Criza modernităţii şi Ortodoxia

Jean-Claude Larchet s-a născut în 1949, într-o familie catolică. S-a apropiat de Ortodoxie prin intermediul studiului operelor Sfinţilor Părinţi, devenind ortodox la 21 de ani şi închinându-şi întreaga viaţă cunoaşterii operelor acestora şi realizării unor sinteze accesibile publicului contemporan, pe diferite teme: terapeutica bolilor spirituale şi mintale, sensul bolii şi suferinţei, iubirea creştină etc. Cu prilejul vizitei sale din octombrie 2010 la Iaşi, teologul francez a acordat mai multe interviuri unor publicaţii ortodoxe (Ziarul Lumina, Lumina de Duminică, Lumea credinţei), din care am preluat câteva fragmente.

Convertirea mea a fost rezultatul faptului că în Biserica Ortodoxă am găsit o plenitudine a credinţei şi o plenitudine a harului

Cum aţi descoperit Ortodoxia?
Am mai răspuns la această întrebare deja de patru ori de când am venit în România. Aşa cum spuneam, la sfârşitul studiilor mele filosofice a trebuit să scriu o mică lucrare despre Sf. Dionisie Areopagitul. Pe Sf. Dionisie trebuia să îl studiez din punct de vedere filosofic, dar atunci când am intrat în lucrările lui, pentru a le înţelege mai bine, a trebuit să citesc şi scrierile altor Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Am citit la acel moment câteva lucrări de Sf. Grigorie de Nyssa, de Sf. Vasile cel Mare şi de Sf. Grigore Teologul, precum şi ale unor părinţi din jurul Sf. Dionisie Areopagitul. Şi, pentru că înainte nu mai citisem nici o carte a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, acolo am descoperit că lucrările lor erau foarte apropiate de credinţa creştină originară, o credinţă foarte apropiată de predania evanghelică şi cu un mod de gândire foarte viu. Părinţii au fost pentru mine teologi foarte vii, care au exprimat în lucrările lor nu numai lucrurile pe care le-au gândit, ci lucruri pe care le trăiau. După această primă descoperire am fost nevoit să mai citesc pentru studiul despre Sf. Dionisie Areopagitul comentarii asupra lucrărilor şi gândirii lui, şi am ajuns în comentariile lui Vladimir Lossky, la acel moment cel mai bun comentator al Areopagitului. Cu Lossky am intrat în teologia ortodoxă care aborda chestiunea pe care trebuia să o studiez, aceea a teologiei negative, a apofatismului, şi atunci am văzut că modul de gândire al teologiei ortodoxe era şi el foarte apropiat de credinţa creştină primară şi de modul de gândire al Părinţilor Bisericii. Atunci am văzut o legătură directă între modul de gândire al teologiei ortodoxe moderne cu modul de gândire al Sfinţilor Părinţi şi cu credinţa creştină aşa cum a fost ea dată de Hristos sfinţilor apostoli, Bisericii primare.

Dar de la naştere eraţi romano-catolic...
Eram romano-catolic, dar am constatat că modul de gândire şi modul de vieţuire în Biserica Romano-Catolică era foarte îndepărtat de acest mod de viaţă, de modul de viaţă ortodox, de modul de viaţă al Sfinţilor Părinţi şi al Bisericii primare. Am văzut că unele lucruri ale credinţei creştine originare au rămas şi în credinţa catolică, dar erau şi multe deviaţii, multe erori care fuseseră făcute de-a lungul istoriei catolicismului de după mileniul întâi. Convertirea mea la Ortodoxie nu a fost însă un gest de ostilitate faţă de Biserica Catolică, ci a fost rezultatul faptului că în Biserica Ortodoxă am găsit ceva mai mult, o plenitudine care nu era în Biserica Catolică, o plenitudine a credinţei şi o plenitudine a harului. Scopul meu nu e de a vorbi împotriva Bisericii Catolice, de a purta o controversă cu aceasta, ci de a exprima în munca mea această plenitudine a Bisericii Ortodoxe.


Relaţia cu cei de altă credinţă. Felurile ecumenismului

IUBIRE. Ecumenismul e de mai multe feluri şi trebuie să avem o viziune precisă asupra acestui aspect. Ca şi creştini, trebuie să fim deschişi către ceilalţi, trebuie să-i iubim pe toţi, şi pe cei de altă religie, şi pe cei fără religie, nu numai pe ortodocşi; trebuie să fim pregătiţi să ne mărturisim credinţa în discuţie cu oricine şi de aceea nu trebuie să refuzăm discuţiile, dialogul, contactul cu alţii.

IGNORANŢĂ. Altă formă de ecumenism e însă ecumenismul care consideră că nu există nici o diferenţă între diversele credinţe creştine. Unii ecumenişti spun că în esenţă noi credem în acelaşi Dumnezeu, avem aceeaşi credinţă, iar diferenţele sunt foarte mici, secundare. Asta e o expresie a ignoranţei. Aceşti oameni, de cele mai multe ori, nu cunosc nici conţinutul propriei lor credinţe, nici conţinutul credinţei altora. Dacă cineva studiază care e credinţa Bisericii Ortodoxe, care e credinţa Bisericii Catolice, a diverselor Biserici protestante, a Bisericii anglicane, constată diferenţe evidente, iar aceste diferenţe sunt de obicei foarte importante. A nu le vedea e o formă de manifestare a ignoranţei noastre. Florovsky a scris un articol foarte interesant despre lipsa conştiinţei ortodoxe în persoana multora dintre creştinii ortodocşi ai vremurilor noastre. Această formă de ecumenism trebuie refuzată. Ea e de neacceptat.

DIALOG  ADEVĂRAT. Mai e şi o a treia formă de ecumenism. O formă de dialog teologic adevărat. Cu conştiinţa diferenţelor dintre diferitele credinţe şi cu dorinţa de a discuta cu adevărat despre diferenţe şi pentru a găsi o cale de a ajunge la un anumit acord; nu la o formă de sinteză, de amestec între diversele credinţe, ci la un acord în ce priveşte Biserica Ortodoxă. Ca dreptcredincioşi, ştim că avem o dreaptă credinţă. De ce? Pentru că e credinţa Părinţilor Bisericii. Pentru că noi nu am introdus nici o schimbare în credinţa Părinţilor. Credinţa Părinţilor Bisericii e credinţa revelată Sfinţilor Apostoli de Hristos Însuşi. Deci e o continuitate între ce credem noi astăzi ca ortodocşi şi ce credeau Părinţii Bisericii şi Sfinţii Apostoli în primele veacuri. Deci trebuie să discutăm cu credincioşii altor religii, ai altor confesiuni creştine care nu cred aşa. Pentru că e absolut sigur, de exemplu, că Filioque nu se regăsea în Crezul originar, e o deviaţie care a fost introdusă încă din sec. 9, în special de Carol cel Mare, şi apoi dezvoltată de teologia apuseană. Şi alte dogme sunt inovaţii în credinţa apuseană, ca de exemplu credinţa în purgatoriu. Toţi istoricii, chiar şi cei catolici care sunt oneşti, ştiu şi scriu în cărţi de autentică istorie că această credinţă a fost introdusă abia în sec. 11. Dogma imaculatei concepţii şi credinţa în infaibilitatea papei de la Roma au fost introduse în Biserica Romano-Catolică în sec. 19. Şi mai sunt şi inovaţii în alte domenii. (…)
Deci în dialog trebuie să fim conştienţi de diferenţele care există, pentru că dacă nu suntem conştienţi de aceste diferenţe, atunci cred că nu poate exista un dialog. Pentru a putea purta un dialog cineva trebuie să fie conştient mai întâi de diferenţele dintre cele două persoane care sunt în dialog. Aşadar, eu cred că trebuie să purtăm un dialog şi să clarificăm toate aceste puncte în care există diferenţe. Şi pentru asta trebuie să studiem cu multă atenţie nu numai istoria Bisericii, ci şi pornind de la adevăratele surse ale teologiei, de la adevărata teologie, care este cea a Sfinţilor Părinţi. De aceea, pentru mine, studiul Sfinţilor Părinţi e foarte important. În lucrările Sfinţilor Părinţi găsim credinţa adevărată.

Dar în problema rugăciunii?
Canoanele Bisericii sunt foarte clare. Biserica nu îngăduie să se roage cineva împreună cu membrii unor Biserici non-ortodoxe. Altceva e să ne rugăm pentru unirea creştinilor. Trebuie să sperăm asta. Trebuie să nădăjduim unirea creştinilor întru una singură Biserică. Dar credem şi că această una singură Biserică e Biserica Ortodoxă. Deci trebuie să ne rugăm în Biserica noastră pentru această unire a tuturor creştinilor. Ceilalţi creştini, catolicii, protestanţii trebuie să se roage şi ei pentru această unire între creştini, dar această unire poate fi făcută doar întru una Biserică care e Biserica Ortodoxă. Trebuie să fim atenţi că sfintele canoane nu îngăduie slujbe amestecate. Sfintele canoane nu îngăduie rugăciunea comună cu creştini care nu sunt în una sfântă Biserică care e Biserica Ortodoxă.


Criza modernităţii. Adevărata piedică este în noi

Duhul lumii de astăzi se imprimă în atitudinea omului. Cum ar putea el să afle reperele fundamentale ale vieţii duhovniceşti, câtă vreme în jurul lui este atât de multă ostilitate?
Dacă vom crede că această criză spirituală aparţine doar modernităţii, ne înşelăm. Într-o măsură sau alta, ea se regăseşte în fiecare epocă. Nu a existat vreodată o perioadă din istoria umanităţii în care a fi creştin să fie uşor.
Fireşte, dumneavoastră, în România, aţi trecut prin perioada comunistă, o vreme plină de persecuţii; de aceea ştiţi foarte bine ce înseamnă greutatea de a fi creştin în astfel de vremuri. Aţi trăit vremuri care, din multe puncte de vedere, seamănă cu primele veacuri creştine, deşi acelea au fost cu mult mai încercate, murind atunci ca martiri mii şi zeci de mii de creştini. S-a întâmplat lucrul acesta şi în anumite ţări comuniste, e drept, nu în toate. Ce vreau să subliniez este următorul lucru: nicicând nu e uşor să fii creştin.
Aş spune că esenţa însăşi a creştinismului rămâne aceasta, să nu fii în duhul lumii, deoarece există o incompatibilitate între valorile seculare şi valorile creştine. Ceea ce creştinismul ne aduce şi face evident este modul de a putea depăşi spiritual lumea şi, rămânând în lume, de a-L putea trăi pe Dumnezeu, aici.
Bineînţeles că pentru fiecare credincios aceasta face parte din însăşi conştiinţa lui de creştin.

Piedicile lumii lăuntrice

Împotriva cui duce creştinul lupta duhovnicească?
Lupta duhovnicească, o spun toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, nu ţinteşte lumea care ne înconjoară, ci pe aceea din noi. După Sfântul Isaac Sirul, lumea înseamnă patimile. Aşadar, patimile sunt ceea ce moştenim din naştere, rod al păcatului strămoşesc, care, după ce ne botezăm, rămân mai departe în noi, ca un obstacol în calea sporirii duhovniceşti. De aceste patimi noi trebuie să ne lepădăm, să ne curăţim, pentru a putea atinge, dacă este posibil, şi acesta este unul dintre scopurile vieţii duhovniceşti, nepătimirea, care apoi ne conduce la adevărata iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
Această luptă cu patimile, dacă vreţi, care până la urmă este o luptă cu omul căzut, constituie esenţa războiului cu lumea. Piedicile pe care le întâlnim în lumea exterioară nu sunt atât de mari pe cât sunt cele din lumea noastră lăuntrică.
Şi dacă reuşim să biruim obstacolele care sunt întru noi, lumea exterioară nu ni se va mai părea o stavilă. Asta învaţă marii părinţi duhovniceşti: să găsim mai întâi pacea sufletului, care se câştigă prin biruirea patimilor, şi toată lumea din jurul nostru se va linişti. Trebuie să fim foarte atenţi, fiindcă, adesea, pentru lipsa unei creşteri duhovniceşti, dăm vina pe ceilalţi, pe condiţiile vieţii sociale, pe lumea modernă, în timp ce adevărata piedică este în noi. Dacă biruim acest obstacol care este în noi, nu vom mai considera niciodată obstacolul în afara noastră. Din contră, toţi sfinţii, pentru că au reuşit să învingă propriile patimi, au o viziune cu totul pozitivă în această privinţă. Ei sunt precum albinele care, fiind într-un câmp, văd numai florile bune şi folositoare. De aceea ei ajung să spună: ‘Cât de minunată este lumea aceasta!’. Ei nu mai văd răul la ceilalţi, ei nu mai văd decât bunătatea celorlalţi, virtuţile şi faptele lor bune, iar aceasta vine din hotărârea de a distruge filtrul patimilor prin care odinioară vedeau lumea rea.



Ortodoxia include toate aspectele vieţii cotidiene

Care este specificul spiritualităţii ortodoxe?
Spre deosebire de celelalte confesiuni creştine, specificul acestei spiritualităţi constă în angajarea întregii fiinţe umane în fiecare clipă a existenţei sale, nu doar în timpul Liturghiei de duminică sau a rugăciunii zilnice particulare, ci include toate aspectele vieţii cotidiene. În Biserica Ortodoxă fiecare gest pe care îl săvârşim zilnic este chemat să-şi afle sensul în Hristos prin Duhul Sfânt, să fie spiritualizat şi să se integreze într-un proces prin care omul este profund transformat.
Ceea ce mi se pare important este faptul că spiritualitatea ortodoxă este una care vizează schimbarea omului. Este un proces prin care ne transformăm noi înşine, prin care clipă de clipă noi ne transformăm din omul cel vechi în cel nou, prin care în fiecare moment ne schimbăm autentic modul nostru de existenţă pentru a trăi în Hristos. Asta mi se pare esenţial. În vreme ce spiritualitatea celorlalte confesiuni creştine sau religii este adesea o spiritualitate fragmentată, care este trăită doar în anumite momente ale zilei, ale săptămânii sau ale lunii, spiritualitatea noastră îmbrăţişează viaţa în integralitatea ei.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Consecinţele ascunse ale coabitării

Poruncile lui Dumnezeu sunt de fapt cadre pe care El ni le recomandă pentru a avea o viaţă împlinită. Nu El are nevoie de ele, ci noi. Omul le înţelege adesea greşit, ca pe nişte restricţii absurde, şi atunci nu ţine cont de ele. Doar când trebuie să suporte consecinţele dureroase ale acestei încălcări se întreabă unde a greşit. „Trăitul împreună” înainte de căsătorie a ajuns o generalizare unanim acceptată de societate. Iată însă că şi psihologii şi sociologii atrag atenţia asupra acestei perspective greşite a începutului vieţii de familie. Ce spun ultimele studii psihologice ne prezintă Dana Alecu, psiholog:

Concubinajul creşte probabilitatea divorţului
Creşterea gradului de coabitare este recunoscut ca fiind unul dintre cele mai semnificative schimbări demografice ale secolului, în ceea ce priveşte familia (Smock, 2000). Totuşi, în ţări mult mai avansate decât România, s-a constatat deja, în cercetări de la începutul acestui secol, că trăirea în concubinaj înaintea căsătoriei este asociată cu o mai proastă comunicare în căsătorie, cu satisfacţie maritală scăzută, cu grade crescute de violenţă domestică şi mai mare probabilitate de divorţ.
Când le spui unor tineri ce merg mai puţin la biserică despre faptul că a trăi împreună înainte de căsătorie nu e o alegere sănătoasă, tind să te catalogheze din start ca fiind habotnic, lipsit de deschidere faţă de realităţile zilei de azi.
Ideea de a avea o relaţie de coabitare, o căsătorie de probă înainte de căsătorie, pare una dintre cele mai sigure modalităţi în care doi tineri se pot cunoaşte. Şi ce poate fi mai important într-o căsătorie decât buna cunoaştere a viitorilor soţi?! Într-o lume în care lucrurile se mişcă uneori cu o viteză ameţitoare, în care totul este în schimbare, avem parcă nevoie de o garanţie, o probă, prin care să ne confirmăm că facem pasul potrivit, cu persoana potrivită. Chiar şi înţelepciunea populară pare să confirme această viziune, mai modernă, asupra relaţiilor, prin proverbe precum „mănânci un sac de sare cu un om şi tot nu îl cunoşti“.

Coabitarea duce la reducerea stabilităţii în cuplu
Multă vreme chiar şi specialiştii, psihologi şi sociologi, au susţinut faptul că este important pentru viitorul căsătoriei să cunoaştem dinainte obiceiurile, preferinţele şi micile defecte ale persoanei iubite, pentru a vedea dacă putem trăi cu ele. A opta pentru o relaţie de coabitare anterioară căsătoriei poate aluneca însă treptat spre una dintre următoarele ipostaze: putem considera că în relaţia de coabitare avem deja tot ceea ce ne oferă căsătoria, plus libertatea de a alege. Pe măsură ce relaţia durează de mai mult timp şi este mulţumitoare din perspectiva celor doi sau cel puţin a unuia dintre partener, este din ce în ce mai greu să se facă pasul spre căsătorie. În spatele acestei amânări se poate afla şi  sentimentul de nesiguranţă, aşteptarea ca anumite aspecte care ne nemulţumesc, anumite probleme să se rezolve, pentru ca apoi să facem următorul pas. O altă posibilă ipostază ar fi aceea de a încerca să găseşti partenerul/partenera potrivită intrând într-un sistem de căutări de tipul încercare-eroare, care în final să ducă la o stare de oboseală, la consumarea bucuriei, energiei şi spontaneităţii. Astfel se poate ajunge la concluzia „nici el/ea nu este potrivit/ă… doar am încercat“.
Dincolo de diferitele opinii fundamentate psihologic, moral sau religios, vom prezenta în continuare concluziile unor studii sociologice. Aceste cercetări demonstrează cu certitudine că, în pofida credinţelor generalizate cu privire la necesitatea unei perioade de coabitare de probă, efectele sunt contrarii. Sociologii demonstrează că în prezent relaţiile de coabitare sunt răspândite pe scară largă: 60% dintre căsătorii sunt precedate de o relaţie de probă, în timp ce în 75% dintre relaţiile de coabitare există planuri mai mult sau mai puţin concrete de căsătorie. Dacă punem faţă în faţă concepţia generală răspândită şi realitatea concretă, vom constata că între cele două se află o mare prăpastie. Concluziile cercetărilor realizate de universităţi din Canda, Suedia, Noua Zeelandă şi Statele Unite demontează aşteptările conform cărora relaţiile premaritale conduc ulterior la stabilitatea relaţiei în căsătorie. Datele obţinute demonstrează că între 50% şi 80% dintre cuplurile care au convieţuit anterior căsătoriei ajung la divorţ, comparativ cu cele care nu au coabitat anterior căsătoriei. De fapt, unii cercetători vorbesc de „efectul de coabitare“, care în timp este asociat cu reducerea stabilităţii în cuplu, creşterea conflictelor, tensiunilor şi, în final, creşterea numărului de divorţuri. Unul dintre motivele acestui fenomen este acela că în relaţiile de coabitare premaritale partenerii învaţă să comunice, să negocieze şi să rezolve diferenţele de opinie într-o manieră mai puţin sănătoasă, bazată pe control şi manipulare.

Sociologii demonstrează inutilitatea coabitării premaritale
Profesorul Jay Teachman de la Universitatea Western Washington afirmă că „una dintre cele mai bine demonstrate corelaţii este aceea între convieţuirea premaritală şi destrămarea ulterioară a căsătoriei“. De asemenea, în căsătoriile care nu au fost precedate de relaţii de probă, modul de comunicare între soţi este pozitiv, iar viziunea acestora asupra viitorului este mai optimistă.
Iată deci că relaţia de coabitare transmite mesajul: „nu sunt foarte sigur/sigură. Putem încerca, să vedem până la urmă ce iese“, în timp ce căsătoria înseamnă „te vreau în întregime, cu bune şi cu rele, şi mă dăruiesc în întregime ţie“.  Iată deci că este vorba de aspecte total diferite, care nu au cum să decurgă una din alta, iar studiile sociologice au ajuns la concluzia că a convieţui înainte de căsătorie este o idee deficitară, nesănătoasă.
Psiholog Dana Alecu
Doxologia.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Căsuţa copiilor. Isav şi Iacov

Pentru o farfurie de linte
Cel mai frumos dar pe care îl trimite Dumnezeu unei familii sunt copiii. După ce Isaac şi soţia lui, Rebeca, s-au rugat Domnului, Rebeca a născut doi gemeni. Cei doi copilaşi nu semănau deloc. Isav avea tot trupul acoperit cu păr şi după ce a crescut a devenit un vânător iscusit. Iacov, fire blândă, a crescut ca un copil firav, pe lângă casă şi mama sa. Isaac, tatăl lor, îi arăta mai multă dragoste lui Isav, pentru că-i aducea vânat, iar Rebeca lui Iacov.
Într-o zi, Iacov a fiert linte. Când Isav s-a întors obosit de la câmp, i-a zis:
–    Dă-mi să mănânc din această mâncare roşie, că sunt flămând!
–    Vinde-mi mai întâi dreptul tău de întâi-născut! – a răspuns Iacov.
Isav nu ducea deloc o viaţă plăcută lui Dumnezeu. De două ori s-a căsătorit cu femei dintr-un neam păgân, cărora nu le păsa de Dumnezeu. Aşa că pe Isav nu îl interesa prea mult promisiunea lui Dumnezeu pentru primul născut dintr-o familie. A renunţat imediat la acest drept, a primit în schimb mâncarea, a băut, apoi a plecat.
„Să nu fie vreunul desfrânat sau întinat ca Isav, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi-născut” (Evrei 12, 16).

O binecuvântare furată
Când Isaac, tatăl lor, a îmbătrânit, i-a slăbit foarte mult vederea şi era bolnav. Într-o zi i-a spus lui Isav:
–    Iată, eu nu ştiu cât voi mai trăi. Du-te şi adu-mi un vânat proaspăt şi apoi te voi binecuvânta, fiul meu.
Să primeşti binecuvântarea tatălui era un lucru foarte important, aşa că Isav a plecat repede să vâneze. Rebeca însă i-a auzit. Ea dorea ca Iacov să fie cel care primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu prin tatăl lor, nu Isav. Aşa că a poruncit să se taie un ied, a gătit mâncarea preferată a soţului ei, apoi l-a îmbrăcat pe Iacov cu haina lui Isav. Ca să semene cât mai bine, i-a înfăşurat mâinile şi gâtul cu piele de ied.
Isaac nu mai vedea aproape deloc, aşa că a fost păcălit şi i-a dat binecuvântarea sa. Imediat a sosit şi Isav, dar era prea târziu. Tatăl nu îşi putea lua binecuvântarea înapoi. Atunci Isav s-a supărat foarte tare şi vroia să îl omoare pe fratele său. Ca să îl scape, mama lor l-a trimis pe Iacov la rudele ei, în Mesopotamia, ca să îşi găsească acolo o soţie credincioasă.
„Buzele cele grăitoare de minciuni sunt urâciune înaintea Domnului.” (Pilde 12, 22)

Iacov este înşelat
După o lungă călătorie, Iacov a ajuns în acel ţinut îndepărtat. Aici a cunoscut-o pe Rahila. Ca să i-o dea ca soţie, Laban, tatăl ei, i-a cerut lui Iacov să îi fie slugă timp de 7 ani. Pentru că o iubea mult pe Rahila, Iacov a fost de acord. Dar, la nuntă, socrul lui l-a înşelat. Sub vălul gros al miresei se ascundea de fapt Lia, sora Rahilei. Ca să i-o dea pe Rahila, Laban i-a cerut lui Iacov să mai lucreze încă 7 ani pentru el. Iacov a acceptat şi de data aceasta; poate şi-a adus aminte cum şi el l-a înşelat pe tatăl său.

Întoarcerea acasă
Cu timpul, Dumnezeu i-a dat lui Iacov, pe rând, 12 copii. Era fericit, dar dorul lui de casă creştea mereu. Îi era frică să se întoarcă. Fratele său, Isav, jurase că îl va ucide. Nemaiputând răbda de dor, Iacov s-a rugat la Dumnezeu, Care i-a trimis semn să se întoarcă în ţara părinţilor săi. Atunci, bucuros dar şi plin de teamă, el şi-a adunat familia, toate vitele şi averea pe care o avea şi a plecat. Într-o noapte, Dumnezeu i S-a arătat lui Iacov şi i-a schimbat numele în Israel; i-a spus că urmaşii săi vor fi un popor binecuvântat de Dumnezeu, Care va fi cu ei şi îi va păzi mereu.
După o călătorie lungă, a ajuns şi a fost întâmpinat pe drum chiar de fratele său, Isav. Acesta l-a primit cu drag, pentru că îl iertase. L-a îmbrăţişat, l-a sărutat şi au plâns amândoi, apoi s-au dus să îi vadă pe părinţii lor.


Ce pot să învăţ de aici?

1. Iacov este exemplul unei persoane care a făcut multe lucruri rele. Niciunul dintre voi nu cred că şi-ar dori să aibă un frate ca el. Cu toate acestea, vedem că el primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu şi un rol foarte important în planul Lui: primeşte numele de Israel şi din cei 12 fii ai lui se vor naşte cele 12 neamuri care vor forma poporul ales al lui Dumnezeu, Israel.

• Dumnezeu are un plan şi cu cei mai răi dintre oameni. Oamenii pot să crească, să primească iertarea lui Dumnezeu şi să se schimbe în bine.

2.    Chiar dacă a greşit, Dumnezeu i-a purtat de grijă lui Iacov ca un Tată. El a îngăduit ca Iacov să treacă prin multe greutăţi, să fie şi el înşelat, ca să înveţe să aibă răbdare şi să îi pară rău de ce a făcut. În schimb, Iacov a primit binecuvântarea lui Dumnezeu şi un mare dar: iertarea fratelui său, Isav.

• O persoană poate depăşi chiar şi cele mai rele necazuri în viaţă. Dumnezeu este mereu cu noi, chiar şi în cele mai grele situaţii.

Concursul Căsuţa copiilor
După ce ai citit cine a fost Iacov şi ce putem învăţa din povestea vieţii lui, scrie o compunere cu titlul „Chiar şi cei mai răi oameni se pot schimba”.

Pagină realizată de Asociaţia Teofilia


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Copii sub 4 ani. Televizorul şi întârzierile de limbaj

Televizorul este cea mai bună şi ieftină bonă. Pus în faţă ecranului, copilul e cuminte, mănâncă tot şi nu te mai deranjează. Cercetătorii aducă însă dovezi tot mai multe care să descurajeze expunerea copiilor mici la televizor.

Întârzieri de limbaj şi probleme de atenţie

În 2009, Archive of Pediatrics and Adolescent Medicine a publicat un studiu american pe această temă. “Ştiam că privitul la televizor în primul an de viaţă se asociază cu întârzieri de limbaj şi probleme de atenţie, dar până acum nu ştiam de ce”, spune profesorul Christakis, pediatru la Universitatea din Washington şi conducătorul studiului. ”De fapt, Academia Americană de Pediatrie descurajează privitul la televizor înainte de vârsta de 2 ani, deoarece este o perioadă critică în dezvoltarea copilului – perioada când apar achiziţiile verbale. Creierul unui bebeluş se triplează ca mărime în primii doi ani de viaţă, deci se petrec lucruri însemnate în această perioadă.”
 Pentru studiul condus de Christakis şi colegii săi, au fost aleşi 329 de copii cu vârste cuprinse între 2 luni şi 4 ani. Timp de aproape doi ani de zile, copiii au purtat asupra lor aparate digitale care au înregistrat tot ceea ce aceştia auzeau sau spuneau timp de 12 până la 16 ore. Nu a contat dacă adulţii şi copiii se uitau la televizor în mod activ sau dacă se ocupau cu altceva în timp ce televizorul era pornit. Studiul a numărat cuvintele emise de adulţi, vocalizările copilului şi schimburile verbale dintre adult şi copil (un schimb verbal înseamnă un răspuns venit în mai puţin de 5 secunde). 

Televizorul din fundal
Analiza înregistrărilor a dezvăluit faptul că fiecare oră de expunere la televizor s-a asociat cu 7 la sută mai puţine cuvinte auzite de copil din partea adultului (adică în medie 770 de cuvinte mai puţin decât în perioadele în care televizorul nu era pornit). De asemenea, schimburile verbale dintre adult şi copil au scăzut cu 15 %. 
 Noutatea studiului a constat în faptul că a luat în considerare două aspect inedite: televizorul care merge doar în fundal (nu doar privitul activ), precum şi intensitatea atenţiei părinţilor în timpul expunerii la TV. Conform specialiştilor, chiar şi un televizor lăsat pornit în casă are un efect negativ asupra dezvoltării limbajului copiilor. În al doilea rând, chiar dacă adulţii se uită împreună cu copiii la televizor, atenţia lor este redusă şi conversaţia cu copiii are de suferit. 
 "Recomandarea mea este ca nici un copil sub 2 ani să nu fie încurajat să privească la televizor," a mai spus profesorul Dimitri Christakis. 

Limbajul se învaţă doar prin dialog
 Studiul demontează astfel o prejudecată foarte înrădăcinată a celor care susţin că televizorul îi ajută pe copii să înveţe să vorbească mai repede datorită expunerii masive la vorbire. Limbajul se achiziţionează în conversaţii reale, care înseamnă dialog, spontaneitate şi mesaje personale. Televizorul nu este decât un lung monolog impersonal, pe care copilul îl ascultă pasiv şi în care cuvintele sau reacţiile lui nu-şi găsesc locul. Cuvintele vin dinspre ecran şi alunecă pe lângă el, serioase sau glumeţe, simple sau complicate, niciodată însă personale. 
 Copilul tău nu există pentru cei care vorbesc în ecran, iar aceştia sunt doar iluştri necunoscuţi pentru el. Se poate înfiripa o conversaţie între două lumi paralele?

Ileana Achim, Itsybitsy.ro

Notă: În numărul viitor - Cum să-ţi ţii ocupat copilul fără să dai drumul la televizor.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Pubertate şi adolescenţă. Privitul la TV – o cale care trebuie parcursă împreună

(Interzicerea totală a privitului la televizor)… este o greşeală pedagogică gravă. Dacă familia ar locui într-un sătuc izolat sau în pădure, unde se lucrează pământul, se face rugăciune şi se vorbeşte despre credinţă, atunci ar fi absolut firesc. Dar aici, în oraş, unde copilul iese din casă, se întâlneşte cu prietenii, merge la şcoală, este în comuniune cu semenii săi, orice tentativă de a-i interzice privitul la televizor este sortită eşecului. Mai mult de atât: orice acţiune de acest gen îl determină să meargă la vecini şi să privească lucruri care scapă atenţiei părinţilor.
Consider că este bine să aibă omul televizor în casă, dar şi un DVD, ca să poată înregistra şi privi emisiunile de valoare sau filmele bune împreună cu copiii şi, în acelaşi timp, să-i poată supraveghea pe această cale. (…)
Fie că vă place sau nu, copiii şi tinerii de azi au tangenţe inevitabile cu tot ce înseamnă cultură: muzică, radio, televiziune, noutate etc. Prin urmare e mai bine să parcurgem această cale împreună cu ei, să-i călăuzim, să le explicăm cum să deosebească adevărul de minciună. Nu vom acţiona în nici un caz cu brutalitate: „Nu se poate! E păcat!” Unui copil de cinci sau zece ani i se poate vorbi astfel, dar adolescentul de 15 ani are nevoie de argumente, pentru a fi convins. Numai în aceste condiţii sfatul dumneavoastră va fi ascultat şi apreciat de către tânăr.

Ieromonah Serghie Rabko - Este posibilă mântuirea în secolul al XXI-lea?

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Tentaţia distructivă a alcoolului. Cum să recunoşti primele semne de dependenţă

Alcoolul ucide peste 8.000 de persoane pe an în România. Conform statisticilor, românii sunt mari consumatori de alcool. Un raport dat publicităţii de Agenţia Naţională Antidoping arată că unul din şase români consumă frecvent băuturi alcoolice tari. În acelaşi timp, aproape 1 milion de români au dificultăţi sociale, medicale şi psihologice din cauza consumului de alcool regulat şi în doze mari; pe lângă aceştia, alte milioane de apropiaţi ai lor suferă din această cauză.

De la normalitate la dependenţă psihică, apoi fizică

Într-o primă fază, alcoolul stimulează consumatorul, înainte de a-l calma sau de a-l adormi. El este, de asemenea, un dezinhibator care facilitează schimburile de informaţii cu ceilalţi – ceea ce îi asigură succesul în cazul întâlnirilor. El favorizează, însă, şi trecerea la anumite acţiuni nefericite: violenţe, agresiuni, stări de hiperactivitate.
Consumul abuziv de alcool cauzează în timp dependenţă psihică şi dependenţă fizică.

 Semne ale dependenţei psihice:

•  - înlăturarea stărilor de indispoziţie (frustrare, anxietate, stări depresive) prin consum;
•  - planificarea consumului şi a ocaziilor de a consuma;
•  - evocarea cu plăcere a momentelor de consum, memoria momentelor plăcute;
•  - în faţa unor situaţii limită sau a unor momente cu mare presiune emoţională (deces, boală, divorţ, pierdere, câştig, euforie etc.) dependentul se gândeşte automat la consumul de alcool.

 Semne ale dependenţei fizice:

• - în lipsa consumului apare tremuratul matinal al mâinilor;
• - dificultăţi de coordonare a mişcărilor, probleme de echilibru
• - transpiraţie, stare de greaţă - vărsături;
• - durere de cap, tensiune, indispoziţie;
• - tulburări de somn;

Toate acestea dispar sau se ameliorează imediat ce persoana consumă băutură alcoolică.

Între disimulare şi evidenţă

Există două tipuri principale de alcoolism: dependenţa disimulată şi cea vizibilă.

 Dependenţa disimulată
Se manifestă la adepţii băuturilor alcoolice slab alcoolizate, dar consumate permanent, care consideră că acesta este un consum normal şi nu au nici un sentiment de culpabilitate. Consumatorul are o grijă specială în a-şi masca propria problemă. Dependenţa se instalează lent, dar sigur, în timp urmând să se instaleze dependenţa vizibilă.

 Dependenţa vizibilă
 În acest caz persoanele consumă băuturi tari şi în cantităţi mari. Contrar cazului precedent, această formă este însoţită de sentimentul de culpabilitate, deoarece anturajul observă existenţa acestei probleme, ceea ce determină consumatorul să îşi nege dependenţa. Indiferent de profilul consumatorului, abstinenţa este singura modalitate de a opri evoluţia spre alcoolismul cronic.

 Tratamentul dependenţei

 Reuşita tratării dependenţei depinde în primul rând de identificarea şi acceptarea faptului că există o problemă legată de consumul de alcool. Medicina are remedii specifice pentru această boală, incluzând dezintoxicarea, consilierea şi diferite forme de terapie. Un rol foarte important îl are însă şi consilierea spirituală, împăcarea cu Dumnezeu. Consilierea este utilă pentru că ajută alcoolicul să înţeleagă că acest viciu este o problemă gravă, pe care trebuie să o accepte şi pentru care trebuie să găsească soluţiile adecvate. Consilierea întăreşte, de asemenea, relaţiile pozitive cu membrii familiei şi persoanele din anturaj. Integrarea într-un grup al alcoolicilor anonimi, educaţia corespunzătoare şi uneori administrarea anumitor medicamente, sunt folosite pe toată perioada recuperării. Menţinerea abstinenţei la alcool este un proces care durează toată viaţa.

Pagină realizată de psiholog Cristina Tîmboiu, Societatea de binefacere Diakonia Făgăraş

Test pentru depistarea alcoolismului

De cele mai multe ori, persoanele care consumă abuziv alcool sau cele dependente de alcool neagă sau refuză discuţiile referitoare la consumul şi problemele cauzate de dependenţa de alcool. Deoarece consumul de alcool face parte dintre deprinderile "naturale" ale românilor, cu greu s-ar putea considera cineva alcoolic ori dependent. Am putea spune că avem o toleranţă foarte crescută faţă de alcool, nu e multă vreme de când chiar şi copiii erau "liniştiţi" cu suzete improvizate din cârpe înmuiate în ţuică. Şi totuşi, alcoolismul este o boală, sursă pentru o viaţă nefericită.
Pentru a identifica problemele cu consumul de alcool, aveţi mai jos un test folosit la Spitalul universitar „John Hopkins” din Baltimore, SUA. Scopul este acela de a-i ajuta pe pacienţi să decidă dacă sunt sau nu alcoolici.
1. Pierdeţi timp de la serviciu din cauza băutului?
2. Sunteţi nefericit în viaţa de familie din cauza băutului?
3. Beţi pentru că sunteţi timid?
4. Băutul vă afectează reputaţia?
5. Aţi simţit vreodată remuşcări după ce aţi băut?
6. Aţi intrat în dificultăţi financiare ca rezultat al băutului?
7. Căutaţi o companie de joasă speţă sau un mediu inferior atunci când beţi?
8. Neglijaţi bunăstarea familiei din cauza băutului?
9. V-a scăzut ambiţia de când beţi?
10. Aveţi o poftă irezistibilă de a bea la anumite ore din zi?
11. Vă trebuie băutură a doua zi după beţie?
12. Aveţi insomnii din cauza băutului?
13. V-a scăzut randamentul de când beţi?
14. Vă ameninţă băutul serviciul sau afacerile?
15. Beţi ca să scăpaţi de griji sau necazuri?
16. Beţi de unul singur?
17. Aţi avut vreodată o pierdere completă de memorie ca rezultat al băutului?
18. Aţi urmat vreodată un tratament împotriva băutului?
19. Beţi ca să vă câştigaţi încrederea de sine?
20. Aţi fost vreodată internat sau închis din motive de ebrietate?
Dacă aţi răspuns "da" la trei întrebări sau dacă aveţi în casă o persoană despre care ştiţi că ar putea răspunde astfel la trei sau mai multe întrebări, puteţi începe să citiţi mai multe materiale despre dependenţă şi cum se poate ieşi din ea.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Oamenii umblă după făcători de minuni

Există astăzi o fugă după minuni, după o rezolvare imediată (adică magică) a problemelor. Când dă de greu şi de probleme, omul aleargă la Dumnezeu ca la un prestator de servicii bun la toate, care poate rezolva orice problemă. După ce primim ajutorul, cel mai adesea renunţăm la El, tot ca la un prestator de servicii: eu cu treaba mea, El cu a lui. Care este însă minunea cea mai mare, după care ar trebui să alergăm din tot sufletul, căci ea ne-ar rezolva toate necazurile? Ne spune Părintele Arsenie:

• Oamenii umblă după făcători de minuni – fie ei şi vrăjitori. Dar vă spun că minunea cea mai mare e înnoirea vieţii tale pe temelia ei Iisus Hristos; e încreştinarea voinţei tale: asta-i minunea cea mai mare, care ne stă cu adevărat la îndemână şi ni s-a dat nouă poruncă: „înviaţi pe cei morţi!” După învierea ta tânjeşte Iisus. Ce însemnează aceasta n-ar putea să ţi-o spună mai bine decât înşişi cei ce au înviat din moarte sigură, ca dintr-un vis urât.
• Darul iertării păcatelor e mai mare decât darul minunilor, întrucât priveşte sufletul; pe când minunile privesc de obicei trupul. O iertare a sufletului, o curăţire a lui, uneori e o adevărată înviere din morţi, şi-i mai de preţ aceasta decât tămăduirea unui picior.
• Fără darul minunilor între oameni ne putem mântui, dar fără darul preoţilor, al iertării păcatelor, nimeni nu se mântuieşte.
• Iisus n-a pus accentul pe minuni, ci pe cunoaşterea lui Dumnezeu şi pe curăţia inimii, iar la acestea se ajunge, de cele mai multe ori, plângând.

Părintele Arsenie Boca

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Jurnal de pelerin: biserica de la Drăgănescu

O destinaţie obligatorie

Drăgănescu este un sat mic, din judeţul Giurgiu. Mic ca aşezare omenească, dar mare prin biserica unde Părintele Arsenie Boca a pictat timp de aproximativ 15 ani, locuind chiar în casa parohială aflată vizavi. Singurul lăcaş zugrăvit de Părintele, bisericuţa din Drăgănescu adună multă iubire, învăţătură, migală şi zdroabă. Folosind cele mai subţiri pensule, Părintele Arsenie a creat aici o pictură în miniatură de o bogăţie infinită, din care parcă apar, de fiecare dată când o vezi, noi detalii surprinzătoare. Aici se află 15 ani din viaţa unui om care s-a ridicat mai presus de oameni; un călugăr care, sub presiunea vremurilor, a înlocuit predica în viu grai cu predici pictate. Iată ce îi scria Nichifor Crainic Părintelui Arsenie: „Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus. E o pictură nouă, ca şi predica de atunci. Nimic întunecat în această primăvară care îmbracă cu plai înflorit bolţile bisericii. E o lumină de tonuri deschise către lume, ca spiritul şi chipul Mântuitorului coborât să ne aducă lumina de sus, ce iradiază din pictura Sfinţiei tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet.
Aici, la biserica „Sfântul Nicolae”, din 1968, când a ieşit la pensie de la Atelierele Patriarhiei, Părintele a fost şi muncitor necalificat, şi zidar (şi-a gletuit singur pereţii), şi pictor, şi arhitect (se pot observa şi azi obiecte care îi poartă amprenta, cum sunt stâlpii de la clopotniţă, având modelul coloanei infinitului, sau ornamentele din fier forjat). Biserica te introduce în prezenţa Părintelui. Scene impresionante, care materializează în chip genial lucruri spirituale, transmit învăţătura ortodoxă pe care Părintele Arsenie nu a încetat să o transmită celor care îl căutau. Ele au fost imortalizate şi adunate cu grijă într-un album intitulat „Biserica de la Drăgănescu, «Capela Sixtină» a Ortodoxiei româneşti”, pentru că pictura de la Drăgănescu nu este nemuritoare. Materialele cu care a fost realizate nu sunt dintre cele mai rezistente, de aceea degradarea ei a început deja de multă vreme.
Toate acestea sunt tot atâtea motive pentru care am aşezat mica biserică din Drăgănescu pe lista noastră obligatorie a destinaţiilor de pelerinaj.

Natalia Corlean

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca

„Acolo unde mă voi duce, am să vă ajut mai mult” – sunt cuvintele rostite de Părintele Arsenie Boca unor credincioşi care au mers la dânsul pentru a primi ajutor în nevoi şi suferinţe. Foarte mulţi credincioşi din Ţara Făgăraşului au avut fericita ocazie de a se întâlni cu Părintele Arsenie cât a fost în viaţa aceasta. Pe mulţi i-a ajutat cu sfaturile şi îndrumările sale pline de har, în locuri ţinute astăzi la loc de cinste în inimile acestora: Sâmbăta, Prislop sau Drăgănescu.
Astăzi, când Părintele este plecat la Domnul, ne rămân aceste vorbe: „Căutaţi-mă şi am să vă ajut mai mult”. Astfel, Duhul Sfânt parcă ne îndeamnă mereu să căutăm locurile unde Părintele Arsenie a slujit lui Dumnezeu. Căutarea aceasta au trăit-o şi credincioşii din Parohia Bucium, sub îndrumarea părintelui paroh şi a doamnei preotese, care au organizat în ultimii trei ani pelerinaje în locuri pline de sfinţenie. În octombrie 2009, am găsit alinare şi linişte sufletească la mormântul Părintelui Arsenie şi în biserica Mănăstirii Prislop, unde am primit binecuvântarea părintelui Nifon, duhovnicul mănăstirii, care ne-a dezvăluit din minunile pe care Părintele le-a săvârşit în timpul vieţii, dar şi din cele ce s-au petrecut şi se vor petrece cu credincioşii care îl caută necontenit la mormântul său, care radiază lumină, linişte şi împăcare sufletească.

În octombrie 2011, l-am căutat pe Părintele Arsenie şi la biserica din Drăgănescu. Am admirat copleşiţi pictura bisericii, adevărată previziune a Sfinţiei sale. Scenele pictate sunt unice în toată istoria picturii bisericeşti. Ne-au impresionat reprezentări ca Domnul nostru Iisus Hristos – Pantocrator, care ne priveşte în orice clipă a vieţii aşa cum nu poţi scăpa privirii Lui în orice loc din biserică te-ai afla, „Cina cea de Taină”, „Învierea” etc. Pe lângă frumuseţea realizării materiale, au o puternică încărcătură spirituală.
Aici, la Drăgănescu, Părintele Arsenie Boca a reuşit să realizeze o compoziţie unitară, văzută ca o „scenă” formată din două părţi – lumea spirituală în partea de sus şi lumea materială cu păcatele ei în partea de jos, cu exemple reale din viaţa pământească. Scenele pictate cu evenimente care aveau să se petreacă abia după plecarea Părintelui la ceruri sunt mărturie a trăirii sale duhovniceşti, a nestrămutatei sale iubiri pentru Hristos şi a misiunii ce i-a fost încredinţată.
Să ne întoarcem la Dumnezeu, până nu este prea târziu; Părintele Arsenie ne cheamă acum pe toţi să facem acest lucru, pentru ca prin rugăciune, credinţă şi mântuire să câştigăm viaţa veşnică.
Bunul Dumnezeu ne-a ajutat să călcăm pe urmele Părintelui Arsenie, cel pe care Ţara Făgăraşului îl are ca sfânt, locuri considerate de noi sfinte, pentru că îl purtăm pe Părintele în sufletul nostru şi ne rugăm lui în taină; în acelaşi timp însă trebuie şi să-i împlinim rugăminţile şi sfaturile pe care ni le-a lăsat.
Părintele este şi un mare ocrotitor al pământului românesc şi al poporului român, iar mulţimea de credincioşi l-a canonizat deja în sufletul ei, ca dovadă văzând nesfârşitele pelerinaje ce se fac la mormântul său; canonizarea oficială, pe care o aşteptăm cu toţii, se va face când Bunul Dumnezeu o va rândui, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Prof. Stela Dobrin, Bucium

Un mesaj unic, nemaiîntâlnit

„Mai avem cinci minute până la biserică!” – se auzi în microfon vocea domnului Antonescu, care ne-a fost ghid pe ultima bucată de drum. O emoţie atât de mare mi-a străpuns sufletul, încât mi se tăia respiraţia. Întorc capul şi privesc. O imensitate nesfârşită de ape şi, pe malul opus, în depărtare, biserica.
Păşim în curte tăcuţi şi în linişte. Nimeni parcă nu îndrăzneşte să intre înăuntru. Căutăm din priviri pe doamna preoteasă, pe părintele. Intrăm! Câtă frumuseţe, câtă înţelepciune, câtă migală, câtă cunoaştere şi câtă profunzime, dar mai ales câtă dragoste… Oameni buni! În biserica asta dăinuieşte o comoară nepreţuită pe care Părintele Arsenie a zugrăvit-o pentru noi cu toată dragostea, dăruirea şi măiestria unui om… mai presus de om, care a văzut, a trăit şi a simţit, cu toată fiinţa şi mai presus de fiinţă, fiecare scenă, fiecare atingere a pensulei pe fiecare chip al Maicii, pe fiecare chip de înger, de sfânt, de apostol şi… de diavol…
Privesc spre iconostas. „Cina cea de Taină”. Iuda. Privirea lui sfâşietoare, chipul unei vipere, al unui trădător fără pic de remuşcare. Rămân pe gânduri. Mă gândesc la noi, oamenii de astăzi, oamenii pe care Părintele şi i-a imaginat atât de bine, şi fac o paralelă între noi şi Iuda. Gândul îmi sfâşie sufletul ca un pumnal când descopăr asemănarea: vipere! Vipere ale zilelor noastre în care facem exact ceea ce a făcut el. Zile de-a rândul, ani întregi în care uităm de Dumnezeu şi Îl trădăm, Îl îndepărtăm şi ne lepădăm. Şi, cu toate acestea, El, prin îndelunga Lui răbdare şi dragoste, ne aşteaptă, ne iartă şi ne iubeşte. Poate de mii de ori mai mult decât ne iubim noi proprii fii. Dacă am putea măcar puţin să ne gândim, să cugetăm, să înţelegem.
Mesajul pe care Părintele a vrut să ni-l transmită fiecăruia dintre noi: mie, ţie, vecinului tău cu care ai stat alături în autocar, şoferului, zecilor de mii de oameni care au trecut pragul acestei biserici, este unic, nemaiîntâlnit în alte picturi ale altor biserici, nemaiîntâlnit în această lume.
Mă rog ca fiecare dintre noi, cei care am făcut acest pelerinaj, să fi înţeles măcar puţin din profunzimea acestei picturi şi mesajul Părintelui zugrăvit cu atâta dăruire, o dăruire mare cât 15 ani din viaţa lui: iubirea.

Delia Ganea, Bucium

Pictura de la Drăgănescu te impresionează până la lacrimi

Experienţa pelerinajului este un prilej de întărire a credinţei, a sufletului, de a cunoaşte locuri şi oameni minunaţi, de a trăi stări pe care le încerci numai prin aceste întâlniri cu locuri sfinte. În pelerinaj Dumnezeu şi omul se caută reciproc, pelerinajul trezeşte în om o dorinţă puternică de sfinţenie şi de curăţie a sufletului. În experienţa spirituală a pelerinajului, cei care au o credinţă mai slabă au prilejul să şi-o întărească văzând credinţa puternică din jurul lor. Pelerinajul este, astfel, un izvor de smerenie, iubire, binecuvântare şi luminare a pelerinului.
Vizita la biserica Drăgănescu, pictată de Părintele nostru Arsenie Boca, m-a făcut să fiu aproape de dânsul cu sufletul. Parcă Părintele te privea prin intermediul picturii, în orice loc din biserică te aflai. O privire când blândă, când aspră, când întăritoare în credinţă, în funcţie de mesajul scenei pe care o priveai.
Pictura de la Drăgănescu te impresionează până la lacrimi, nu ai cum să o uiţi; atunci când o priveşti, te face să te cutremuri şi să te gândeşti că numai prin credinţă şi ajutor de la Dumnezeu ne putem mântui. Fiecare scenă parcă are ceva deosebit, iar întregul formează o pictură aparte, pe care nu oricine ar fi putut-o face, ci numai un om smerit cum era Părintele Arsenie Boca.

Liliana Ghircoiaş, Bucium

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Cum să trăieşti bucuria Anului Nou mult mai des

La momentul trecerii între ani, chipurile oamenilor care s-au întâlnit să petreacă împreună aceste clipe considerate extrem de importante exprimă multă bucurie. Revezi această bucurie şi în prima zi a anului, în feţe vesele, urări călduroase şi îmbrăţişări sau strângeri sincere de mână. E o nădejde că ai scăpat cumva de toate relele anului trecut, că ele „s-au spălat” („Cele rele să se spele, cele bune să se-adune”), ceea ce te face instantaneu mai uşor. Urmează apoi nădejdea că anul început îţi va aduce un mai bine, că vei reuşi, că ai o nouă şansă. Şansa unui nou început, ceea ce nu e puţin lucru.
Acelaşi lucru se întâmplă, practic, la Spovedanie. Doar că mult mai profund şi autentic. Cele rele se spală. Se iartă, ceea ce e mai mult decât o simplă „spălare”. Dacă le mărturisim cu onestitate şi sinceră dorinţă de a scăpa de ele, primim o iertare plină de iubire din partea lui Dumnezeu. Ceea ce ne oferă marea şansă a unui nou început. Real, nu imaginar, ca în cazul Anului Nou, când după câteva zile ne dăm seama că vechile probleme sunt tot acolo şi nu le-a luat nimeni. Prin Spovedanie Hristos-Dumnezeu ia asupra lui toate ale noastre şi ne face liberi. Ne dă viaţa şi puterea Lui de a ne lupta cu cele ale lumii. Totul este să rămânem în El, zi de zi, ceas de ceas. Îndepărtarea adună, iar şi iar, nămol care ne colmatează canalele sufleteşti cu tristeţi, depresii sau deznădejdi împovărătoare.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Bulimia. Întoarcerea la Dumnezeu ne va aduce şi însănătoşirea

„De mulţi ani sunt preocupată excesiv de mâncare. Mă gândesc mereu la asta. Acest gând îmi controlează viaţa. Încerc să mă înfrânez, dar de multe ori am nişte crize când nu mă pot controla şi mănânc foarte, foarte mult.”

Bulimia este o patimă sufletească ce se manifestă în trup. Adică sufletul, psihicul, lipsit de lumina duhului care nu ştie, nu poate sau nu vrea să se hrănească cu har, caută dragostea absolută şi dreptatea absolută la oameni. Şi, cu cât relaţiile sale sunt mai bolnave şi sufletul mai flămând, cu atât mai mult va cădea în rătăcirea de a afla mângâiere şi plăcere în trup. Sufletul nostru a fost lipsit de cultura Duhului, de hrana dumnezeiască prin care dobândim puterea de a iubi şi ierta pe cei ce ne rănesc şi, suferind, şi-a căutat plăcerea în mâncare. În felul acesta putem deveni dependenţi de acest mod de a ne rezolva problemele sufleteşti şi, ori de câte ori avem o nemulţumire sau angoasă datorate lipsei de legătură vie cu Dumnezeu şi cu semenii, ne vom repezi la mâncare.
Întoarcerea la Dumnezeu, în sensul de a învăţa de la El cum să trăieşti, cum să iubeşti şi ce sens are viaţa ta pe acest pământ, ne va aduce şi însănătoşirea.
Numai Domnul, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne va vindeca dacă vom face poruncile Lui dătătoare de viaţă.
Învăţând să iertăm, de exemplu, şi să acceptăm încercările vieţii ca pe o cale strâmtă către Împărăţie, învăţând să primim durerea inerentă vieţii pe acest pământ, fără să căutăm imediat consolare sau plăcere de la cele create, vom deveni omul nou care, acum, zace mic şi chinuit în adâncul sufletului nostru speriat şi resentimentar. Acum trăieşte omul vechi în noi care a învăţat de la părinţi şi de la lumea aceasta un fel de a fi aducător de durere, frică, nelinişte, ură, neîncredere... 

Maica Siluana Vlad

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Lanţuri

Zise un înşelat către un alt înşelat:
-    Dragă, greşeşti!
Răspunse cel din urmă celui dintâi:
-    Ba tu! Zău dacă nu!
Fiecare îndreptăţindu-se, unul pe altul mâhnind,
Fiecare prizonier unui altfel de gând.
   
Robii construite cu multă migală,
Robii sofisticate,
Robii frumos înveşmântate,
Robii exacte şi calculate,
Robii fără voie şi fără odihnă,
Robii în tihnă,
Robii pofticioase şi libertine,
Strălucitoare, dar depline,
Robii uscate şi tenebroase,
Robii fastuoase,
Robii care se schimbă cu alte robii,
Moşteniri nevăzute pentru ai noştri copii...
Robii mucalite şi pline de culoare,
Robii în floare,
Robii serios asumate,
Robii deochiate.
Hohotele acestea care par veselie –
Zgomotul lanţurilor noastre-n robie.
Tot sclipiciul acesta lipicios, complicat,
Încă un laţ în care ne-am încurcat!
Toată râvna aceasta pentru seriozitate sau pentru evaziune,
Iarăşi înşelăciune!
   

Din toate gustat-am, din toate, vai mie!,
Cu artă sau cu filosofie,
Cu sălbăticie sau cu uşurătate,
Numind această strâmtoare libertate!
............................

Zis-am eu, cel din urmă, smerit:
Cum, Doamne, m-ai miluit?
Cum, Doamne, deodată
Din asemenea lanţuri m-ai scos fără plată?

Bun este Domnul şi singurul jug
Care cu cuviinţă şi cu dreptate
Te duce la libertate!   

Ioana Carp

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Tartă cu brânză sărată

Deşi pare elaborată, această tartă e uşor de făcut. Umplutura poate fi improvizată în funcţie de ce aveţi la îndemână. Rezultatul ar putea impresiona chiar şi nişte musafiri pretenţioşi, mai ales dacă a fost coaptă într-o formă rotundă (cele de yena sunt perfecte pentru aşa ceva).




Începem cu aluatul:
- 250 g făină albă sau integrală
- 125 g unt foarte rece, tăiat cuburi mici
- 1 gălbenuş
- 70 ml apă foarte rece (sau mai puţin, depinde de făină; trebuie doar cât să lege aluatul)
- un praf de sare, puţin cimbru uscat (sau rozmarin)
Se pun toate ingredientele într-un castron, se adaugă apa şi se frământă rapid 2-3 minute, până se formează o pastă densă. Pentru a obţine un aluat fraged e important să se lucreze repede, la rece. Dacă aluatul preia din căldura mâinii prea mult, devine tare atunci când e copt.
Bila de aluat frământat se împachetează în folie şi se lasă la frigider (măcar trei sferturi de oră).

Între timp, se pregăteşte umplutura:
- 4-5 ouă
- 120 g caşcaval
- 120 g telemea
- 50 g brânză iute sau afumată (combinaţiile de brânzeturi se pot face şi în funcţie de preferinţe)
- 1 ardei gras roşu, mare
- 100 ml smântână + 70 ml lapte
- 200 g şuncă de pui sau curcan (facultativ; e delicioasă şi fără carne)
- sare, piper
Ardeiul îl tăiaţi fidea, brânzeturile le tăiaţi cuburi mici (sau le radeţi), iar ouăle le bateţi bine cu smântâna, laptele, sare, piper.

Scoateţi aluatul de la frigider şi întindeţi o foaie subţire. Nu e nevoie de mult aluat, va fi doar o crustă fragedă care îmbracă umplutura.
Puneţi aluatul în forma unsă şi tapetată cu făină şi îl înţepaţi cu furculiţa din loc în loc (să nu se umfle la copt). Deasupra presăraţi mai întâi ardeiul roşu, apoi brânzeturile amestecate şi şunca (poate fi la fel de bine friptură de pui rece, tocată, rămasă de la o masă). Peste toate, turnaţi uniform ouăle amestecate cu smântână şi lapte.
Coacem cam 45 de minute, la foc mic.
 Reţetă oferită de Oana Dobrin

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Editorial: Nostalgia Bradului

Am moştenit dragostea pentru Brad – simbol al veşniciei şi al statorniciei – de la moşii şi părinţii noştri, iar mirosul tainic al cetinii ne aduce aminte că omul trebuie să fie în armonie cu întreaga creaţie a lui Dumnezeu. De la Brad învăţăm multe, în primul rând solitudinea – bradul îşi duce crucea singurătăţii cu o demnitate regală. Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Bradul nu cunoaşte laşitatea şi se bucură de smerenia unei morţi liniştite. Întreaga noastră cultură poartă amprenta Bradului, pentru că românul în ceasuri de restrişte a găsit adăpost în codru.
Azi, cel mai frumos lucru pe care îl aduce Bradul este darul adus Pruncului divin: globurile, luminile, steaua Betleemului care se pune în vârful lui, jucăriile copiilor – pentru că trebuie să ai suflet de copil ca să poţi intra în Împărăţia lui Iisus. Bradul este cadou şi totodată simbol: cadou pentru sufletele curate ale copiilor şi prefigurare a Crucii. Primul semn de speranţă pentru om a fost ramura de măslin cu care porumbelul trimis de Noe a venit să anunţe sfârşitul potopului, iar nădejdea a fost desăvârşită în lemnul crucii sfinţite de sângele Mântuitorului. Toate se leagă: smirna, tămâia, aurul – semne ale regalităţii; patimile, biciul, coroana cu spini, Calea crucii şi ,,locul Căpăţânii“. Este „existenţialismul” care ne duce direct în ceruri. Dumnezeul Prunc ne învaţă smerenia, dar şi bărbăţia. Adică să fim inocenţi ca nişte prunci şi totodată să purtăm lupta războiului nevăzut cu spirit de ostaş. Luptători ai lui Hristos, pentru că trebuie să fim încinşi cu sabia Duhului, având drept scut Sfânta Cruce.
De fiecare dată când împodobim Bradul ne gândim la bucuria copiilor noştri. Prin bucuria lor ne zâmbeşte însuşi Domnul. Când se apropie sărbătoarea Naşterii Domnului împodobim Bradul pentru ca Praznicul ce ne-a răsărit lumina cunoştinţei să ne găsească adunaţi împreună cu cei dragi. Sărbătorile însă trec într-un mod tot atât de tainic precum au şi venit. Golim Bradul de podoabe şi cu fiecare glob pe care îl dăm jos parcă în suflet ne rămâne un gol. S-au dus magii, păstorii nu mai doinesc, eterul nu mai este înţesat cu îngeri, mirajul sărbătorilor a dispărut şi parcă ne-am trezit buimaci dintr-o poveste frumoasă în mijlocul realităţilor crude ale veşnicei tranziţii pe care o trăim, coşmar al unei ,,libertăţi“ transformate în sclavie. În mijlocul neajunsurilor, al lăcomiei, nedreptăţilor, răutăţii, invidiei, al goanei după funcţii şi câştiguri, ducem cu noi nostalgia Bradului care ne aminteşte că trebuie să ne întoarcem înapoi şi să devenim iarăşi copii pentru a ne bucura din plin de viaţă, care nu se reduce numai la averi şi funcţii.
Să ne bucurăm de fiecare clipă pe care o avem de la Dumnezeu aşa cum, copii fiind, ne bucuram atunci când împodobeam Bradul. De fiecare dată când trec sărbătorile ne apucă nostalgia după bucuria pe care am simţit-o în aceste zile. În această nostalgie să nu uităm însă că Dumnezeu S-a născut în ieslea Betleemului, acum mai bine de două mii de ani. Pentru noi. Şi nostalgia se preschimbă în nădejde.

Pr. Ştefan Botoran

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Revel în club

Făcuse Amza Pelea, în pielea lui Nea' Mărin, o schiţă în care vorbea despre faptul că lumea nu mai face petrecere de Anul Nou, acum se face ceva ca bulionul. Pe vremea aia încă se făcea Revelionul, acum s-a trecut la Revel. Dar nu ca să mă plâng de „degradarea lumii” scriu. Dimpotrivă. Anul ăsta am făcut şi eu Revelu'n club. Şi nu de oricare club. În cel mai select club cu putinţă. Ştiu că mulţi se laudă că al lor e mai cu moţ dar vă spun sigur, n-au cum să concureze nici unul cu aista de care vă povestesc eu. Creme de la creme e puţin spus.

Bounceri fără pereche
Eu lucrez în clubul cu pricina aşa că m-au lăsat bouncerii să intru fără probleme. Pe unul îl cheamă Mihail şi pe unul Gavriil. Sunt prieteni buni şi-s foarte de treabă. Nu-s decât doi, dar fac treabă cât zece mii, mai ales că Mihail are o sabie de-i bagă în boale pe ăia de la Războiul Stelelor. Aş spune „laser, frate” dar nu cred că-i cu baterii şi nici nu pare să se bazeze pe tehnologie de asta antică de care ştie toată lumea. Ceva de nu vezi nici dacă mai trăieşti câteva sute de vieţi. Gavriil e mai paşnic, dar nici cu el nu-i de glumit. Adică ferit-a Sfântul să te pui cruciş cu el, că are ce-ţi părea rău după aia.

Club select, muzică live
Evident, am salutat lumea, aşa cum se cade să facă un om civilizat, cu plecăciuni către cei mari, netrecându-L cu vederea pe stăpânul casei şi nici pe mama Lui, şi am început să ne pregătim de petrecere. Pe la 11 seara a început.
Muzica a fost numai live. Nu playback, nu discuri, nu înregistrări, nu mp3-uri. Doar live, tot. Că e club select, cum am zis, nu o bombă de cartier. Cântăreţii au avut grijă să nu se abată de la repertoriul cerut de directorul artistic, care aici avea un titlu mai puţin întâlnit. Îi zicea lumea canonarh. Dar, om priceput, a făcut programul conform cu nişte studii ştiinţifice făcute de un mare doctor în domeniu, pe nume Sava, şi de alţii mari care dau ceaţă oricărui academician sau laureat al premiului Nobel.
Pentru că făceam parte din suita de onoare, m-au îmbrăcat cu haine aurii. Cam pe la miezul nopţii eram la un dans tradiţional, pe care îl fac doar cei din suita de onoare tocmai în mijlocul clubului. Dansul se numeşte „litie” şi am înţeles că cei de prin alte părţi nu ştiu să-l facă. Se auzeau pocnituri de pe afară că deh, nu au toţi acces la cluburi selecte cum avem noi, aşa că fiecare se distrează cum poate. Aici nu ne-am coborât la aşa ceva, că nu se face. Şi în plus, pocnitorile n-au ce căuta în cluburi selecte.

Mâncare preparată în direct
Totul a început pe rând, în crescendo. Mai întâi muzica, pe urmă s-a adăugat şi dansul, pe urmă mâncarea şi a venit şi ora să se aşeze lumea la masă. Şi aici vă voi istorisi ceva ce n-aţi mai văzut prin alte părţi. Cel care a fost desemnat bucătarul şef a preparat mâncarea în direct, în faţa oamenilor. Altfel spus, prepararea a făcut parte din program. Şi mâncarea, şi băutura, pe loc au fost preparate. Nu ca prin unele locuri pe unde nu ştii ce mănânci sau ce au pus în băutură. E drept că, la ora mesei, mulţi s-au scuzat că au mâncat cam mult din purcelul de la Crăciun şi le-a căzut cam greu dar, ca unul dintre cei care am gustat din mâncarea de la această masă, pot să vă spun doar atât: Dumnezeiască, nu alta! Iar băutură ca asta nu găsiţi în altă parte, nici peste mări şi ţări şi nici peste galaxii şi constelaţii. Dacă reuşiţi cumva să faceţi rost de vreo invitaţie la un astfel de club, să nu care cumva să rataţi mâncarea şi băutura că o să vă pară rău. Eu v-am zis.

Companie selectă
Cel mai important lucru însă la o asemenea petrecere este compania. Pe lângă prietenii noştri, au fost tot numai domni şi domniţe, generali şi soldaţi care mai de care mai importanţi. Şi peste toţi, Stăpânul casei, cel mai cel dintre cei mai cei. Eu tare mă bucur că am prins un post bun aici în club. Fac eu mai multe, dar în general anunţ cu voce tare evenimentele care urmează şi la urmă spăl vasele. Şi dacă vi se pare asta înjositor, poate ar trebui să vă spun că mulţi regi şi împăraţi s-ar bucura să frece podelele într-un asemenea club dar nu se uită nimeni la ei nici cât să le dea o picătură de apă, cu atât mai puţin să-i lase să vadă măcar podelele. E treabă serioasă, bouncerii nu lasă pe nimeni să intre dacă nu-i pe lista de invitaţi sau nu e de-al casei.

Ofertă restrânsă
Dimineaţă, obosiţi, am mers fiecare pe la casele noastre şi ne-am bucurat că am petrecut cu prietenii şi cu lumea bună. Celor care aţi făcut Revelul prin cluburi de orice fel, vă doresc un an nou cu bucurii. Şi dacă n-aţi prins de data asta invitaţie într-unul dintre cluburile astea super-selecte, căutaţi pe careva dintre angajaţii clubului că deocamdată se mai pot da invitaţii aşa, pe pile, pe cunoştinţe şi pe relaţii. S-a anunţat însă că în curând n-or să se mai poată primi nici un fel de invitaţii noi şi care e înăuntru, rămâne, iar care e afară, nu mai poate intra. Aşa că, grăbiţi-vă!
Ierodiacon Serafim Pantea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Cuvântul protopopului: Gânduri la început de an

Cu ajutorul lui Dumnezeu, începem un nou an, pe care îl dorim mai bun decât cel pe care l-am încheiat. În anul trecut, mulţi semeni de-ai noştri au dus-o foarte greu. Locuri de muncă tot mai puţine, salarii diminuate, pensii neîndestulătoare, putere de cumpărare tot mai mică. Criza şi neîncrederea au muşcat adânc din spiritul deja bolnav al românilor, sătui de neajunsuri şi nedreptate. Ceea ce ne dă de gândit nouă, preoţilor, este însă mai ales criza morală a societăţii româneşti. Ură, invidie, răutate, duşmănie, divorţuri, pornografie, alcoolism, droguri – iată, tot atâtea constante ale vieţii românilor. “Trăim într-o lume păgână, care caută să-şi şteargă amintirea sacrului”, spune Dan Puric. Lume multă la biserică şi la diverse manifestări religioase, dar aspectul moral al societăţii rămâne neschimbat sau se înrăutăţeşte.
În acest context, există o formulă comodă, care ne spune: „Se va îngriji Dumnezeu de via Sa. La vreme potrivită îi va aduce Dumnezeu la calea cea bună (pe cei răi)”. Dar astfel uităm cuvântul evanghelic: ”sileşte (convinge) să intre” (Luca 14, 23), din pilda invitaţiei la cină. Dacă apostolii ar fi trăit după principiul „Dumnezeu Însuşi îi va aduce pe cei ce trebuie aduşi“, Biserica nu s-ar fi întins până la marginile pământului, ucenicii Domnului şi-ar fi limitat predica la nişte oameni cu dare de mână, s-ar fi construit câteva zeci de catedrale frumoase, iar slujitorii s-ar fi pus pe aşteptat lucrarea lui Dumnezeu în oameni. N-a fost aşa, diferenţa dintre creştinism şi păgânism nu a stat în construcţii, ci in propovăduire. Cu preţul vieţii lor, apostolii şi urmaşii lor au vestit Cuvintele Vieţii Veşnice. Grija pentru MISIUNE („fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!” II Tim. 4,5 ) este o poruncă.
Printre alte obligaţii, protopopul vizitează parohiile împreună-slujitorilor. S-au făcut lucruri minunate. Se poate constata cu uşurinţă că, mai ales preoţii tineri, vin cu un suflu nou, fac lucrări spectaculoase la biserici şi case parohiale: pictură nouă, paviment de parchet sau marmură, strane din stejar frumos încrustate, mobilier de calitate, termopane, încălziri centrale etc. Este un lucru mai mult decât îmbucurător. Să nu uităm însă latura misionară a preoţiei. Întâi de toate, să explicăm învăţătura ortodoxă. Credincioşii noştri nu o cunosc îndeajuns şi de aceea prind uşor învăţături băbeşti, care nu au nimic de-a face cu adevărul Evangheliei. Să explicăm Liturghia într-un ciclu de mai multe predici, eventual cu Proscomidia făcută în faţa credincioşilor. Să facem şi alte slujbe pe lângă Sfânta Liturghie şi Sf. Maslu; de exemplu Vecernia cu Litie, acatiste, Paraclisul Maicii Domnului, ceasurile, iar unde se poate, eventual cu ajutorul vieţuitorilor din mănăstiri apropiate, Priveghere. Şi de fiecare dată să adăugăm şi un cuvânt prin care să explicăm ce vom face sau ce am făcut şi ce importanţă are slujba respectivă. Să organizăm acţiuni caritabile, de mai mică sau mai mare anvergură, în care să se implice şi credincioşii. Porunca misionară ne priveşte pe toţi. Iată – atâtea lucruri bune cu care putem întări lucrarea noastră şi diminua crizele de orice fel. Să ne dea Dumnezeu un An Nou binecuvântat, gânduri bune, mântuitoare şi înţelepciunea de a trăi credinţa prin fapte.

Protopop Marcel Dobrea

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Apostolat nr. 59

Editorial:
Bună-starea de Crăciun!

Cuvântul protopopului:
Numai cu Domnul avem sărbători frumoase


Actual:
Un Crăciun fără Hristos. Lumea de astăzi a pierdut sensul adevărat al Praznicului
În aşteptarea bucuriei Betleemului. Contabilizări la sfârşit de an
Urare în rânduri şi gânduri: Bogăţie şi bucurie



Educaţie creştină:
Sfaturi pentru tânăra mămică. Totul se schimbă când femeia devine mamă
Dragostea fără discernământ strică pe copii

Căsuţa copiilor:
Al patrulea mag. Cele mai frumoase daruri
Pelerinaje de neuitat

Jurnal de pelerin:
Pe urmele domnitorilor şi ale sfinţilor moldoveni (2)


Cu Dumnezeu în casă:
Puterea psihologică a lui Moş Crăciun
Borş de cartofi cu sfeclă roşie
La gura sobei: Sinceritate