Editorial: Adevăratele cadouri

Vânaţi, cu asiduitate, de "spiritul" comercial al Crăciunului, cu toată avalanşa de oferte, fiecare aşa-zis mai avantajoase, simţim că nimic nu ne mai satisface. Suntem nemulţumiţi cu ceea ce avem şi nici măcar nu ştim ce să ne mai dorim. Avalanşa ofertelor de Crăciun ne etalează, din păcate, doar alternative la tihna sărbătorii de altădată şi, în fond, la Hristos. Crăciunul a devenit tot mai mult un joc exterior de lumini şi umbre (ghirlande, instalaţii cu leduri colorate etc.) şi tot mai puţină lumină pentru suflet. Şi asta, culmea, pentru că aşa ne place.
Aceşti ”înlocuitori” ai bucuriei de Crăciun ne determină să fim nostalgici după bucuriile nesofisticate de altădată, după simplitatea serilor de ajun cu mere, nuci şi covrigi, după postul cu fasole şi cartofi, fără parizer şi crenvurşti „de post” sau alte invenţii.
Toţi aşteptăm cadoul moşului, dar ce ne facem cu adevăratele cadouri, care se împuţinează de la an la an? Vă întrebaţi: care adevărate cadouri, că doar şi cuptorul cu microunde pe care l-aţi cumpărat soţiei a fost adevărat şi a şi costat ceva…; patinele sunt adevărate şi au fost şi ele câţiva lei; brazii s-au scumpit şi, în general, toate darurile şi confortul de Crăciun au cam costat. Dar, ”cadourile adevărate” de Crăciun sunt altele. Şi, pentru a le descoperi, în toată frumuseţea lor, am să vă istorisesc o legendă de acum două mii de ani.
Se spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea, pe nume Artaban, şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a cumpărat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Pentru că a întârziat la întâlnirea cu ceilalţi trei magi, salvând un rănit de la moarte în schimbul safirului, şi-a petrecut toată viaţa căutându-L pe Hristos, timp în care a împărţit, pe rând, celelalte două pietre preţioase salvând un copilaş de la ucidere în timpul persecuţiei lui Irod şi eliberând o tânără din sclavie. După 33 de ani de căutare, L-a găsit pe Domnul Hristos în Ierusalim, înainte să-şi dea ultima suflare, pe cruce. În genunchi, la picioarele crucii, Artaban plângea ruşinat că nu mai avea nici un dar pe care să-l ofere Mântuitorului. Hristos l-a privit cu drag şi i-a spus: ”În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri. Tot ce duceai cu tine, ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine.”
Această istorioară este menită să ne descopere adevăratele cadouri pe care Dumnezeu le aşteaptă de la noi. Darurile adevărate au o dimensiune spirituală, pentru că, deşi ele sunt îndreptate către semeni, ne pun în legătură cu Domnul Hristos, al Cărui cuvânt îl împlinim, şi ne ajută să ne asemănăm cu El, Care S-a făcut pe Sine dar nouă, pentru ca şi noi să avem puterea şi curajul de a dărui o fărâmă de suflet semenilor noştri. Celelalte daruri de Crăciun sunt menite doar să le amintească celor dragi ai noştri că îi iubim, într-o manieră practică.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

Memento la şase săptămâni de la plecarea Părintelui Teofil

Spunea Fericitul Ieronim că “pot a muri, dar a tăcea nu pot”. Nici noi, cei ce l-am iubit, l-am folosit pentru viaţa noastră şi a altora, nu putem să nu arătăm recunoştinţă veşnică amintirii minunatului Părinte Teofil, al cărui parastas de 40 de zile a avut loc sâmbătă, 5 decembrie. Noi toţi suntem un mister între două mistere. Chiar dacă moartea nu-i altceva decât un teribil pas între timp şi veşnicie, ea este şi va fi un oaspete care nu-i niciodată binevenit. Ducându-ne la mormântul Părintelui Teofil şi privind şi la celelalte morminte din jur, e cu neputinţă să nu gândeşti cât de adevărat este faptul că cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit.

Nu s-a temut de moarte
Într-o carte a Vechiului Testament putem citi cuvinte ce atât de mult se adeveresc în viaţa noastră, a oamenilor: „În zadar vei spori leacurile tale, căci nu mai este pentru tine vindecare.” (Ieremia 46,11) S-au adeverit şi cu Părintele drag nouă, tuturor. Aş dori să-l fericesc pe Părintele Mihail pentru că i-a rânduit Bunul Dumnezeu să aibă binecuvântarea, bucuria şi privilegiul de a-l îngriji şi a-l asista în chilie şi în spital, până la ceasul morţii, pe “odihnitorul de oameni”. De la Părintele Mihail am aflat ceea ce ştiam mai demult, că nici o clipă Părintele Teofil nu s-a temut de moarte, ba chiar o ironiza. Cu puţine clipe înainte de moarte, avea să dea o replică, desprinsă parcă din filele Patericului sau ale Filocaliei, doctorului curant, care, înainte de a merge spre casă, a trecut să-l vadă pe bolnavul Teofil. I-a zis la plecare: ”Părinte, eu mă duc!”, la care, cu vocea stinsă, cu zâmbetul pe faţă, Cuvioşia Sa i-a răspuns: “EU mă duc, dumneavoastră doar plecaţi!” Minunat! Gândindu-mă la aceste cuvinte, mi-am adus aminte de ceea ce spunea Petre Ţuţea: ”A fi sfânt înseamnă a fi suveranul tău perfect. Singurii oameni care nu pot fi suspectaţi că se înfioară în faţa morţii sunt sfinţii.”

Ultima predică
De “Izvorul Tămăduirii”, în 24 aprilie 2009, Părintele ne-a adresat nişte cuvinte despre care afirma că le-a spus aşa cum “i-a ţâpat” din suflet. Mi-au rămas şi mie în suflet, aşa că vreau să vi le împărtăşesc. Spunea deci Părintele Teofil:
“Mi-am adus aminte mai zilele trecute că am citit cândva, undeva, că unui predicator i s-a spus c-ar putea să rostească ultimul său cuvânt, să găsească el un cuvânt important, că după aceea nu va mai avea voie să spună nici un cuvânt de învăţătură. Nu-mi mai aduc aminte ce a răspuns acela, dar mi-am pus o întrebare mie însumi: dacă acum, de pildă, mi-ar fi spus Înaltpreasfinţitul: „Poţi să spui ultima predică din viaţă, gândeşte-te şi spune ce crezi tu că este mai important pentru cei ce te ascultă!”?
M-am întrebat: oare, ce le-aş spune eu oamenilor? Dacă ar fi să spun ceva din ce-am adunat eu în sufletul meu, ce cred eu că-i cel mai important lucru pe care ar trebui să-l spun, că după aceea nu mai pot spune nimic? Şi m-am gândit că de foarte multe ori spun oamenilor, credincioşilor şi necredincioşilor, că a noastră credinţă este despovărătoare… Deci nu-i o credinţă chinuitoare, asupritoare, care să-i nemulţumească pe oameni, ci este o credinţă a bucuriei, a nădejdii, a iubirii, este o credinţă odihnitoare. Cum am ajuns eu la gândul acesta? Prin Sfânta Evanghelie, prin cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos, prin ceea ce-i scris în Sfânta Evanghelie de la Matei în legătură cu rostul credinţei: “Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi… Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (11, 28-29).
(…) Şi mi-a venit in minte să mai spun, tot ca ultim cuvânt, că la Sfânta Liturghie se spune: “Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”. Credinţa noastră cea despovărătoare ne învaţă să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim.
Şi aş putea găsi, tot ca un cuvânt însemnat, următoarea expresie: “Hristos în mijlocul nostru”. Eu cred că unii dintre voi m-aţi auzit spunând că atunci când Marta s-a întâlnit cu Domnul Hristos, atunci când Domnul s-a dus în Betania să-l învieze pe Lazăr, a zis către Domnul: “Doamne, de ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”. Şi Domnul Hristos a răspuns: “Fratele tău va învia”. Marta a răspuns însă: “Ştiu că va învia, la Învierea cea de apoi…”. La aceste cuvinte luând aminte, m-am gândit eu, aşa, că dacă noi, prin credinţă, am simţi că Domnul Hristos e de faţă, de multe ori am zice aşa cum a zis Marta: Doamne, de ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”. Şi noi am zice în împrejurări diferite: Doamne, dacă ai fi fost Tu aici, nu ne-am fi certat, nu ne-am fi urât, nu ne-am fi bruscat, ne-am fi simţit bine unii cu alţii. Doamne, de ai fi fost aici, nu se poate să fi fost ceva rău între noi.
Deci, iubiţi credincioşi, iată încă un cuvânt care mi-ar fi venit în minte dacă ar fi zis cineva: “Măi frate, să ştii că acum spui ultimul cuvânt…” Şi m-aş mai gândi la cuvintele lui Moise, când doi evrei s-au certat unul cu altul: “Oamenilor, sunteţi fraţi!” Deci: nu vă certaţi, că sunteţi fraţi! Şi cuvintele acestea ce mult le uităm noi…
Iată, iubiţi credincioşi, câteva cuvinte care ar putea să fie ultimele cuvinte ale mele şi cuvintele de căpetenie ale voastre: credinţa noastră e credinţă despovărătoare, credinţa noastră e mântuitoare, oamenilor sunteţi fraţi, să nu vă certaţi, Hristos este în mijlocul nostru şi să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim… Iată, iubiţi credincioşi, asta-i predica mea, poate ultima… ”

Cine are minte, să ia aminte! “Viaţa cea bună are zilele numărate, iar numele cel bun rămâne în veac” (Isus Sirah 41,16)
Iubite Părinte Duhovnic,

“Poate te-ai ascuns în stele,
Stând la sfat c-un Heruvim.
Poate eşti în preajma noastră
Şi noi nici nu bănuim.”

Pr. Cornel Ursu, Făgăraş-Galaţi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

Un suvenir pentru cunoscători: „Crăciunul” catacombelor

Nici un „crăciun” nu poate înlocui bucuria Naşterii Domnului Hristos

În căutarea unui cadou de Crăciun
Se apropie marea sărbătoare a Crăciunului. Milioane de minţi obosesc alergând dezorientate prin această mare piaţă virtuală, încercând să aleagă cadoul ideal pentru cei pe care-i iubesc. Oferta este variată şi atât de bogată! Ce pot să aleg pentru soţul sau pentru soţia mea? Ce cadou ar fi mai potrivit pentru copilul meu? Parcă anul trecut nu au fost atât de fericiţi cum mă aşteptam eu. Am crezut că o să-i surprind cu darul meu, dar se pare că aşteptau altceva. Haine, bijuterii, jucării sofisticate, o masă la restaurant, o excursie „în afară”- nu ar mai fi o surpriză. Le-au primit deja. Deci ce le pot oferi anul acesta de Crăciun?
Milioane de oameni din întreaga lume gândesc astfel în aceste zile apropiate crăciunului. Aţi citit bine, crăciun scris cu „c” mic. Nu e o greşeală de tipar. Căci nici nu merită scris altfel. Pentru că el, „crăciunul”, se face vinovat de această stare de zbucium nefirească, pe care milioane de oameni o trăiesc în aceste zile, abătându-le mintea de la ceea ce este de fapt cel mai important: bucuria că HRISTOS SE NAŞTE!

Darul şi dăruitorul
Acest „crăciun” lumesc încearcă să ne transforme pe noi în mici „dumnezei dăruitori”. Fiecare trebuie să dăruim ceva, că doar de-aia e crăciun, iar alţii primind darul să mimeze cel puţin că ceea ce au primit este tocmai ceea ce şi-au dorit. Acest duh comercial impregnat crăciunului a reuşit să ne abată mintea de la Darul cel mare, pe care Marele Dăruitor ni l-a făcut nouă în peştera din Betleem.
Într-adevăr, noi ca şi chip al lui Dumnezeu, trebuie să ajungem să fim asemenea Lui. Deci, dacă El este Dăruitorul suprem, şi noi trebuie să fim asemenea Lui, dăruitori. Dar mă întreb: de ce ne aducem aminte în special de crăciun că trebuie să dăruim? Oare nu trebuie să fim asemenea Lui în fiecare moment al vieţii? Răspunsul este atât de simplu. Pentru că CINEVA încearcă să ne întoarcă atenţia, de la bucuria duhovnicească pe care am putea-o savura în perioada acestei sărbători a Naşterii Domnului Hristos, la micile bucurii neînsemnate pe care ni le putem oferi unii altora.
Acum nu vreau să înţelegeţi greşit că a oferi daruri este un lucru rău. Doamne fereşte! Tocmai spuneam că noi trebuie să fim asemenea Dăruitorului suprem. Dar întrebarea este ce şi când dăruim. Cu siguranţă că fiecare vom dărui ceea ce avem. Dar dacă nu avem, ce facem? Trebuie să ne străduim să dobândim, pentru ca apoi să şi dăruim.

Pe taraba Bisericii
În această economie de piaţă liberă, în care tarabele sunt pline de oferte dintre cele mai tentante, care pot deveni cadouri ideale - luminoase, gustoase, apetisante, interesante, costisitoare, şi Biserica îşi promovează cadoul ei pentru cei pe care-i iubim cu adevărat: „CRĂCIUNUL CATACOMBELOR”.
Un produs destul de vechi după nume. Pare mai degrabă un produs destinat colecţionarilor. Celor care ştiu să achiziţioneze şi să păstreze lucruri de calitate. Doar colecţionarii ştiu să preţuiască valoarea lucrurilor vechi. Şi de ce aş achiziţiona un astfel de produs pentru a-l oferi celor dragi? Parcă nu prea tentează, nu? Căci însuşi numele produsului mă duce cu gândul la întuneric, la loc îngust, la ascunziş.
Se poate să ai dreptate într-o oarecare măsură. Dar nu cumva starea de întuneric din sufletul tău te îndeamnă să cauţi lumina cea materială? Să cauţi agitaţia gălăgioasă a cotidianului modern?

Oferă bucuria Naşterii Domnului Hristos
Dacă tot ne numim creştini şi fii ai luminii, de ce să nu încercăm şi noi măcar o dată, anul acesta, să trăim sărbătoarea Naşterii Domnului Hristos precum o trăiau creştinii primelor trei veacuri, ascunşi de ochii păgâni ai iubitorilor de lume în sfânta biserică, care se transformă în peştera din Betleem, oferindu-ne nouă şi celor dragi ai noştri o picătură de linişte sufletească.
Dăruiţi-le celor dragi liniştea şi bucuria pe care creştinii le trăiau în catacombe, cu atenţia îndreptată doar spre un singur lucru: faptul că Hristos se naşte şi trebuie slăvit, că Hristos se coboară din cer şi vrea să fie întâmpinat, că Hristos este pe pământ iar noi trebuie să ne înălţăm, şi mai ales să-I cântăm Pruncului Hristos colindându-L, că S-a Preamărit.
O, dar era să uit ceva. Preţul acestui cadou, un suvenir de preţ, pe care poţi să-l oferi anul acesta celor dragi este: Gratis.
Bucuraţi-vă împreună cu cei dragi de Naşterea Domnului!

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

Aşteptare

Mai vii şi astăzi? Mila iar Te poartă,
De sus, spre staulul din Bethleem?
Din lume n-ai cules destul blestem?
Iubirea Ta nici astăzi nu e moartă?

Spre duhuri vii, cu îngeri de lumină,
Spre inimi vii cu strălucit alai,
Şi-n iesle nu e nici un fir de pai,
E numai piatră goală, numai tină.

În tainiţe de inimi nu e pace,
Şi frig ca-n duhuri nici în peşteri nu-i.
Noi n-avem, Doamne, piei de oaie-n cui
Şi scutece noi n-avem din ce-Ţi face.

Tu vii... Pogori în noi ca-ntr-o pustie.
Te-mpiedici în nisip din loc în loc,
Dar nu găseşti nici apă-n noi, nici foc,
Nici albe dobitoace ca să-Ţi fie

Tovarăşi buni în drumuri tăinuite
Şi nici ciobani cu glugă de blândeţi.
În noaptea noastră fără dimineţi
Nu sunt cărări de raze prăfuite.

Nu şi-ar găsi în noi, ca să-i îndrepte,
Nici magii steaua lor cu lung fuior.
Arhanghelii, venind din cerul lor,
Ar îngheţa pe nevăzute trepte.

Ci, Doamne-al meu, au dragostea putea-va
Să dea viaţă golului din noi?
Aştept... În duh sunt gânduri cu noroi
Şi moartea-şi vântură în inimi pleava.

Monahia Teodosia (Zorica) Laţcu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

Ofertă specială, la îndemâna oricui

Consumismul ne aduce în faţă oferte greu de refuzat pentru omul dependent din ce în ce mai tare de drogul cumpărăturilor: două produse la preţul unuia, cumperi trei şi ai unul gratuit… cumperi un detergent şi vei avea un CD cu muzică clasică, cumperi un ziar şi primeşti o carte. O carte care de multe ori se adaugă unei biblioteci care dă bine ca imagine în faţa musafirilor. Întreb un posesor al unei biblioteci ţiplate – care parcă aştepta primul transport spre o colonie către Marte, după ce acesta mă lămureşte că înlăturarea preţiosului înveliş de plastic aduce cu sine prăfuirea: „O să citeşti vreuna dintre cărţi?” „Poate, cândva...”, mi se răspunde.
Mă întreb, oare când şi-a pierdut cititul locul său în inima şi în mintea noastră? Lectura unei cărţi care te supune la răbdare şi atenţie sporită a fost înlocuită de rapida desfăşurare a naraţiunii oferită de un film sau de putinţa de a schimba oricând desfăşurarea acţiunii după placul inimii, într-un joc computerizat în al cărui stăpân efemer te transformi. Dacă citeşti – eşti om cu carte, zice vorba noastră românească. Atunci cel care savurează un serial siropos cum va fi numit? Om cu televizor? Iar cel care este răpit în lumea ireală a jocurilor electronice? Om cu calculator?
Creştinul, omul echilibrului, este chemat însă să-şi înveţe sufletul să se hrănească cu hrana îngerească - Cuvântul lui Dumnezeu, lecturat temeinic din Sfânta Scriptură. Este chemat de asemenea să-şi cunoască, să-şi iubească şi să-şi apere credinţa din experienţa sfinţilor. Vieţile Sfinţilor trebuie să fie cartea de fiecare zi, alături de Scriptură. Din ele ne vom hrăni sufletul cu stropi de curaj pentru mărturisire, aflând de cele trei fetiţe mucenice, Pistis de 12 ani, căreia în chinuiri inumane i se taie feciorelnicul piept din care ţâşneşte lapte în loc sânge, arătând minune dumnezeiască, Elpis de 10 şi Agapis de 9 ani (17 sept.). Vom vedea posibilitatea sfinţeniei după lupte crâncene cu pornirile desfrânate, duse de un tâlhar, Moise Arapul (28 aug.). Vom învăţa înţelepciunea Sfântului Ierarh Alexandru care, pus în faţa filozofilor, îi leagă limba adversarului său, spunându-i: ,,în numele lui Hristos îţi poruncesc să taci” – înfricoşând şi ruşinând întreaga lor adunare.
Trupul, ridicat la rangul de zeu prin prea multa atenţie dată lui de omul actual, este obişnuit să trăiască din daruri de tip ofertă: îţi dau hrană şi primeşti cadou lene şi îmbuibare, îţi dau iubire şi primeşti ofertă desfrâu şi nestatornicie. A venit însă timpul sufletului să aleagă oferta veşnic sigură: Scriptura, Vieţile Sfinţilor, Rugăciunea, viaţa trăită după voia lui Dumnezeu. Iar bonusul este bucuria, pacea, nădejdea. Nu rataţi această ofertă! Stocul este inepuizabil…

Pr. Nicolae Bărăgan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

Colind

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

„Am ajuns să ne „îmbogăţim” cu lucruri de nimic şi să ne risipim valorile “

Pe 25 decembrie lumea în care trăim sărbătoreşte Crăciunul. Cu mai bine de o lună înainte, „spiritul Crăciunului” începe să se facă simţit pretutindeni: în primul rând la televizor, unde apar oferte îmbietoare spre a cumpăra şi consuma, apoi pe stradă şi în casele noastre. Lumini strălucitoare, globuri, moşi crăciuni, toate sunt menite să ne creeze o atmosferă aparte. O atmosferă care ne vorbeşte despre belşug în casă şi pe masă, despre a arunca un ban şi celui sărac, dar nimic despre Evenimentul Evenimentelor: Naşterea Domnului. Despre toate acestea vorbim cu părintele Marius Demeter, preotul paroh al comunităţii ortodoxe din Felmer.

Părinte, ce mai sărbătoreşte lumea de Crăciun?
Eu unul cred încă cu tărie că lumea sărbătoreşte Naşterea lui Hristos. Cel puţin noi, românii, încă o mai facem şi asta o simţi mai ales dacă te duci la sat. Chiar dacă suntem agresaţi cu tot felul de luminiţe multicolore, globuri, reni zburători ce trag sania în care tronează sacul ceva mai pântecos decât moşul, noi, românii, încă ne adunăm să colindăm „De Naşterea lui Hristos”, nu de venirea cu daruri a moşului. E drept că am mai pierdut ceva din fondul sărbătorii în sine şi trăirile sunt oarecum diminuate, lucru datorat tocmai formei în care ne este prezentat Crăciunul pe sticla televizorului şi în vitrinele magazinelor, unde „Moşul” e mediatizat în toate formele posibile, pe când despre Naşterea Domnului se vorbeşte mult mai puţin.

Zorica Laţcu are o poezie tare frumoasă, referitoare la aşteptarea Naşterii Domnului Hristos, unde remarcă: „în iesle nu e nici un fir de pai,/ E numai piatră goală, numai tină./ În tainiţe de inimi nu e pace, / Şi frig ca-n duhuri nici în peşteri nu-i.” Mai este vreun loc, vreo iesle în care să vină Hristos?
Eu cred că încă mai sunt suflete destule care să-L primească pe Iisus să se nască. Nu ne aşternem noi foarte bine, cu „fân curat”, sufletele, şi de multe ori mai şi scârţâie uşa când o deschidem, dar încă o deschidem. Trebuie însă să reînvăţăm cum să ne aşternem sufletele când primim pe Hristos, şi asta învăţăm în Biserică, dar să nu uităm că trebuie să reînvăţăm şi cum să-L păstrăm pe Hristos înlăuntrul nostru.
Ne-a cam dat peste cap „ajutorul” venit din partea Europei - şi nu numai de la ei. Am ajuns să ne „îmbogăţim” cu lucruri de nimic şi să ne risipim valorile. Noi, însă, ne încăpăţânam să rămânem în Biserică, chiar dacă puternicii lumii acesteia - şi chiar parlamentarii de la noi - ne aduc în „dar” păcate legiferate. Nu cred că ne-am pierdut de tot bunul-simţ. Încă mai simţim creştineşte, chiar dacă uneori uităm să ne purtăm creştineşte, sau măcar cu bun-simţ. E clar că nu putem rezista aşa la nesfârşit şi trebuie să ne redresăm spiritual cât mai repede cu putinţă. Ne-au şubrezit ei uşa sufletului de-a ajuns să scârţâie, ne-au răvăşit „fânul curat” aşternut acolo şi ne-au cam stricat pacea sufletească, însă nu au reuşit să ne facă să uităm colindele străbune.

Există foarte multe contradicţii între modul în care sărbătoreşte „lumea” şi modul creştinesc de a trăi Naşterea Domnului. Un simplu exemplu ar fi bucatele copioase care se servesc de Ajun, în timp ce pentru ortodocşi Ajunul Crăciunului este zi de post negru. Ce poate face creştinul în faţa acestor presiuni constante din partea lumii, care îi spune că pentru a fi în rândul ei trebuie să facă ce face ea?
Păi Hristos ne-a luat din lume, deci nu văd de ce ne-am întoarce. Poate lumea să vină la noi... Hristos ne-a luat din lume pentru că trebuia să ne „osebim”. Tocmai obiceiurile „lumii”, neconforme cu voia Domnului, L-au determinat să facă asta. Creştinii trebuie să rămână pe calea lui Hristos, pe calea iubirii şi a înfrânării, iar „lumea”, văzând faptele noastre cele bune, să aleagă dacă e bună calea lor sau calea lui Hristos. Eliade spunea că „nu te poţi face frate cu dracul până treci puntea, că te bate în dialectică” - asta ca răspuns la celebra zicală cu puntea şi la posibilele înfrăţiri (sau alianţe, că sună mai actual). Eu sunt de ceva ani la Felmer şi ştiu sigur că acolo sunt oameni „osebiţi”, adică sunt creştini. Nu zic că nu calcă unii postul - şi nu mă refer aici doar la postul alimentar, dar eu văd că oamenii se silesc de la an la an să fie mai atenţi şi la ce duc la gură şi la ce scot pe gură. Şi am avut bucuria să văd oameni care au îndreptat multe din slăbiciunile ce le aveau. Şi cine nu are până la urmă de îndreptat câte ceva? Ce mi-aş dori să înţeleagă fiecare este că, atunci când vorbeşti de îndreptare şi timpul îndreptării, trebuie să pui început îndreptării de „ieri” - adică să nu mai amâni, pentru că Mâine Nu Vine Niciodată.
Din păcate, uneori noi ne „osebim” de „lume” numai prin strădaniile noastre, nu şi prin fapte. Adică sunt situaţii în care, în loc să ne purtăm creştineşte, ajungem să ne purtăm „ca lumea”. Şi ca să dau un exemplu concludent, vă îndrept atenţia spre prunci. Nu mai sunt prea mulţi astăzi, pentru că nu-i mai naştem. Am început să ne occidentalizăm în gândire - nu mai vrem să avem copii decât după ce ne realizăm social şi financiar; nu mai privim copilul ca pe darul lui Dumnezeu, ci ca pe cireaşa de pe tort. Ştiu că vor fi unii care bombăne acum şi sunt convins că pot să aducă şi argumente pentru bombăneala lor, în încercarea de a justifica această atitudine, însă noi suntem capabili să ne justificăm orice slăbiciune sau păcat. Sunt şi familii care nu primesc acest dar al naşterii de prunci, asta fiziologic vorbind, şi această încercare îi descumpăneşte, însă nu trebuie să uităm că de Crăciun Pruncul este al nostru, al tuturor. Fiul Sfânt se naşte pe pământ „pentru noi şi pentru a noastră mântuire.”
Ce putem face noi, creştinii? Trebuie să devenim ceea ce suntem deja, adică să devenim creştini, deşi, paradoxal, suntem creştini încă de la Botezul în numele Sfintei Treimi. Nu ne putem întoarce în lume câtă vreme faptele lumii vin în contradicţie cu ce trebuie să fim noi, ca şi creştini.

Interviu realizat de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

Prăznuirea Sfântului Nectarie la Şinca Veche

Locul de la Şinca Veche, purtător de sute de ani de slujire a Sfintei Liturghii în bisericile de sub pământ, a fost păstrat de Dumnezeu în taină şi reînviat tot de El, spre bucuria şi folosul nostru, al tuturor. Acest minunat aşezământ ne-a fost rânduit de Dumnezeu şi noua când am fost trimise prin voia Lui să slujim şi să întemeiem o obşte de măicuţe, nădăjduim, bineplăcute lui Dumnezeu.
Din luna mai 2009, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Laurenţiu Streza şi sub ascultarea maicii stareţe de la Mănăstirea Bistriţa-Vâlcea, m-am aşezat în trăire şi slujire în casa monahală de la Şinca Veche. Am descoperit că este cu adevărat un loc mângâiat de Dumnezeu, iar pentru mine şi obştea de aici reprezintă ceea ce pe pământ numim “acasă”.
Paraclisul de la Şinca Veche poartă hramul Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul, Sfânt iubit şi mult căutat în zilele noastre de cei ce suferă de boli grele şi incurabile. În acest loc, unde din rânduiala lui Dumnezeu se află o părticică din sfintele sale moaşte, ne bucurăm de binecuvântarea, ocrotirea şi rugăciunea Sfântului, care a dorit ca sfintele sale moaşte să fie împărţite bisericilor şi paracliselor ce îl prăznuiesc, numindu-le “casele mele”, motiv pentru care Sfântul ne-a venit în ajutor şi nouă, celor ce trăim şi ne rugăm la Şinca Veche, şi credincioşilor care vin şi se închină cu evlavie şi credinţă sfintelor sale moaşte aflate şi în această “casă” a lui: paraclisul Sfântului Nectarie Şinca Veche.
Hramul Sfântului se prăznuieşte în fiecare an la 9 noiembrie, a doua zi după Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, zi în care a trecut la cele veşnice. În acest an, de hram ne-am bucurat de prezenţa şi binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, care, însoţit fiind de un sobor de preoţi, a săvârşit dumnezeiasca şi arhiereasca Liturghie întărindu-ne sufletele prin înalt şi duhovnicesc cuvânt de învăţătură, mângâind inimile credincioşilor, cărora le mulţumim că ne-au fost alături în acest ceas de sărbătoare.
Bucurie a fost în inimile tuturor, căci prin darul şi mila Lui, Dumnezeu ne-a adunat în împreună slujire, rugăciune şi folos duhovnicesc, dându-ne curaj şi nădejde întru lucrarea mântuirii, dar şi în slujirea de egumenă în care am fost aşezată cu acest prilej.
Şinca Veche - loc plin de evlavie pentru credincioşii Ţării Făgăraşului - a fost sfinţit de trăirea şi rugăciunile monahilor care s-au nevoit sub pământ pentru a păstra candela Ortodoxiei aprinsă şi pentru a ne da lumina ei nouă, celor de azi; un loc de taină ţinut de Bunul Dumnezeu pentru rugăciunea celor de demult şi pentru folosul nostru, al tuturor. Din pronia lui Dumnezeu avem bucuria de a primi mulţi pelerini de aproape şi de departe, care ne mărturisesc că aici fiind simt multă bucurie şi linişte sufletească. Celor care nu aţi călcat pe acest loc va aşteptăm să veniţi şi să primiţi bucurie, linişte şi binecuvântarea lui Dumnezeu şi a Sfântului Nectarie. Amin.

Monahia Serafima Antofe, stareţa obştii de la Şinca Veche

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

,,Lanţ” al credinţei şi bucuriei la Şinca Nouă

Odată, fiind întrebat de către un credincios despre rostul şi rânduiala Laudelor zilnice, am încercat să-i explic folosind imaginea unui lanţ. Fiecare zi liturgică este o zală legată armonios de cea anterioară şi de care se leagă următoarea. Astfel, cu fiecare ciclu zilnic de rugăciune, ,,lanţul” întins spre cer, început de înaintaşi şi continuat de urmaşi, creşte mereu.
Această imagine plastică a lanţului mi-a revenit azi, 9 noiembrie, doar că acum sensul lui parcă era descendent, şi iată cum. Duminică, 8 noiembrie, am văzut pe Domnul Iisus Hristos răsplătind credinţa unor semeni ai noştri, dăruind minunat vindecare femeii bolnave ce s-a atins de poala hainei Lui şi mai ales înviindu-i fiica lui Iair. Am văzut apoi mulţime de îngeri, conduşi de Arhanghelii Mihail şi Gavriil, împlinind voia Domnului, coborându-se la noi şi îndrumându-ne pe calea cea bună. După aceste minunate prezenţe, parcă foarte firesc, a urmat prezenţa, în suflete şi în cel mai real mod prin sfintele moaşte, a Sfântului Ierarh Nectarie al Eghinei, prăznuit în 9 noiembrie.
Prin voia lui Dumnezeu şi cu ajutorul Sf. Nectarie, la Şinca Nouă reînvie una din mănăstirile căzute sub urgia prigoanei uniate. Paraclisul mănăstirii va avea hramul „Sf. Nectarie”. Lucrările, deşi avansate, n-au dat încă posibilitatea săvârşirii slujbelor, astfel că, împreună cu toată obştea credincioşilor din Şinca Nouă, în frunte, firesc, cu domnul primar, am avut deosebita bucurie şi plăcere să primim în sfânta noastră biserică pe Sfântul Nectarie, cu cei doi ucenici şi slujitori ai săi - părintele stareţ Matei şi părintele Nectarie, împreună cu mulţimea preoţilor şi credincioşilor veniţi cu acest prilej.
Slujba a început încă de duminică seara, cu Vecernia, Litia, Utrenia şi Paraclisul. Luni dimineaţa, un sobor format din 20 preoţi şi un diacon au adus laudă şi mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Săi cu acatistul, Sf. Liturghie şi sfinţirea apei. Pe tot parcursul slujbei, mulţimea credincioşilor, într-o adevărată atmosferă duhovnicească, s-a închinat la sfintele moaşte şi la icoanele frumos împodobite, aducând pe lângă evlavia credinţei şi ofrandă de mulţime de flori, precum şi donaţii pentru susţinerea lucrărilor. Liturghia a fost împodobită cu ofranda cântării corale adusă de membrii corului parohiei noastre, condus de domnul profesor Gheorghe Malene.
În cuvântul rostit la Sf. Liturghie, părintele Cornel Ursu (Făgăraş-Galaţi) a evidenţiat pacea, bucuria, armonia şi binecuvântarea divină, revărsate cu prisosinţă prin Sf. Nectarie asupra tuturor celor prezenţi dar şi a parohiei şi a întregii zone. Părintele stareţ Matei, pătruns de emoţie, a subliniat legătura duhovnicească a Sf. Nectarie cu Sf. Ierarh Nicolae - hramul bisericii noastre, astfel că Sf. Nicolae l-a găzduit în ,,casa sa" pe fiul său duhovnicesc, Sf. Nectarie. Totodată a adus mulţumiri lui Dumnezeu, Maicii Domnului, sfinţilor, dar şi părinţilor slujitori, credincioşilor participanţi şi mai cu seamă obştii din Şinca Nouă şi domnului primar prin care, cu voia Domnului, s-a făcut posibilă reînvierea mănăstirii şi sărbătoarea de azi.
Toţi participanţii au fost invitaţi la Căminul Cultural la agapa (care se doreşte a fi începutul unei tradiţii) oferită de credincioşii satului nostru, pentru care le mulţumesc şi eu, rugând pe Dumnezeu să le plinească toată jertfa şi osteneala.
Cu bucurie în suflete, adresăm Sfântului Nectarie şi obştii mânăstirii invitaţia ca şi în viitor să ,,găzduiască” în încăpătoarea noastră biserică. Închei această relatare având încă în minte imaginea ,,lanţului-scară", urcând de la noi spre Dumnezeu prin rugăciunea neîntreruptă a Bisericii şi coborând de la El prin Maica Sa, prin Îngeri şi prin Sfinţi, la noi.

Pr. paroh Sorin Suciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009


Praznuirea Sfantului Nectarie la Sinca Noua, 8-9 noiembrie 2009
Vezi mai multe video din Evenimente

Sfântul Apostol Andrei, zi de mare praznic la Berivoi

„Atunci când mergem la biserică, nu facem altceva decât ne unim cu Cerul, ne unim cu sfinţii lui Dumnezeu” (PS Andrei Făgărăşeanul)

Prăznuit în fiecare an pe 30 noiembrie, Sf. Apostol Andrei, creştinătorul românilor, se bucură de o evlavie deosebită şi în rândul credincioşilor din Ţara Făgăraşului, sosiţi în număr mare, de la primele ore ale dimineţii, la Mănăstirea Berivoi, care şi-a serbat hramul bisericii mari. Deşi Sf. Andrei este considerat „cap de iarnă”, Dumnezeu a rânduit ca ziua prăznuirii sale din acest an să fie o zi însorită de toamnă, amplificând parcă ceea ce simţim cu toţii, anume că Sf. Andrei se roagă permanent pentru noi.


Preasfinţitul Andrei, oaspete drag
Slujba hramului a fost încununată de prezenţa Preasfinţitului Andrei Făgărăşeanul, aflat pentru a treia oară la Mănăstirea Berivoi. PS Andrei a slujit Sfânta Liturghie în mijlocul unui sobor de 20 de preoţi, alături de părintele exarh Visarion Joantă, părintele stareţ Ilarion Urs de la Mănăstirea Brâncoveanu şi de părintele protopop Ioan Ciocan, făcând, prin puterea rugăciunilor înălţate, să vibreze întreg cerul Ţării Făgăraşului. Răspunsurile la strană au fost date de un cor alcătuit din absolvenţi şi studenţi ai Facultăţii de Teologie, dirijaţi de către Prof. Dr. Gheorghe Malene. Tot în cadrul Sfintei Liturghii a fost hirotonit întru diacon Paul Vecerzan, originar din Agnita, care va fi în curând instalat preot în parohia Ighişul Vechi – Protopopiatul Agnita.

“Viaţa de sfinţenie începe din pântecele mamei”
PS Andrei şi-a început cuvântul de învăţătură cu ecfonisul ce se rosteşte în timpul Utreniei: „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi te odihneşti!”, subliniind faptul că slujbele noastre sfinte cuprind toată dumnezeirea Ortodoxiei. Din acest motiv, creştinii trebuie să conştientizeze că este un mare păcat să vorbească în biserică, în timpul Sfintei Liturghii, în loc să asculte cu evlavie slujba. Un om sfânt ia naştere încă din pântecele mamei sale: „o mamă care se roagă lui Dumnezeu, o mamă care se cuminecă cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, când poartă în pântece copilul, acela nu are cum să iasă un golan; nu are cum!”, a spus Preasfinţitul Andrei. ”Naşteţi copii sfinţi, ca să aveţi preoţi sfinţi, mitropoliţi sfinţi, episcopi sfinţi!”
În continuare, Preasfinţitul a realizat o scurtă incursiune în istorie, reamintind cine a fost Sfântul Andrei. Ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, Sf. Andrei a fost cel care a răspuns primul chemării lui Hristos la apostolat, convingându-l ulterior şi pe fratele său mai mare, Petru. După ce Mântuitorul S-a înălţat la Ceruri, Sfântul Andrei a propovăduit cuvântul Evangheliei în multe locuri, inclusiv pe teritoriul Dobrogei de astăzi. Izvoarele scrise atestă că până în veacul al XVII-lea, noi nu am avut pe teritoriul ţării nicio sectă, nicio altă biserică decât cea ortodoxă. Prin urmare, nouă, creştinilor ortodocşi contemporani, nu ne rămâne decât sa păstrăm vie credinţa moşilor şi strămoşilor noştri, credinţa propovăduită de apostolul cel „întâi chemat”.

Moment aniversar
La rândul său, Părintele stareţ Iosif Toma a mulţumit Preasfinţitului Andrei pentru că a răspuns invitaţiei de a fi cu toţii împreună într-o zi de mare bucurie, reamintind faptul că Mănăstirea Berivoi este şi va rămâne şi casa Preasfinţitului Andrei. În semn de preţuire, Părintele stareţ i-a dăruit Preasfinţiei sale o frumoasa icoană cu un alt sfânt care poartă numele Andrei, Sf. Andrei – Arhiepiscopul Cretei.
Păstrând atmosfera de sărbătoare, praznicul s-a încheiat cu o agapă creştinească, în cadrul căreia Părintele stareţ Iosif i-a oferit Părintelui episcop, cu ocazia serbării numelui, un frumos tort aniversar, pe care PS Andrei l-a împărţit cu generozitate credincioşilor prezenţi.

Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

PS Andrei la biserica „Sf. Nicolae” din Făgăraş

Sfântul Nicolae, ocrotitorul bisericii noastre brâncoveneşti, ne-a făcut un mare dar şi anul acesta: sărbătorirea hramului bisericii noastre a fost onorată de prezenţa Preasfinţitului Andrei, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Sibiului.

Preasfinţitul Andrei a fost întâmpinat în jurul orei 9 de un sobor de preoţi, în frunte cu părintele protopop Ioan Ciocan. A fost săvârşită Sfânta Liturghie, în cadrul căreia Preasfinţia sa a hirotonit preot pe seama Parohiei Recea pe diaconul Constantin Spiridon, absolvent al seminarului teologic şi al Facultăţii de Teologie din Cluj. Imediat după Taina Hirotoniei, Părintele Episcop le-a vorbit celor prezenţi despre importanţa preotului în viaţa unei parohii, despre respectul şi iubirea acestuia faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, dar şi despre respectul pe care enoriaşii îl datorează preotului.
La sfârşitul Sfintei Liturghii, Preasfinţitul a dat citire cuvântului pastoral al Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, adresat credincioşilor de Sfântul Nicolae, în vederea constituirii fondului filantropic eparhial, din care urmează ca şi în 2010 să fie acordate ajutoare familiilor sărace, oamenilor bolnavi care nu îşi pot permite achiziţionarea medicamentelor, elevilor şi studenţilor cu o situaţie materială precară şi altor persoane care au nevoie de ajutorul fraţilor lor creştini.
În continuare părintele protopop Ioan Ciocan a făcut o rememorare a evenimentelor din ultima perioadă, când în Protopopiatul nostru au fost numiţi mai mulţi preoţi tineri, iar în final noi, toţi cei prezenţi, i-am mulţumit Preasfinţitului Andrei pentru marea bucurie pe care ne-a prilejuit-o prin prezenţa în mijlocul nostru, rugându-l să primească în dar o icoană, semn al dragostei şi preţuirii noastre.

Pr. paroh Ioan Dincă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

”Fii bun de Crăciun”

Duminică, 20 decembrie 2009, vă invităm la a treia ediţie a Spectacolului de Binefacere ”Fii bun de Crăciun”, organizat de Parohia Ortodoxă Sf. Ilie din Victoria în colaborare cu Primăria Oraşului Victoria. Locaţie: Biserica Ortodoxă Sf. Ilie, ora 16.00.
Din program:
Grupul de copii Perla din Sibiu, cu sceneta ”Prinţul fericit” (după piesa lui Oscar Wilde),
Colinde cu Mariana Şandru, Viorica Cerbu, Mioara Greavu,
Program susţinut de copiii de la Centrul de Plasament ”Azur” şi Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi Victoria.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

Zi de mare praznic pentru biserica-mamă a Oraşului Victoria

Biserica “Sf. Cuvioasă Parascheva” din Oraşul Victoria a trăit vineri, 20 noiembrie, o zi de mare sărbătoare. La împlinirea a 20 de ani de la sfinţirea bisericii, Sf. Liturghie a fost oficiată de Înaltpreasfinţitul Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului.

Anul acesta s-au împlinit 20 de ani de la târnosirea bisericii noastre, aceasta fiind ultima biserică sfinţită înainte de revoluţia din 1989 în Mitropolia Ardealului, de către ÎPS Antonie Plămădeală. Multă vreme de la înfiinţarea lui, Oraşul Victoria nu a avut biserică. Dacă la început slujbele se oficiau în satele din împrejurimi, apoi într-o baracă din Combinatul chimic sau la şcoală, amintim de curajul unui localnic, Gheorghe Albăceanu - tatăl actualului preot din Viştea de Sus, care a riscat mult adăpostind lăcaşul de cult în casa sa, de pe strada Viitorului. Părintele Cornel Codrea este cel care a avut îndrăzneala de a ridica actuala biserică în ansamblul parohial de acum, undeva, la marginea oraşului. Locaţia lui era: depozitul de materiale de sub casa parohială de pe strada Moldoveanu. Tot ce a fost făcut acolo s-a putut realiza cu sprijinul credincioşilor, care lucrau ziua şi noaptea la locul unde se vor ruga ani la rândul lui Dumnezeu. Au riscat şi ei, ca şi preotul. Au riscat libertatea, familia, viaţa chiar, pentru credinţa lor, pentru a nu pierde legătura cu Dumnezeu. Aici a păşit odinioară şi părintele Arsenie Boca, care a dat un sfat referitor la proscomidiar. Nimeni nu a avut curajul să semneze autorizaţia de construcţie, dar frica de Dumnezeu i-a oprit pe cei aflaţi atunci la putere să o dărâme, aşa cum s-a întâmplat de exemplu cu biserica „Sfânta Vineri” din Bucureşti. A fost un accept tacit al conducătorilor de odinioară, iar în final s-a reuşit şi sfinţirea ei, chiar în 1989.
Cu ocazia rememorării acestui eveniment, Sfânta Liturghie a fost săvârşită de ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, împreună cu părintele Ilarion Urs, stareţul mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, părintele protopop Ioan Ciocan şi un sobor de preoţi şi diaconi, printre care s-au numărat toţi preoţii din Oraşul Victoria.
Părintele paroh Mihail Fogoroş ne-a spus că „Înaltpreasfinţitul a menţionat faptul că şi-a dorit mult să fie prezent la această sfântă biserică în această zi, pentru a ne arată dragostea Înaltpreasfinţiei sale pentru biserica-mamă din Victoria, dar şi pentru a întări în credinţă pe credincioşii acesteia, strânşi în număr atât de mare. Am trăit o zi de mare bucurie duhovnicească, pe care nu o vom uita.”
La sfârşitul Sfintei Liturghii, părintele nostru paroh, care a demarat şi acţiunile pentru construcţia casei parohiale, având ajutorul celorlalte parohii, a credincioşilor din oraş, dar şi a Consiliului Local şi Consiliului Judeţean, a fost hirotesit sachelar.

Cornelia Munteanu, Victoria

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

Binecuvântare arhierească la Ucea de Sus

După slujirea Sfintei Liturghii la biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din Victoria, Înaltpreasfinţitul Laurenţiu a poposit în data de 20 noiembrie şi la Ucea de Sus, la invitaţia părintelui paroh Alexandru Stanciu, pentru a mijloci binecuvântarea lui Dumnezeu asupra bisericii mici şi a casei parohiale.
Părintele mitropolit, însoţit de părintele protopop Ioan Ciocan şi de un sobor de preoţi, a înălţat rugăciune şi a stropit cu apă sfinţită biserica mică a parohiei. Această biserică a fost construită în 1889 de credincioşii greco-catolici din sat. În 1924, de bună voie, împreună cu preotul lor, aceştia revin la Ortodoxie, aşa încât biserica aceasta a rămas părăsită. Lucrările de renovare au început în vremea păstoririi părintelui Ilarie Morariu şi au fost continuate de părintele Alexandru, acum putându-se săvârşi aici diferite slujbe şi activităţi misionar-pastorale cu copiii şi tinerii.
Membrii corului bisericesc, îmbrăcaţi în frumoasele costume româneşti, au dat răspunsurile la slujbă şi, la îndemnul Înaltpreasfinţitului, au cântat colinde. După vizitarea bisericii mari, prilej cu care Înaltpreasfinţitul a apreciat lucrările efectuate - încălzirea centrală, acoperişul şi trotuarul din jurul Bisericii, ne-am îndreptat cu toţii spre casa parohială.
Parohia Ucea de Sus nu a avut niciodată casă parohială, dat fiind faptul că majoritatea preoţilor, fiind localnici, au locuit în casele lor personale. În această situaţie, părintele Alexandru împreună cu familia au fost nevoiţi să locuiască în gazdă până în toamna acestui an, când s-au putut muta în prima casă parohială a satului.
Credincioşii parohiei Ucea de Sus, împreună cu membrii Consiliului Parohial şi cu ajutorul unor oameni deosebiţi, s-au îngrijit de cumpărarea unei case, pe care apoi au amenajat-o atât ca spaţiu de locuit pentru familia preotului, cât şi ca spaţiu necesar pentru desfăşurarea activităţii administrative. Un rol important în ridicarea acestei case l-a avut familia Teodor şi Marcela Catană, care s-au ocupat îndeaproape de aceste lucrări, realizate într-un timp foarte scurt.
Înaltpreasfinţitul a stropit cu apă sfinţită şi a uns cu untdelemn sfinţit toate camerele casei parohiale, apoi a binecuvântat familia părintelui Alexandru, pe doamna preoteasă Delia-Maria şi pe cei patru copii ai lor, bucurându-se de o familie atât de frumoasă şi fiind impresionat de efortul depus de părintele paroh în numeroasele activităţi pastorale în care i-a implicat pe enoriaşii săi, de toate vârstele. Apoi i-a felicitat şi pe credincioşii prezenţi la slujbă, pentru dragostea lor faţă de Dumnezeu, faţă de slujitorii Săi şi faţă de Biserică, virtute materializată în toate aceste lucrări şi mai ales în casa parohială, care rămâne o mărturie pentru generaţiile viitoare cu privire la jertfelnicia şi credinţa lor în Dumnezeu.
Părintele Alexandru, vădit emoţionat, a mulţumit Înaltpreasfinţitului pentru bunăvoinţa de a chema binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lucrărilor efectuate, apoi a adus mulţumiri sincere tuturor credincioşilor care au sprijinit şi au contribuit la edificarea acestor realizări.

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009


IPS Laurentiu la Ucea de Sus
Vezi mai multe video din Evenimente

Un preot ortodox a fost asasinat la Moscova

Preotul ortodox Daniil Sisoev a fost asasinat la Moscova în seara de 19 noiembrie. Crima a fost comisă foarte probabil din motive religioase. Preotul se pare că a căzut victimă islamicilor radicali sau sectari, declară investigatorii cazului.

Asasinul neidentificat purta o mască de doctor când l-a atacat pe preot, relatează Interfax. Criminalul a intrat în biserica « Sf. Ap. Toma » din sudul Moscovei pe la 10.40 p.m. Era un bărbat înalt şi solid, spun martorii oculari. Ei precizează că era de origine caucaziană, deşi nu e clar cum au ajuns la această concluzie.
Omul s-a năpustit în biserică şi a strigat: «Care este Sisoev?» Preotul de 35 de ani a ieşit în faţă, atacatorul a scos o armă silenţioasă şi l-a împuşcat în gât şi în cap. Atacatorul a părăsit locul crimei mergând – nu a luat-o la fugă.
Părintele Daniil a murit la spital o oră mai târziu. Preotul avea soţie şi trei copii.
Daniil Sisoev s-a născut la 12 ianuarie 1974 în Moscova. A absolvit aici Academia Teologică. Se ocupa mai ales cu activităţi misionare. A înfiinţat o şcoală de predicatori pe stradă, în Moscova.
Sisoev era un oponent activ al Islamului. De exemplu, a condus două dezbateri publice cu fostul preot ortodox Viaceslav Polosin, care s-a convertit la islamism. Sisoev a publicat o carte, «Căsătorie cu un musulman», în care a scris că Dumnezeu şi Biserica nu admit căsătoriile între creştini şi necreştini.
Grupuri religioase radicale au început să-l ameninţe pe Părintele Daniil Sisoev cu patru ani în urmă. Ii trimiteau email-uri ameninţându-l că îi vor « tăia capul şi scoate maţele ». S-a anunţat de asemenea că grupuri islamice îl condamnaseră pe Părintele Daniil la moarte. Anul trecut, un musulman a sunat la biserica unde slujea părintele şi a spus că preotul va fi ucis dacă va continua să-şi manifeste public atitudinea negativă faţă de Islam. Sisoev a fost silit să apeleze la Biroul Federal al Securităţii Rusiei de două ori, cerând ajutor.
Pe deasupra, Daniil Sisoev lupta şi împotriva sectanţilor. Comunica mult cu cei ce fuseseră afectaţi de secte. Preotul era un membru activ al centrului pentru reabilitarea victimelor sectelor totalitare şi ale mişcărilor pseudo-religioase.
Unul dintre cele mai controversate asasinate în rândul clerului a fost comis pe 9 septembrie 1990, când a fost ucis Alexander Men. Părintele Alexander a scris zeci de cărţi (incluzând opera sa cea mai valoroasă, „Fiul Omului”, care a servit drept introducere în creştinism pentru mii de cetăţeni ai fostei Uniuni Sovietice) ; a botezat sute, dacă nu mii de oameni ; a înfiinţat o Universitate Ortodoxă deschisă ; a deschis una dintre primele şcoli de duminică în Rusia şi un grup de caritate în spitalele ruseşti pentru copii. Influenţa lui este încă larg simţită şi moştenirea sa continuă să se extindă atât în Rusia, cât şi dincolo de graniţele ei. A fost ucis într-o duminică dimineaţă de către un agresor înarmat cu un topor, chiar în faţa casei sale din Semkhoz, Rusia

www.english.pravda.ru

De ce trebuie să mergem la biserică în fiecare duminică?

Pr. Daniil: Pentru că Hristos ne-a poruncit aşa : şase zile sunt pentru tine şi a şaptea zi este pentru Domnul Dumnezeu. El ne poate cere să-i oferim drept sacrificiu o parte din timpul nostru. Şi în al doilea rând: ar trebui să ne amintim de Stăpânul nostru din Ceruri şi de Patria Cerească.
Dacă vreţi, noi creştinii suntem toţi terorişti. Suntem membrii unei armate rebele, care se revoltă împotriva stăpânitorului acestei lumi, diavolul. Bisericile sunt staţii intermediare. Acolo primim informaţii de la guvernul nostru: codurile (Noul Testament), întăririle (Sfânta Euharistie), şi primim sprijin de la comunitate. Stăpânim tot felul de trucuri pentru a purta atacuri teroriste împotriva prinţului acestei lumi, adică învăţăm cum să facem binele. Desigur, dacă un agent al Împărăţiei Cerurilor se sustrage şi nu ţine legătura cu centrul de comandă, uşor se poate pierde, îşi pierde puterea şi cade în luptă. Potrivit regulilor Bisericii, cineva care fără motiv nu vine trei duminici la rând la Sfânta Liturghie este exclus de la Împărtăşanie.
Deseori, cei ce nu participă la slujbele Bisericii se plictisesc repede. Dacă unii cred că dormim duminica să recuperăm nesomnul din restul săptămânii, în loc să mergem la Sf. Liturghie, vor înţelege curând că somnul de duminică nu face nicio plăcere. Poţi mânca şi totuşi rămâne flămând, sau poţi dormi 25 de ore şi să te simţi totuşi somnoros. Dacă Dumnezeu nu-ţi da puterea, nu o vei găsi niciunde altundeva. Dacă eşti îndrăgostit de cineva, permanent îţi doreşti să-l vezi pe cel iubit, să comunicaţi. Nu trebuie să te forţeze nimeni să mergi la întâlnire, nu-i aşa ? Creştinismul se înalţă pe dragostea dintre Dumnezeu şi om.
Este încă foarte important să nu cauţi justificări dacă lipseşti de la slujbă. Putem afla o mie de motive, dar aceasta nu va face decât să înrăutăţească situaţia. E nevoie să luptăm fără milă cu păcatul, cu trândăvia.

Traducere de Iuliana Tenchiu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

De ce mă lasă Dumnezeu să urlu de durere?

Poruncile sunt ca norii, nu poţi ajunge la ele şi chiar dacă printr-o mare minune ai ajuns, deşi eu nu am ajuns niciodată, nu se ştie câte secunde poţi rămâne cu ele. Ni se cer lucruri imposibil de făcut pentru mântuire! Ni se cere să fim buni, dar se spune clar că doar Dumnezeu e bun. Eu nu vreau să cârtesc, mă doare sufletul! Dar dacă văd că pentru mine nu se întrevede nici un plan, mă doare tare. Şi din cauza cârtelii mă îndepărtez neîncetat de Dumnezeu şi cui îi pasă? Zilele mele încep cu cârtire şi se termină cu ceartă. De fapt eu sunt cea care se ceartă, Dumnezeu nu se ceartă. Cel puţin aşa cred. Nu pot, nu cred că pot să fiu aşa cum vrea Dumnezeu! Şi mă doare sufletul că nu trăiesc pe placul Lui, că nu sunt pe placul Lui, dar e prea multă durere, ranchiună, amărăciune, chin, suferinţă, coşmar în sufletul meu, sunt prea rănită. Dumnezeu de ce mă lasă să cârtesc, să mă îndepărtez de El? De ce mă lasă să mă chinuiesc, să urlu de durere? Nu mă mai iubeşte?

O ratată

De ce te lasă Dumnezeu să urli de durere? Pentru că te iubeşte. Dacă asculţi puţin tăcerea din ochii Lui din icoană vei auzi că-ţi cunoaşte durerea pe care o simte deodată cu tine în trupul Său. Doar că nu are aceeaşi atitudine faţă de ea, ca tine. Lui îi este milă de tine, ţie nu! El, din milă şi din iubire, a venit la noi şi vine la tine ca să-ţi arate pe viu că durerea se poate trăi şi altfel decât revoltându-ne, acuzând şi învinovăţind: pe ceilalţi, pe noi înşine, pe El ... Tu, lipsită de milă faţă de tine, din cauza dorinţei ca lucrurile să fie aşa cum ţi-ar plăcea ţie, alegi mereu soluţii care sporesc suferinţa, întunecă mintea şi otrăvesc viaţa.
Dacă acum te opreşti din cârtit şi te aşezi în faţa Lui şi hotărăşti să iei în faţa durerii atitudinea Lui, totul se va schimba.
Ţi se pare că poruncile Lui sunt nori şi sunt grele. Ele sunt pur şi simplu puterea pe care nu o ai acum ca să trăieşti cum ne cere El. De exemplu: tu nu poţi să nu cârteşti când cineva face ceva rău sau ceva care te doare, pentru că nu ştii să faci altceva şi nu te-a învăţat nimeni să fii atentă şi la durerea celorlalţi, pe care nu o poţi simţi pe dinăuntru, ca pe a ta. Ca remediu la această neputinţă, Domnul îţi dăruieşte porunca: Binecuvântează pe cel ce-ţi face rău. Nu judeca! Făcând asta, fără plăcerea cu care faci ce poţi, vei descoperi că nu mai cârteşti şi că durerea devine altceva pentru tine.
Cum binecuvântezi? Aşa, simplu: „Doamne, binecuvântează pe X, care făcând ce face acum, mă răneşte, îmi face rău, mă doare!”
Cum nu judeci? Tot simplu: „Doamne, ce face acesta acum e treaba lui. Are voie să facă ce vrea. Numai Tu ştii de ce face: de frică, de durere, că-l provoc eu, din nesimţire sau ură, din neştiinţă sau cu bună ştiinţă... Tu eşti judecătorul lui. Eu Te rog să-l binecuvântezi şi pe mine să mă înveţi cum să-l iubesc, cum să mă apăr, cum să-mi trăiesc durerea”. Desigur e doar un exemplu. Poţi găsi alte cuvinte.
Dacă nu ai puterea să rosteşti asemenea cuvinte, să-I spui tot Lui: „Doamne, nu pot. Tu poţi. Ajută-mă!”
Atunci poate că vei auzi chemarea Lui: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi”.
Atunci poate că vei alege să mergi la El, la Biserică, şi să-L laşi să te mângâie, să te spele de păcat prin Spovedanie, să te întărească în har prin Împărtăşanie, să te înveţe mai multe, cum ştie El.
Şi multe, multe se vor schimba mergând pe calea cea strâmtă a renunţării la voia noastră, la dorinţa ca lucrurile să fie aşa cum vrem noi.
Altfel, oricât ai urla şi ai bate din picior, nimic nu se schimbă, pentru că schimbarea poate avea loc numai în tine.

Cu dragoste şi rugăciune, Maica Siluana

www.sfintiiarhangheli.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

CINE NU ARE NEVOIE DE HRISTOS?! - un strigăt frânt în gânduri

Nu cunosc pe nimeni care să nu aibă nevoie de Hristos, pentru că n-am întâlnit niciodată un om pe deplin viu; toţi sunt nişte muribunzi, de la naştere până la mormânt...
Cei mai jalnici sunt aceia care, deşi sunt duşi ca vitele la tăiere, bravează, gesticulând ca nişte stăpâni ai destinului: sunt cei cu bani, cu putere... Paradoxal ei sunt cei mai stăpâniţi de moarte şi tot ce pot cumpăra cu averile lor e blestemul ce cade peste urmaşi...
Blestemul de a nu pricepe niciodată înţelepciunea simplă a Vieţii înseşi: că şi moartea ne-a fost dată din dragoste, ca sfârşit al păcatului, nu al omului... Crucea ne vindecă de prostia absolută...ne face să înţelegem Viaţa...
Numai Hristos poate face în noi atâta linişte încât să putem auzi Viaţa, atâta curăţenie ca s-O putem simţi... Numai Hristos ne poate deschide ochii de la celălalt capăt, lăuntric, al fiinţei noastre ca s-O putem vedea...
Numai Hristos are cuvintele, Sângele şi Trupul Ei...
Cine poate să nu aibă nevoie de Hristos?

www. oameni-si-demoni.blogspot.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

Povestiţi cu ajutorul imaginilor

Dacă doriţi să insuflaţi copiilor dumneavoastră dragostea de Dumnezeu încă de când sunt mici, activităţile practice pe care le faceţi cu ei sunt esenţiale. Aşa că, deşi pregătirile pentru sărbătoarea Naşterii nu vă lasă foarte mult timp, investiţi în lucrurile cu adevărat importante şi găsiţi câteva momente pentru a vorbi cu copiii despre Naşterea Domnului. O metodă foarte bună este să folosiţi ca suport didactic icoana Naşterii. Iată şi câteva explicaţii şi detalii care vă pot fi de ajutor:
Icoana cuprinde de obicei 3 registre:

1. registrul de sus – dumnezeiesc, în care vedem:

- raza – arătare a Sfintei Treimi. Din semicerc coboară o rază unică (Firea cea Una a lui Dumnezeu), dar care ieşind din stea (trimisă pentru a vesti Naşterea şi a-i călăuzi pe magi) se împarte în trei (Cele 3 Persoane ale Sfintei Treimi)
- muntele de stâncă – sugerează o lume neprimitoare, rece, adică lumea căzută în păcat. Stâncile care se înalţă sunt însă ca nişte trepte spre cer, pe care ni le deschide Naşterea lui Hristos. Întreg pământul pare a tresălta de bucurie.
- îngerii – îşi îndeplinesc dublul rol: unii aduc laudă lui Dumnezeu, alţii vestesc păstorilor Naşterea Împăratului. Prezenţa lor dovedeşte dumnezeirea Pruncului.

2. registrul central - al Naşterii, în care vedem pe:

- Pruncul Hristos – reprezentat fie dormind, fie treaz, înfăşat în scutece care au forma unor fâşii înguste, asemenea giulgiurilor de înmormântare, iar ieslea în care este aşezat Pruncul are aspectul unui altar – mormânt. Toate acestea ne anunţă moartea şi Învierea Lui.
- Maica Domnului – este aşezată pe un pat asemănător cu cele purtate de evrei în călătorie. El este de culoare roşie (spuneţi-le copiilor acest lucru când colorează), asemenea unui pat împărătesc, pentru a arăta cinstea cuvenită Născătoarei de Dumnezeu.
- peştera (ieslea) – sunt dovezi ale profundei smerenii a Domnului Hristos, care ar fi putut să se nască într-un palat, dar a ales aceste condiţii cu totul modeste.
- boul şi asinul - sugerează împlinirea unei proorocii a profetului Isaia: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul ieslea Domnului său, dar Israel nu mă cunoaşte, poporul meu nu mă pricepe.” (Isaia 1, 3)
- păstorii – primesc vestea minunatei Naşteri de la îngeri; prin simplitatea lor, sunt mai apropiaţi de lumea cerească.
- magii – sunt reprezentaţi fie pe cai, fie aducând Pruncului întreitul dar – aur, tămâie şi smirnă –, preînchipuindu-le pe femeile purtătoare de mir, venite la mormânt în dimineaţa de Paşti: aur – ca pentru un Împărat, tămâie – ca pentru Dumnezeu, smirnă – ca unuia care a murit (anunţă Răstignirea).

3. registrul de jos - omenesc, în care vedem:

- Dreptul Iosif - aşezat deoparte de Preasfânta Fecioară Maria, ceea ce evidenţiază faptul că Hristos S-a născut din Fecioară, Iosif nefiind tatăl Pruncului. Este un om în vârstă (avea 84 de ani), reprezentat cu aureolă, aflându-se între drepţii lui Dumnezeu (Matei 1, 19). Are o expresie meditativă, îngrijorată, o stare de tulburare pricinuită de Naşterea feciorelnică a lui Iisus. Iosif reprezintă pe tot omul slab în credinţă. „Vifor de gânduri necuviincioase având întru sine înțeleptul Iosif s-a tulburat [...], dar cunoscând că zămislirea ta este de la Duhul Sfânt a zis: Aliluia.” (Acatistul Buneivestiri, Condac 4)
- bătrânul ciudat – îmbrăcat în piele de animal, este amăgitorul Satan, deghizat în chipul unui păstor, care îl hărţuieşte pe Iosif cu întrebări perfide. Scena este inspirată de Evanghelia apocrifă a lui Iacov unde se spune că cel viclean rosteşte prin intermediul ciobanului Thyrros: „Aşa cum acest toiag (el este îndoit sau rupt, simbol al sceptrului zdrobit al fostei sale puteri) nu va mai putea să dea vlăstare, tot aşa un bătrân ca tine nu mai poate zămisli prunc şi o fecioară nu poate să nască”. Dar toiagul a înflorit îndată.
- scena îmbăierii Pruncului – nu apare în toate icoanele. Sugerează faptul că Dumnezeu cel Preaînalt se supune obiceiurilor şi deprinderilor omeneşti, aceasta fiind şi o mărturie a Întrupării reale a Domnului, Care a devenit „întocmai cu oamenii de bună voie” (Utrenia praznicului, Canonul Sfântului Ioan Damaschin, cântarea a IV-a).
In icoană, toată creaţia se bucură la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos: cerul (steaua şi îngerii), pământul (munţii, plantele şi animalele) şi în special omenirea, reprezentată cel mai desăvârşit în persoana Maicii Domnului nostru.

Adaptare de Natalia Corlean, după
Părintele Dumitru Stăniloae - O teologie a icoanei

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

Cel Mai Mare Dar

Dragi copii,
Una din cele mai importante sărbători este Naşterea Domnului. Pentru această sărbătoare ne pregătim prin post, rugăciune, fapte bune, Spovedanie şi Împărtăşanie.
Praznicul Naşterii Domnului, sărbătorit în fiecare an pe 25 decembrie, ne cheamă să aducem laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. De ce să Îi mulţumim lui Dumnezeu? Pentru Darul pe care ni L-a făcut prin trimiterea pe pământ a Fiului Său, Domnul Hristos, Care ne aduce lumină în minte, în inimă şi în suflet. Prin credinţa în Domnul Hristos şi prin ascultarea şi împlinirea poruncilor şi învăţăturilor Sale, noi devenim copii ai lui Dumnezeu. Atunci când ascultăm de Dumnezeu, suntem mereu împreună cu El şi suntem astfel mereu fericiţi.
Toţi cei care L-au văzut pe Pruncul Iisus, chiar dacă se aflau într-un grajd de vite, erau cei mai fericiţi oameni. Păstorii care au aflat de la îngeri de Naşterea Mântuitorului, magii care au străbătut un drum foarte lung pentru a I se închina, îngerii care slăveau pe Dumnezeu, toţi erau foarte fericiţi, pentru că Dumnezeu era cu ei, pruncul aşezat în iesle fiind Fiul lui Dumnezeu.
„Cu noi este Dumnezeu!” Acesta este mesajul sărbătorii Naşterii Domnului. Ştiu că voi îl aşteptaţi cu multă emoţie pe Moş Crăciun, care vă aduce daruri. Bucuraţi-vă, copii, pentru tot ce primiţi de la Moş Crăciun! Dar, să nu uitaţi că de Crăciun noi primim un dar mai mare decât toate darurile primite de la Moşul. Este Cel Mai Mare Dar pentru că este de la Dumnezeu, şi nimeni nu poate să facă daruri mai mari decât Dumnezeu. Ştiţi care este Cel Mai Mare Dar? Pruncul IISUS HRISTOS, Fiul lui Dumnezeu, pe care Îl vedem acum născut în iesle. Hai să vă spun de ce: pentru că Domnul Hristos, pe care Îl primim în dar, ne dă nu doar un mic cadou, ci TOT ce avem nevoie; ne dă sănătate, ne ajută să fim buni, înţelepţi, să fim fericiţi. Nu cred că se poate un dar mai mare de Crăciun!
Spune şi celorlalţi de acest Mare Dar, îndeplinind activităţile de mai jos.

Activităţi practice

• • Cel mai simplu mod de a vesti şi altora Naşterea Domnului sunt colindele. Învăţaţi cât mai multe şi mergeţi la colindat;
• • Imprimaţi icoana Naşterii Domnului de mai jos. Dacă nu ştiţi cine sunt personajele din ea întrebaţi-i pe părinţi. Coloraţi-o şi apoi agăţaţi-o în bradul împodobit. Astfel vă puteţi aminti mereu de Darul dumnezeiesc pe care-L primim noi la Crăciun.

• • Când vine Moş Crăciun, faceţi-l atent să privească icona colorată de voi şi apoi spuneţi-i ce înseamnă Naşterea Domnului.
• • Puteţi copia pe mai multe foi icoana Naşterii Domnului şi, după ce le coloraţi, le puteţi dărui celor apropiaţi şi mai ales celor săraci şi bolnavi cu mesajul: „Cu noi este Dumnezeu!” sau „Dumnezeu ne iubeşte!”, pe care scrieţi-l deasupra sau dedesubtul spaţiului de colorat.
• • În aşteptarea lui Moş Crăciun, aşezaţi-vă lângă brad şi citiţi (sau rugaţi pe cineva mai mare ca voi să vă citească) despre Naşterea Domnului din Sfânta Scriptură: Matei 1, 18 – 2, 15; Luca 2, 1 – 20.
• • La Praznicul Naşterii Domnului, mergeţi la biserică în toate cele trei zile şi împărtăşiţi-vă. Numai aşa veţi simţi ce Dar Mare ne face nouă Dumnezeu prin trimiterea Fiului Său pe pământ.

Pagină realizată de Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

Filă de jurnal la Prislop

“Voi ştiţi despre Iisus o mulţime de lucruri, dar nu-L ştiţi pe El. Şi până nu-L găseşti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ţi găseşti nici sensul tău şi nici sensul lumii” (Părintele Arsenie Boca)

Când rostesc cuvântul “pelerinaj”, gândul mă duce la loc un sfânt, la Mănăstire - loc binecuvântat, acolo unde fără cuvinte totul vorbeşte despre Dumnezeu şi unde nu există zgomot şi forfotă cotidiană, ci linişte, sfinţenie şi murmur de rugăciune. Cu acest gând am pornit în dimineaţa zilei de 28 noiembrie, împreună cu un grup de credincioşi din Oraşul Victoria. Cu binecuvântarea părintelui Adrian Magda, parohul nostru, am plecat spre Mănăstirea Prislop pentru a participa la Sfânta Liturghie şi la parastasul părintelui Arsenie, de la a cărui mutare la Domnul s-au împlinit 20 de ani.

O MARE DE OAMENI, CĂLĂTORIND SPRE PRISLOP. Încă de la plecare intrăm într-o atmosferă duhovnicească, ajutaţi fiind de un frumos acatist cântat, care ne însoţeşte în surdină tot drumul. Călătorim destul de repede, în ciuda traficului de pe şosea care, pentru o noapte de vineri spre sâmbătă aparent obişnuită, este foarte aglomerat. Mă tot gândesc că nu vom reuşi să urcăm cu autocarul până sus, aproape de mănăstire. Şi chiar aşa se şi întâmplă, din cauza autocarelor şi a maşinilor parcate pe marginea drumului, venite din toate colţurile ţării. Suntem nevoiţi să mergem pe jos, aproximativ 7-8 km.
Avem de urcat, mă sperie acest lucru; printre noi sunt persoane în vârstă şi bolnave… Sfinte Părinte Arsenie, ajută-ne! - este tot ce poţi spune în astfel de momente. Ne închinăm şi pornim. „Mult, foarte mult avem de mers…” - îmi zic în gând; şi pornesc la drum în urma grupului. Foarte curând ne rătăcim unii de alţii din cauza sutelor de pelerini de toate vârstele, copii, tineri, dar şi foarte mulţi bătrâni bolnavi şi neputincioşi, unii dintre ei fiind ajutaţi de rude. Mă ruşinez pentru cârteala mea de mai devreme şi pornesc mai cu râvnă, ştiind că, odată ajunşi, vom uita de drum şi de oboseală şi ne vom bucura de binecuvântările lui Dumnezeu şi ale părinţilor slujitori veniţi în număr mare din multe părţi ale ţării pentru aceasta zi.
Nu este prima oară când vin la Mănăstirea Prislop, însă niciodată până acum nu am mai văzut atât de multă lume, o mare de oameni (zeci de mii, aveam să aflăm mai târziu); mă cutremur când mă gândesc la felul tainic în care lucrează Dumnezeu şi la chemarea tainică simţită de fiecare dintre noi, cei care am venit astăzi aici.


„SĂ AVEŢI LINIŞTE SUFLETEASCĂ!”. Odată ajunşi, ne rugăm împreună la Taina Sfântului Maslu, apoi la Sfânta Liturghie, însoţită de un cuvânt ziditor al Preasfinţitului Daniil de Vârşeţ, iar la urmă în cimitirul mănăstirii, unde s-a ţinut parastasul părintelui Arsenie. Cu adevărat blagosloviţi au fost cei care au reuşit să ajungă să se închine la mormântul părintelui!
Mi-a rămas întipărit în minte un îndemn al Părintelui Arsenie, pus la inima credincioşilor de Preasfinţitul Daniil: “Vă dau un medicament duhovnicesc - să aveţi linişte sufletească!” Da! De asta avem nevoie, pentru asta am venit cu toţii aici astăzi, şi ştiu că fiecare dintre noi a primit acest îndemn ca pe un medicament, împreună cu binecuvântările Preasfinţitului şi ale părinţilor slujitori. Mii de lumânări aprinse şi tot atâtea rugăciuni înălţate către Dumnezeu, către Preasfânta Sa Maică şi către sfinţi, rostite de noi, cei mulţi.

O CLIPĂ DE SFINŢENIE. Timpul în astfel de momente nu ţine deloc cu noi… Nu ştiu cum au trecut cele 6-7 ore, nu am simţit nici frig şi nici oboseală, nu am simţit decât că toată povara sufletească cu care am venit a dispărut şi în locul ei s-a strecurat bucuria, o bucurie pe care cuvintele nu o pot exprima. Nu poţi să spui nimic, decât să te bucuri şi să mulţumeşti Bunului Dumnezeu şi sfinţilor mijlocitori.
Ne întoarcem la autocar, drumul este mult mai uşor acum. Ne adunăm destul de greu, fiecare dintre noi am fi rămas, încă un pic... O clipă petrecută într-un loc sfânt, acolo unde în aer pluteşte sfinţenia, îţi hrăneşte sufletul atât de mult încât n-ai vrea să mai pleci, dar avem de mers cale lungă, aşa că pornim către casă. Avem inimile pline, ducem şi celor dragi de acasă din tot ce am primit.
Pe o distanţă de 20-25 km sunt parcate autocare şi maşini, deşi este destul de târziu, iar lumea nu conteneşte să urce spre mănăstire. Nu a fost deloc o zi obişnuită de sâmbătă, pentru noi, cei ce-l iubim pe părintele Arsenie. Îmi rămâne în suflet un gând, o uimire: în ce chip tainic şi minunat ne adună Părintele nostru Arsenie pe noi, “mulţii”, parcă din ce în ce mai mulţi…!

Andrea Bărbat, Victoria

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

Viaţa noastră şi sănătatea sunt daruri ale lui Dumnezeu, pe care le încredinţează fiecărei persoane în parte, nu instituţiilor din domeniul sănătăţii

Lipsurile, necazurile materiale sunt legate direct de profunda criză morală prin care trecem. Sănătatea noastră sufletească şi trupească este tot mai mult periclitată de încercările ce vin asupra noastră din îngăduinţa lui Dumnezeu. În calitate de creştini, putem să ne bucurăm de progresele medicinii şi farmaciei, dar nu trebuie să uităm că viaţa noastră şi sănătatea sunt daruri ale lui Dumnezeu, pe care le încredinţează fiecărei persoane în parte, nu instituţiilor din domeniul sănătăţii. Responsabilitatea pentru ceea ce facem cu aceste daruri revine în primul rând fiecăruia dintre noi. Profesioniştii în medicină nu pot lua în locul nostru deciziile care privesc sănătatea noastră şi a copiilor noştri. Medicina s-a bazat întotdeauna pe consimţământul informat al pacientului şi pe principiul hipocratic „primum non nocere” (în primul rând să nu faci rău).
Din nefericire, în ultimul timp se ridică o serie de întrebări grave cu privire la respectarea acestor principii. Încă de anul trecut am dorit să atragem atenţia asupra riscurilor pe care le presupune încercarea de a administra populaţiei vaccinuri insuficient testate, care conţin substanţe deosebit de toxice. Chiar în comunitatea medicală există rezerve şi controverse legate de vaccinurile împotriva cancerului de col uterin (atribuit virusului papiloma uman), a gripei noi (porcine), a poliomielitei. Îngrijorător este faptul că producătorii acestora şi autorităţile de resort nu îşi asumă responsabilitatea cuvenită faţă de efectele secundare negative semnalate sau posibile, gestionând crizele medicale prin panică mediatică (cazul gripei aviare) şi invocarea măsurilor coercitive.
Aceste situaţii regretabile constituie pentru noi, credincioşii, un motiv în plus să ne îndreptăm mai hotărât atenţia spre Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al sănătăţii. Este regretabil faptul că facem cozi mai mari la ghişeele farmaceutice decât în faţa sfântului altar, unde putem primi Leacul nemuririi, adică Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie. Să promovăm igiena şi să apelăm la medicină, dar să ne temem mai mult de epidemiile de păcate, decât de epidemiile de gripă. Păcatele sunt adevărata cauză a tuturor suferinţelor noastre, atât sufleteşti, cât şi trupeşti.

ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, fragment din Cuvântul pastoral de Sfântul Nicolae

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

Citiţi şi:

• Toate decesele din lume datorate gripei porcine au fost la persoane care aveau deja imunodeficienţă prin boli anterioare
• V. V. P. : Virusul Vieţii Porcine

Toate decesele din lume datorate gripei porcine au fost la persoane care aveau deja imunodeficienţă prin boli anterioare

„Există un nou tip de virus gripal. Este un virus A, printre primele identificate, care are particularitatea de a fi un amestec, la nivelul genomului, între virusul de la porci, cu virusul de la păsări şi cu virusul de la oameni. El se poate transmite de la om la om. Cu toate acestea, însă, modalitatea în care s-au luat măsurile de prevenţie nu este corectă. Eu zic că măsurile ce trebuiau luate erau măsuri raţionale: informarea populaţiei, spălarea mâinilor, evitarea locurilor aglomerate. De fapt, sunt măsuri de bun simţ pentru orice boală cu transmitere respiratorie. Acelaşi lucru trebuie făcut şi pentru tuberculoză, şi pentru o bronşită, şi pentru multe altele.”
„O.M.S. (Organizaţia Mondială a Sănătăţii n.n.), până acum, orice evaluare s-ar face, a dat dovadă de ineficienţă totală. Nici unul dintre programele O.M.S. nu au dat rezultate aşa cum au fost prezentate.”
„Toate decesele din lume datorate gripei porcine au fost la persoane care aveau deja imunodeficienţă prin boli anterioare.”
„De fapt, O.M.S.-ul încearcă să introducă o dictatură medicală, ca şi sănătatea publică, care a început să încalce drepturile naturale ale omului, pentru că, vedeţi: a introdus carantina, a interzis libera circulaţie, a introdus vaccinarea obligatorie, s-a încălcat autonomia pacientului care nu poate refuza tratamentele obligatorii. Toate, pe acest principiu al siguranţei colectivităţii. Nu există un echilibru între drepturile pacientului şi acest principiu al siguranţei. Şi atunci O.M.S.-ul introduce, cred că e corect termenul, dictatura medicală. Ne învaţă, de exemplu, cum să mâncăm, fără să ţină cont că a existat o selecţie naturală bazată pe comportamentul alimentar. În plus, în momentul de faţă, noi fetişizăm nişte concepte în medicină, care iarăşi introduc dictatura, cum sunt, de exemplu, ghidurile, protocoalele şi medicina bazată pe dovezi. Această politică globală, de a-ţi impune şi nu de a veni cu argumente, nu este eficientă.”

Dr.Vasile Astărăstoaie, Preşedintele Colegiului Medicilor din România – Gripa A H1N1 – o propagandă pentru O.M.S.? (Presa Ortodoxă nr. 6/2009)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

Citiţi şi:

• Viaţa noastră şi sănătatea sunt daruri ale lui Dumnezeu, pe care le încredinţează fiecărei persoane în parte, nu instituţiilor din domeniul sănătăţii
• V. V. P. : Virusul Vieţii Porcine

V. V. P. : Virusul Vieţii Porcine

Cunosc un virus care face miliarde de victime şi nimeni nu se alarmează; nu apare în presă, nici în comunicatele OMS, nici în dezbaterile politice, nici în discuţiile oamenilor de pe stradă; ba chiar nici în discursul oficial al organului cel mai abilitat să-l detecteze şi să dea alarma: Biserica.
Vorbesc despre Virusul Vieţii Porcine: păcatul.
Dimpotrivă, toată media, ca un fel de tele-aspersor gigantic, îl pulverizează non-stop în inimile oamenilor; apoi tot ea îi înregistrează, cu regizată stupoare şi cu mari beneficii financiare, efectele; care, cumulate, duc la dispariţia vieţii umane şi înlocuirea ei cu viaţa porcină.
O verificare a stadiului până la care a pătruns în noi virusul vieţii porcine este şi gripa porcină.
Cum reacţionează omenirea la acest virus? Ca o turmă de porci care o ia la fugă pe povârnişul acceptării oricărui mod de supravieţuire? Al oricărei soluţii?
Dacă răspunsul e afirmativ, atunci virusul vieţii porcine şi-a făcut efectul deplin. Căci fără el, nici cel al gripei porcine nu ar avea succes...
Ceea ce ne trebuie, înainte de toate, este un vaccin împotriva virusului vieţii porcine, împotriva păcatului. Iar singurul testat clinic timp de 2000 de ani şi dovedit absolut sigur, este Ortodoxia: viaţa lui Hristos.
Singura condiţie e să găsim un duhovnic în stare să ni-l administreze...

www.oameni-si-demoni.blogspot.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

Citiţi şi:

• Viaţa noastră şi sănătatea sunt daruri ale lui Dumnezeu, pe care le încredinţează fiecărei persoane în parte, nu instituţiilor din domeniul sănătăţii
• Toate decesele din lume datorate gripei porcine au fost la persoane care aveau deja imunodeficienţă prin boli anterioare

Grija pentru trup şi suflet, de Crăciun

Iată-ne ajunşi şi la sfârşitul postului. Dacă am ţinut un regim alimentar sănătos, fără prea multe prăjeli, margarină, sau mezeluri „de post” (care nu sunt decât o combinaţie de chimicale), trupul ne-a fost dezintoxicat şi ne simţim mai uşori. Urmează însă trecerea la alimentaţia de dulce în care, pentru a evita problemele digestive, trebuie să ţinem cont de câteva sfaturi ale medicilor:

• - trecerea de la alimentaţia de post la cea de dulce trebuie să se facă treptat, altfel pot să apară dureri de stomac, de cap, ameţeli, disconfort, greaţă, balonări, indigestii;
• - consumul consistent de alimente care conţin multe grăsimi (carne, ouă, smântână, ulei, maioneză etc.) afectează fierea, ficatul şi stomacul, îngreunând digestia. Pentru a o uşura este bine ca felurile de mâncare mai consistente să fie combinate cu diverse salate, care ajută organele digestive să funcţioneze normal. Salatele (de morcovi, sfeclă, varză, ţelină, măr etc.) previn constipaţia şi balonările;
• - consumul de fructe între mese este indicat pentru a înlocui dulciurile.

Respectând aceste sfaturi nu vom pierde folosul postului, care ne-a învăţat să ne disciplinăm trupul şi poftele lui, să trăim echilibrat, neuitând de hrana sufletului. Crăciunul înseamnă pentru noi, creştinii, Naşterea Domnului. Deci o sărbătoare sufletească, în care Dumnezeu îşi trimite din nou Fiul să se nască în ieslea sufletelor noastre, curăţite prin Post şi Spovedanie. Sigur că trebuie să ne bucurăm şi de cele materiale, dar nu inversând valorile şi făcând din această sărbătoare, a Iubirii lui Dumnezeu pentru noi, o sărbătoare a îndestulării pântecelui. Un mod util de ne aminti mereu ce sărbătorim este includerea în decorarea casei de sărbători a icoanei Naşterii, la care să avem grijă să ardă o candelă sau o lumânare.
Şi să nu uităm că Iubirea pe care o primim de Crăciun nu este deplină dacă nu este împărtăşită. Bucuraţi-vă deci de Domnul şi de cei dragi, nu-i uitaţi pe cei care au nevoie de dragoste şi o vorbă bună, iar toate aceste întâlniri îmbrăcaţi-le în colindă, cel mai frumos mod de a împărtăşi Iubirea lui Dumnezeu pentru noi şi de a vesti Naşterea lui Hristos.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

Toate articolele de la rubrica "Cu Dumnezeu în casă" din acest număr:

• Sfaturi la masă
• Salată de sfeclă cu castravete
• Pateu de porc preparat în casă
• Muşchiuleţ de porc cu spanac, în foietaj
• Bine de stiut

Sfaturi la masă

„Cât de des ne îmbolnăvim pentru că nu ne rugăm înainte de masă şi nu chemăm binecuvântarea lui Dumnezeu peste mâncare! Mai demult oamenii făceau totul cu rugăciunea pe buze: când arau se rugau, când semănau se rugau, când adunau roadele se rugau. În prezent însă nu cunoaştem ce fel de oameni au gătit mâncarea pe care o mâncăm. Căci adeseori mâncarea este pregătită cu cuvinte de hulă, înjurături, blesteme. De aceea trebuie neapărat să stropim masa cu apă sfinţită la Bobotează, care sfinţeşte totul, şi putem apoi netulburaţi să mâncăm ceea ce ne stă înainte.
Toate cele pe care le mâncăm sunt jertfa dragostei lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii; prin hrană, întreaga natură şi lumea îngerească îi slujesc omului. De aceea în special înaintea mesei trebuie să ne rugăm cu foarte multă stăruinţă.”.

Sf. Serafim de Viriţa

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

Toate articolele de la rubrica "Cu Dumnezeu în casă" din acest număr:

• Sfaturi la masă
• Salată de sfeclă cu castravete
• Pateu de porc preparat în casă
• Muşchiuleţ de porc cu spanac, în foietaj
• Bine de stiut