—
Cum putem ţine paza minţii, mai ales în
oraş, unde suntem agresaţi de tot felul de lucruri rele?
—
Trebuie luptă, trebuie osteneală. Ştii prea bine, ca şi creştin, lucrurile care
te vatămă, nu-i aşa? Ei, să te osârduieşti să nu le faci. Ştii foarte bine şi
faptele care te pot ajuta, faptele bune. Fă-le şi te mântuieşti cu ele. De
aceea, să te consideri ca şi cum ai fi într-un război, ca şi cum ai fi un
soldat care te lupţi şi în dreapta şi în stânga să-l omori pe duşmanul tău, să
nu-l laşi să dea înainte. Aşa şi noi, creştinii, să ne luptăm cu patimile care
ne vatămă, cu vrăjmaşul sufletelor, şi să ne osârduim să facem faptele cele
bune. Şi chiar dacă ne osârduim, omul e totdeauna neputincios, nu şi-ar putea
împlini dorinţa, dar este Dumnezeu Care ne ajută. Dumnezeu, dacă vede că
aplecarea inimii tale nu-i falsă, atuncea ţi-ajută neapărat, e cu neputinţă să
nu-ţi ajute. De multe ori întârzie să ajute ca să vadă hotărârea ta, osârdia
ta. Dar dacă ne osârduim cu ajutorul lui Dumnezeu, bineînţeles, Dumnezeu ajută.
—
Spuneţi de „linişte”, dar cum putem noi
în linişte să ne apropiem de Dumnezeu când la noi sunt atâtea probleme?
Telefoane, griji de fiecare zi, e foarte greu să vorbim de linişte într-un
oraş.
—
Dacă n-o putem dobândi, să facem ceea ce putem. Să ne osârduim, să nu fim
nepăsători, că nepăsarea e cea mai mare primejdie pentru sufletul fiecăruia din
noi. Zici: „Eh, nu-i nimica aceea, da’ aceea nu-i nimic. Eh, îi post, dar hai
să mâncăm, nu-i nimic!”, „Uite, nu trebuie să fac fapta aceea ruşinoasă, dar
ştie Dumnezeu…” Asta se cheamă nepăsare. N-ai milă singur de sufletul tău
ş-atuncea sigur că-i primejdie. Dar cât se poate, să ne osârduim. Sunt şi în
mijlocul Bucureştilor, sunt oameni apropiaţi de Dumnezeu, care-şi caută de
mântuire. Mai greu, dar sunt. Dar dacă se împuţinează, şi pentru acei puţini
ţine Dumnezeu toată omenirea… N-aţi văzut acolo, când cu Sodoma şi Gomora,
zicea Avraam: „Doamne, da’ dacă or fi treizeci, pedepseşti?” „Nu.” „Da’ dacă or
fi 20?”, până s-o pogorât la cinci. Vine vorba că şi în mijlocul lumii sunt
oameni apropiaţi de Dumnezeu. Da.
—
Părinte, nu prea avem poftă de
rugăciune. O tot amânăm: mai târziu, mâine, o să fac cutare, poimâine, de
săptămâna viitoare mă apuc…
—
Asta-i lucrarea ispititorului. Niciodată să nu zici că „voi face mâine”,
fiindcă secunda pe care o trăim, doar aceea-i a noastră. Altă secundă, alt
minut mai încolo nu-i al nostru, nu ştim dacă-l ajungem, că omu-i ca iarba,
zice sfântul prooroc, „omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului”. Nu putem
zice „Las’ că voi face mai pe urmă”. Să punem înaintea noastră cuvântul acesta:
„Dacă vrea Dumnezeu, să-mi ajute să ajung mâine la biserică, să mă spovedesc şi
să fiu atent ce-mi spune duhovnicul, căci el are harul Sfântului Duh şi ce mi-a
spus el, aceea trebuie să mă osârduiesc să îndeplinesc ca să pot căpăta
împărăţia Cerurilor”.
Fără
spovedania păcatelor nu putem intra întru împărăţia Cerurilor. Vedeţi cât de
mare este bunătatea lui Dumnezeu? A binecuvântat ca prin binecuvântarea
arhiereului să-l facă pe preot să poată fi şi duhovnic, şi ce zice el, aceea
face Dumnezeu. Vezi? N-a pus Dumnezeu îngeri ca duhovnici, ci un om, o persoană
ca toţi oamenii, ca să poţi să te duci să-i spui tot, cu sinceritate. Că dacă
nu te duci cu sinceritate, nu primeşti dezlegarea păcatelor; trebuie să fii
sincer. Mila Domnului să fie cu noi!
Din
volumul „Staretul
Dionisie, duhovnicul de la Sf. Munte Athos”
- · Mântuirea atâta-i de uşoară dacă suntem noi sinceri, dar dacă suntem vicleni, vai de capul nostru!
- · Dacă nu facem greşeală înaintea lui Dumnezeu, apoi ne binecuvântează Dumnezeu şi totdeauna suntem veseli, fiindcă sufletul nu-i supărat, nu-i apăsat.
- · Să nu spui niciodată: „Am dreptul să fac asta...” Pentru că este îndreptăţire de sine şi înălţare a minţii şi ajungi să crezi mai mult părerilor minţii tale decât sfatului altuia.
Părintele Dionisie Ignat s-a născut în
1909, în comuna Vorniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani cu opt
copii. Bucurându-se de-a lungul vieţii de sfaturile
duhovniceşti ale multor părinţi înduhovniciţi, stareţul Dionisie a devenit unul
din cei mai experimentaţi părinţi duhovniceşti din Muntele Athos, unde a ajuns
la vârsta de 17 ani. De-a lungul timpului, mulţi monahi români, greci sau de
alte neamuri, dar şi mii de pelerini veniţi din întreaga lume au găsit la părintele
Dionisie de la Colciu (schit al Mănăstirii Vatopedi) linişte sufletească şi
sfat duhovnicesc. Părintele a trecut la cele veşnice în 2004, la vârsta de 95
de ani, dintre care 78 de ani petrecuţi în Sfântul Munte.
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 81, septembrie-octombrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu