faptă creştină şi patriotică, a fost Brâncoveanu Constantin, boier
vechi şi Domn Creştin.
Virgil Cândea, Membru
al Academiei Române,
Prefaţă la
volumul „Viaţa Sfântului Martir Constantin-Vodă Brâncoveanu şi a celor împreună
pătimitori cu dânsul” – Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, 2001
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu