Apocalipsa - este ultimul capitol din Noul Testament, scris de Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan, şi cuprinde descoperirea făcută acestuia de către Mântuitorul. În ea ne este prezentată o viziune profetică privitoare la situaţia Bisericii de la întemeiere şi până la
sfârşitul lumii, când va ieşi biruitoare din toate piedicile şi duşmăniile ce-i vor sta în cale de-a lungul vremurilor. Fiind o carte profetică, Apocalipsa foloseşte mult simbolul şi alegoria. Acest lucru îi conferă un caracter "obscur", mai greu de înţeles, care a dat naştere la numeroase interpretări, confuzii şi speculaţii nefundamentate.
Apocrif - vine din gr. apokrifos = ascuns, nesigur, secret. Cărţile apocrife sunt cărţi pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaşte ca inspirate şi autentice şi nu le admite în Sf. Scriptură, pentru că originea lor este obscură. Deşi interesante prin conţinutul lor, cărţile apocrife cuprind de multe ori idei eretice sau lucruri ascunse, obscure. După modelul acestora, în literatura religioasă au apărut şi cărţile apocrife populare, bazate pe legende religioase.
Catapeteasmă/iconostas – denumirea peretelui acoperit de icoane care desparte altarul de restul bisericii. Este făcut din lemn, piatră, marmură, cărămidă sau metal. Are trei uşi, două laterale (numite diaconeşti sau îngereşti) şi la mijloc o uşă centrală, formată din două părţi care se deschid lateral, numite uşile împărăteşti. Se numesc aşa pentru că la ieşirea cu Sfintele Daruri şi aducerea lor de la proscomidiar la Sf. Altar, preotul intră pe aceste uşi simbolizând Intrarea Domnului Iisus, Împăratul cerului şi al pământului. Pe aceste uşi nu pot intra decât persoanele sfinţite prin hirotonie.
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008
luni, 21 ianuarie 2008
Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din Berivoii Mici
Sfântul Nicolae, unul dintre cei mai iubiţi sfinţi, este mult îndrăgit şi în Ţara Făgăraşului, unde peste 20 de biserici îi poartă hramul. Una dintre ele este şi biserica din Berivoii Mici. Berivoiul, sat „de sub munte“ cu vederi pitoreşti, este împărţit în Berivoii Mari şi Mici. Cu toate că se numesc „Mici“, Berivoii Mici este un sat cu mai mulţi locuitori decât Berivoii Mari, dar şi mai tânăr.
Biserică de lemn arsă
Biserica actuală din Berivoii Mici, cu hramul “Sfântul Nicolae”, s-a ridicat pe fundaţia alteia mai vechi, construită din lemn. Vechiul lăcaş de cult, în ciuda tuturor încercărilor stăpânirii de atunci, a rămas în folosinţa ortodocşilor deşi presiunile de a-l ceda greco-catolicilor erau foarte mari. În anul 1789 biserica de lemn a fost pictată de zugravul Ioan din Turcheş, însă, după cum ne spune o mai veche monografie a satului, a fost arsă într-un incendiu dezastruos, care a distrus şi aproape 40 de gospodării.
Biserica actuală şi slujitorii ei
Biserica actuală a fost construită în anul 1877, sub păstorirea preotului Matei Chiujdea. Este construită din cărămidă şi piatră, în formă de corabie, cu un turn ridicat pe trei nivele.
În 1928, din contribuţia credincioşilor şi cu osârdia preotului Vasile Răduleţ, s-au procurat cele două clopote mari care împreună au 1100 kilograme. În 1958 biserica a fost dotată cu un policandru de fier forjat de dimensiuni mari, proiectat de preotul paroh din acea vreme, Constantin Prescure, şi mai târziu alte două policandre de dimensiuni mai mici. În perioada de îndelungată păstorire a părintelui Constantin Prescure (1956-1999), biserica şi-a îmbogăţit patrimoniul şi şi-a înfrumuseţat înfăţişarea prin veşminte noi icoane, vase de cult, sau covoare. Chiar şi structura interiorului s-a schimbat, pentru că în 1978, părintele împreună cu credincioşii au desfiinţat zidul despărţitor dintre altar şi naos, pentru a-l înlocui cu un iconostas sculptat în lemn de stejar, care a fost comandat la Neamţ. Icoanele catapetesmei au fost pictate pe lemn de către pictorul Tănase Mocănescu, din Sinaia.
Dintr-o cronică sumară a parohiei aflăm că în biserica „Sfântul Nicolae“ au slujit începând din anul 1821 următorii preoţi: Pavel Chiujdea, Ioan Chiujdea, Năftănăilă Răduleţ din Berivoii Mari, Matei Chiujdea – sub care s-a ridicat actuala biserică, Vasile Răduleţ, Andrei Aldea, Constantin Prescure, iar din 1999 actualul preot paroh, Ioan Puia.
