Memento la şase săptămâni de la plecarea Părintelui Teofil

Spunea Fericitul Ieronim că “pot a muri, dar a tăcea nu pot”. Nici noi, cei ce l-am iubit, l-am folosit pentru viaţa noastră şi a altora, nu putem să nu arătăm recunoştinţă veşnică amintirii minunatului Părinte Teofil, al cărui parastas de 40 de zile a avut loc sâmbătă, 5 decembrie. Noi toţi suntem un mister între două mistere. Chiar dacă moartea nu-i altceva decât un teribil pas între timp şi veşnicie, ea este şi va fi un oaspete care nu-i niciodată binevenit. Ducându-ne la mormântul Părintelui Teofil şi privind şi la celelalte morminte din jur, e cu neputinţă să nu gândeşti cât de adevărat este faptul că cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit.

Nu s-a temut de moarte
Într-o carte a Vechiului Testament putem citi cuvinte ce atât de mult se adeveresc în viaţa noastră, a oamenilor: „În zadar vei spori leacurile tale, căci nu mai este pentru tine vindecare.” (Ieremia 46,11) S-au adeverit şi cu Părintele drag nouă, tuturor. Aş dori să-l fericesc pe Părintele Mihail pentru că i-a rânduit Bunul Dumnezeu să aibă binecuvântarea, bucuria şi privilegiul de a-l îngriji şi a-l asista în chilie şi în spital, până la ceasul morţii, pe “odihnitorul de oameni”. De la Părintele Mihail am aflat ceea ce ştiam mai demult, că nici o clipă Părintele Teofil nu s-a temut de moarte, ba chiar o ironiza. Cu puţine clipe înainte de moarte, avea să dea o replică, desprinsă parcă din filele Patericului sau ale Filocaliei, doctorului curant, care, înainte de a merge spre casă, a trecut să-l vadă pe bolnavul Teofil. I-a zis la plecare: ”Părinte, eu mă duc!”, la care, cu vocea stinsă, cu zâmbetul pe faţă, Cuvioşia Sa i-a răspuns: “EU mă duc, dumneavoastră doar plecaţi!” Minunat! Gândindu-mă la aceste cuvinte, mi-am adus aminte de ceea ce spunea Petre Ţuţea: ”A fi sfânt înseamnă a fi suveranul tău perfect. Singurii oameni care nu pot fi suspectaţi că se înfioară în faţa morţii sunt sfinţii.”

Ultima predică
De “Izvorul Tămăduirii”, în 24 aprilie 2009, Părintele ne-a adresat nişte cuvinte despre care afirma că le-a spus aşa cum “i-a ţâpat” din suflet. Mi-au rămas şi mie în suflet, aşa că vreau să vi le împărtăşesc. Spunea deci Părintele Teofil:
“Mi-am adus aminte mai zilele trecute că am citit cândva, undeva, că unui predicator i s-a spus c-ar putea să rostească ultimul său cuvânt, să găsească el un cuvânt important, că după aceea nu va mai avea voie să spună nici un cuvânt de învăţătură. Nu-mi mai aduc aminte ce a răspuns acela, dar mi-am pus o întrebare mie însumi: dacă acum, de pildă, mi-ar fi spus Înaltpreasfinţitul: „Poţi să spui ultima predică din viaţă, gândeşte-te şi spune ce crezi tu că este mai important pentru cei ce te ascultă!”?
M-am întrebat: oare, ce le-aş spune eu oamenilor? Dacă ar fi să spun ceva din ce-am adunat eu în sufletul meu, ce cred eu că-i cel mai important lucru pe care ar trebui să-l spun, că după aceea nu mai pot spune nimic? Şi m-am gândit că de foarte multe ori spun oamenilor, credincioşilor şi necredincioşilor, că a noastră credinţă este despovărătoare… Deci nu-i o credinţă chinuitoare, asupritoare, care să-i nemulţumească pe oameni, ci este o credinţă a bucuriei, a nădejdii, a iubirii, este o credinţă odihnitoare. Cum am ajuns eu la gândul acesta? Prin Sfânta Evanghelie, prin cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos, prin ceea ce-i scris în Sfânta Evanghelie de la Matei în legătură cu rostul credinţei: “Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi… Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (11, 28-29).
(…) Şi mi-a venit in minte să mai spun, tot ca ultim cuvânt, că la Sfânta Liturghie se spune: “Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”. Credinţa noastră cea despovărătoare ne învaţă să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim.
Şi aş putea găsi, tot ca un cuvânt însemnat, următoarea expresie: “Hristos în mijlocul nostru”. Eu cred că unii dintre voi m-aţi auzit spunând că atunci când Marta s-a întâlnit cu Domnul Hristos, atunci când Domnul s-a dus în Betania să-l învieze pe Lazăr, a zis către Domnul: “Doamne, de ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”. Şi Domnul Hristos a răspuns: “Fratele tău va învia”. Marta a răspuns însă: “Ştiu că va învia, la Învierea cea de apoi…”. La aceste cuvinte luând aminte, m-am gândit eu, aşa, că dacă noi, prin credinţă, am simţi că Domnul Hristos e de faţă, de multe ori am zice aşa cum a zis Marta: Doamne, de ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”. Şi noi am zice în împrejurări diferite: Doamne, dacă ai fi fost Tu aici, nu ne-am fi certat, nu ne-am fi urât, nu ne-am fi bruscat, ne-am fi simţit bine unii cu alţii. Doamne, de ai fi fost aici, nu se poate să fi fost ceva rău între noi.
Deci, iubiţi credincioşi, iată încă un cuvânt care mi-ar fi venit în minte dacă ar fi zis cineva: “Măi frate, să ştii că acum spui ultimul cuvânt…” Şi m-aş mai gândi la cuvintele lui Moise, când doi evrei s-au certat unul cu altul: “Oamenilor, sunteţi fraţi!” Deci: nu vă certaţi, că sunteţi fraţi! Şi cuvintele acestea ce mult le uităm noi…
Iată, iubiţi credincioşi, câteva cuvinte care ar putea să fie ultimele cuvinte ale mele şi cuvintele de căpetenie ale voastre: credinţa noastră e credinţă despovărătoare, credinţa noastră e mântuitoare, oamenilor sunteţi fraţi, să nu vă certaţi, Hristos este în mijlocul nostru şi să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim… Iată, iubiţi credincioşi, asta-i predica mea, poate ultima… ”

Cine are minte, să ia aminte! “Viaţa cea bună are zilele numărate, iar numele cel bun rămâne în veac” (Isus Sirah 41,16)
Iubite Părinte Duhovnic,

“Poate te-ai ascuns în stele,
Stând la sfat c-un Heruvim.
Poate eşti în preajma noastră
Şi noi nici nu bănuim.”

Pr. Cornel Ursu, Făgăraş-Galaţi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009