Filă de jurnal la Prislop

“Voi ştiţi despre Iisus o mulţime de lucruri, dar nu-L ştiţi pe El. Şi până nu-L găseşti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ţi găseşti nici sensul tău şi nici sensul lumii” (Părintele Arsenie Boca)

Când rostesc cuvântul “pelerinaj”, gândul mă duce la loc un sfânt, la Mănăstire - loc binecuvântat, acolo unde fără cuvinte totul vorbeşte despre Dumnezeu şi unde nu există zgomot şi forfotă cotidiană, ci linişte, sfinţenie şi murmur de rugăciune. Cu acest gând am pornit în dimineaţa zilei de 28 noiembrie, împreună cu un grup de credincioşi din Oraşul Victoria. Cu binecuvântarea părintelui Adrian Magda, parohul nostru, am plecat spre Mănăstirea Prislop pentru a participa la Sfânta Liturghie şi la parastasul părintelui Arsenie, de la a cărui mutare la Domnul s-au împlinit 20 de ani.

O MARE DE OAMENI, CĂLĂTORIND SPRE PRISLOP. Încă de la plecare intrăm într-o atmosferă duhovnicească, ajutaţi fiind de un frumos acatist cântat, care ne însoţeşte în surdină tot drumul. Călătorim destul de repede, în ciuda traficului de pe şosea care, pentru o noapte de vineri spre sâmbătă aparent obişnuită, este foarte aglomerat. Mă tot gândesc că nu vom reuşi să urcăm cu autocarul până sus, aproape de mănăstire. Şi chiar aşa se şi întâmplă, din cauza autocarelor şi a maşinilor parcate pe marginea drumului, venite din toate colţurile ţării. Suntem nevoiţi să mergem pe jos, aproximativ 7-8 km.
Avem de urcat, mă sperie acest lucru; printre noi sunt persoane în vârstă şi bolnave… Sfinte Părinte Arsenie, ajută-ne! - este tot ce poţi spune în astfel de momente. Ne închinăm şi pornim. „Mult, foarte mult avem de mers…” - îmi zic în gând; şi pornesc la drum în urma grupului. Foarte curând ne rătăcim unii de alţii din cauza sutelor de pelerini de toate vârstele, copii, tineri, dar şi foarte mulţi bătrâni bolnavi şi neputincioşi, unii dintre ei fiind ajutaţi de rude. Mă ruşinez pentru cârteala mea de mai devreme şi pornesc mai cu râvnă, ştiind că, odată ajunşi, vom uita de drum şi de oboseală şi ne vom bucura de binecuvântările lui Dumnezeu şi ale părinţilor slujitori veniţi în număr mare din multe părţi ale ţării pentru aceasta zi.
Nu este prima oară când vin la Mănăstirea Prislop, însă niciodată până acum nu am mai văzut atât de multă lume, o mare de oameni (zeci de mii, aveam să aflăm mai târziu); mă cutremur când mă gândesc la felul tainic în care lucrează Dumnezeu şi la chemarea tainică simţită de fiecare dintre noi, cei care am venit astăzi aici.


„SĂ AVEŢI LINIŞTE SUFLETEASCĂ!”. Odată ajunşi, ne rugăm împreună la Taina Sfântului Maslu, apoi la Sfânta Liturghie, însoţită de un cuvânt ziditor al Preasfinţitului Daniil de Vârşeţ, iar la urmă în cimitirul mănăstirii, unde s-a ţinut parastasul părintelui Arsenie. Cu adevărat blagosloviţi au fost cei care au reuşit să ajungă să se închine la mormântul părintelui!
Mi-a rămas întipărit în minte un îndemn al Părintelui Arsenie, pus la inima credincioşilor de Preasfinţitul Daniil: “Vă dau un medicament duhovnicesc - să aveţi linişte sufletească!” Da! De asta avem nevoie, pentru asta am venit cu toţii aici astăzi, şi ştiu că fiecare dintre noi a primit acest îndemn ca pe un medicament, împreună cu binecuvântările Preasfinţitului şi ale părinţilor slujitori. Mii de lumânări aprinse şi tot atâtea rugăciuni înălţate către Dumnezeu, către Preasfânta Sa Maică şi către sfinţi, rostite de noi, cei mulţi.

O CLIPĂ DE SFINŢENIE. Timpul în astfel de momente nu ţine deloc cu noi… Nu ştiu cum au trecut cele 6-7 ore, nu am simţit nici frig şi nici oboseală, nu am simţit decât că toată povara sufletească cu care am venit a dispărut şi în locul ei s-a strecurat bucuria, o bucurie pe care cuvintele nu o pot exprima. Nu poţi să spui nimic, decât să te bucuri şi să mulţumeşti Bunului Dumnezeu şi sfinţilor mijlocitori.
Ne întoarcem la autocar, drumul este mult mai uşor acum. Ne adunăm destul de greu, fiecare dintre noi am fi rămas, încă un pic... O clipă petrecută într-un loc sfânt, acolo unde în aer pluteşte sfinţenia, îţi hrăneşte sufletul atât de mult încât n-ai vrea să mai pleci, dar avem de mers cale lungă, aşa că pornim către casă. Avem inimile pline, ducem şi celor dragi de acasă din tot ce am primit.
Pe o distanţă de 20-25 km sunt parcate autocare şi maşini, deşi este destul de târziu, iar lumea nu conteneşte să urce spre mănăstire. Nu a fost deloc o zi obişnuită de sâmbătă, pentru noi, cei ce-l iubim pe părintele Arsenie. Îmi rămâne în suflet un gând, o uimire: în ce chip tainic şi minunat ne adună Părintele nostru Arsenie pe noi, “mulţii”, parcă din ce în ce mai mulţi…!

Andrea Bărbat, Victoria

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009