Aproape de final…
În anul 2003 părintele Ioan împreună cu credincioşii parohiei au început lucrările şi la locaşul de cult, după ce au renovat casa parohială. În acel an biserica s-a înnoit cu un acoperiş refăcut complet din tablă de aluminiu, iar în anul următor s-a trecut la tencuirea pereţilor pentru înzestrarea bisericii cu cea mai frumoasă podoabă, pictura. În acelaşi an s-a înlocuit duşumeaua din lemn, deteriorată, cu o pardoseală de gresie, iar ferestrele cu geam de tip termopan.
În cursul anului 2005 au început lucrările efective la pictură, executate de pictorul Oprea Pioară şi a fost finalizat altarul şi prima boltă din naos, iar în cursul anului 2006 s-a acoperit şi cea de-a treia boltă. În 2007 s-a pictat şi ultima boltă reprezentând-o pe Maica Domnului rugându-se, acum fiind realizate aproape trei sferturi din minunata pictură bizantină care aduce cerul pe pământ, iar pe noi ne îndeamnă să ne ridicăm la cer.
Pr. Răzvan Timofte
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008
marți, 15 ianuarie 2008
„Prea ni se pare că noi suntem stăpânii lumii“
Interviu cu parintele Iosif Ciolan, preot paroh in Sinca Veche
Părintele Iosif păstoreşte cu bucurie şi dragoste comunitatea ortodoxă din Şinca Veche. Un preot cu multe realizări deosebite, ca mărturie atrăgându-ne atenţia frumoasa biserică unde slujeşte, dar şi implicarea lui în viaţa comunităţii, care îl face să fie apreciat şi iubit atât de cei de vârsta a doua şi a treia, dar şi de tinerii pe care cu drag părintele îi ia sub ocrotirea sa, unii dintre ei cântând în cor, alţii ajutându-l în Sfântul Altar. Mereu zâmbitor şi iubitor de oameni, părintele ne-a răspuns cu drag la întrebările ridicate de câteva temeri contemporane.
Părinte, parcă sunt tot mai mulţi tineri care amână momentul căsătoriei, fiindu-le teamă să facă acest pas. De unde vine această teamă ?
Cred că este vorba de impactul societăţii asupra naturii umane. Oamenilor le e teamă că nu va exista un suport material suficient, care să le susţină viaţa, care să-i ajute să înceapă această nouă viaţă.
Este justificată această teamă ?
Cu siguranţă că nu. În momentul în care omul are alte valori în viaţa lui, în momentul în care se bazează pe viaţa spirituală, automat materialul va fi lăsat pe planul al doilea şi atunci şi teama va dispărea. Din păcate însă societatea noastră este din ce în ce mai secularizată şi chiar ea le alimentează tinerilor această temă, neoferindu-le însă alternativă la astfel de probleme. Există însă o oază spirituală care le poate oferi efectiv o stare de linişte, o stare de împăcare cu realităţile lumii actuale şi răspunsurile la aceste frământări ale lor. Aceasta este Biserica. Dacă ne uităm în Biserică vedem că există exemple de urmat sau cel puţin de luat în seamă. Acolo îi găsesc pe cei care sunt împliniţi şi pe cei care au trecut deja prin viaţa unei căsnicii frumoase. În Biserică, nu în afară. În afară o să-ţi dai seama că familia nu este prezentă decât într-o măsură dezbinată oarecum.
Însă cum pot fi ei să discearnă aceste lucruri, pentru că pe de altă parte avem o situaţie deloc plăcută: foarte multe cupluri, după destul de puţin timp de la căsătorie, divorţează.
O greşeală mare pe care o fac tinerii când se căsătoresc este că nu întreabă şi nu ascultă pe nimeni. Ei consideră că uneori iubirea este totul şi că aceasta poate să rezolve toate problemele. Cel mai adesea ei nu au un duhovnic comun, cu care să vorbească înainte de a se căsători. Doi tineri care-şi aleg bine duhovnicul, aceia nu pot să greşească în căsătorie. Duhovnicul este cel care, nu numai el ca şi om, prin pregătirea sa, poate să le răspundă şi să-i ajute la finalizarea cu responsabilitate a acestui pas, ci efectiv glasul lui Dumnezeu care vorbeşte prin gura duhovnicului poate să îi arate tânărului dacă persoana pe care a ales-o este potrivită pentru căsătorie. Sunt multe cazuri de tineri care datorită duhovnicilor pe care i-au avut, şi datorită binecuvântării, au trăit vremuri frumoase şi o căsnicie fericită. Pentru că au avut de la început binecuvântarea lui Dumnezeu care a lucrat în căsnicia lor, bineînţeles cu lucrarea şi cu străduinţa amândurora. Deci primul lucru este ca ei să-şi caute duhovnic, şi un duhovnic bun.
Părinte, în afară de teama de căsătorie am mai întâlnit, nu de puţine ori, la oamenii căsătoriţi, o teamă de a avea copii. De cele mai multe ori tot din considerente materiale…
Perspectiva acesta este greşită, pentru că de fapt nu noi îi creştem pe copii. Noi le oferim un mediu de socializare. În rest cel care îi creşte este Dumnezeu. Şi cel mai bun exemplu este cel al familiilor cu mulţi copii. Am un vecin care are 13, şi toţi sunt realizaţi din punct de vedere material, deşi le-a fost greu.
Există însă şi o altă teamă, egoistă: să nu le fure timpul pe care preferă să îl dedice realizărilor profesionale sau destinderii decât creşterii copiilor.
Am întâlnit de curând pe cineva care avea o teamă filosofică, ca să zic aşa… Se întreba de ce să dea viaţă unei fiinţe pentru a se chinui în această lume plină de suferinţe. Are dreptate?
Nu. Din punctul meu de vedere, există mult mai multă fericire decât nefericire, mult mai multe lucruri frumoase. Nu ne putem numai crampona de ceea ce este urât în jurul nostru. Mântuitorul Hristos spune foarte clar: dacă ochiul tău este curat, totul în jurul tău îl vezi curat. Dacă trupul şi sufletul sunt curate, toate în jurul tău sunt curate. Avem un exemplu foarte bun pentru noi: părintele Teofil. Suferinţa cu care s-a născut, de a nu vedea, ar fi trebuit să-l facă să fie încruntat, supărat, însă el, din contră, este luminos şi optimist. A fost întrebat odată de mitropolitul Antonie dacă este fericit şi mulţumit aşa cum este el. Părintele a răspuns că dacă ar zice că e mulţumit şi fericit ar minţi. Însă i-a ajutat Dumnezeu să descoperă acea bucurie în plus faţă de ce au primit alţii: liniştea izvorâtă din prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lui.
Prea ni se pare că noi suntem stăpânii lumii, că noi suntem cei care facem să crească copilul. Nu, Dumnezeu este cel care le plineşte toate.
Părinte, sunteţi autorul poveştii pentru copii din fiecare număr al revistei, care-l are protagonist pe Matei. De unde dragostea de a vă adresa copiilor şi puterea de a crea?
În primul rând fiecare copil îşi iubeşte copilăria. Şi aici vorbeşte copilul din mine. Mi-a plăcut să ascult poveşti şi în general ascultam poveştile pe care bunica mea mi le spunea, în care personajele principale eram eu şi sora mea. Aşa am ajuns la un moment dat să încerc să retrăiesc acele clipe de atunci şi ori de câte ori scriu poveştile, mă revăd pe mine. Puterea de a crea... probabil că aşa vrea Dumnezeu. Poveştile însă nu sunt numai pentru copiii mici, ci sunt şi pentru copiii din noi, pentru copii mai mari, care eu nevoie de explicarea învăţăturii creştine printr-o pildă.
Interviu realizat de Pr. Marius Corlean
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008duminică, 13 ianuarie 2008
Credinţa, între declaraţie şi trăire
Observăm de cele mai multe ori în vieţile creştinilor noştri că nu există o acoperire practică a credinţei. Adică, deşi se numesc creştini, în comportamentul, viaţa, atitudinea şi modul lor de gândire există o ruptură faţă de modul în care ar trebui să se comporte, să trăiască, să gândească un adevărat creştin. De ce? Uneori lipseşte informaţia, alteori nu este interesat pur şi simplu din varii motive…
„Tradiţiile“ – credinţa noastră
A fi creştin nu înseamnă numai a face act de prezenţă la slujbele care se ţin la biserică (care de cele mai multe ori sunt neînţelese, tot din cauza dezinteresului), ci înseamnă ca TOATĂ viaţa noastră „lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, cum mărturisim la Sfânta Liturghie.
S-ar putea întreba cineva: cum adică nu trăiesc cu adevărat creştineşte? Uite, eu merg la biserică, mă rog cât de cât… Ce-mi lipseşte? Am să iau cu un exemplu: la o înmormântare, după ce s-a ieşit afară pentru a continua slujba, una dintre femei, (pe care o ştiam că merge la biserică), a fugit repede şi a luat o cană spărgând-o în cameră după ce a fost scos afară mortul iar oamenii au ieşit în curte. Am întrebat-o de ce a făcut gestul acesta, pentru a vedea ce explicaţie dă. Răspunsul a fost acesta: „Aşa-i tradiţia.“
Nu de puţine ori mi-a fost dat să aud acest răspuns în multe alte contexte, indiciu al faptului că mulţi dintre ai noştri creştini fac ceea ce fac nu fac conştient şi convinşi de ceea ce fac, ci multe lucruri le împlinesc în virtutea unei aşa zise „tradiţii”. Mai cunoaştem şi alte multe „tradiţii“: spoveditul la repezeală în ultima săptamână înainte de Paşti, parastasele „udate” din belşug cu băutură, pe la sate intratul la crâşmă „la una mică” după slujbă, bârfele şi uitatul prin biserica pentru a vedea cine cu ce e îmbrăcat şi multe altele..., care în nici un caz nu aparţin unei vieţi creştine.
Faptul că există un număr statistic majoritar de creştini ortodocşi (90%) nu înseamnă că toţi aceştia sunt şi creştini în adevăratul sens al cuvântului. Ba chiar mulţi nici nu au habar ce înseamnă creştinism. Şi aceasta reprezintă un semnal de alarmă, pentru că atâta timp cât nu este înţeles creştinismul în profunzime şi corect, atât timp cât nu este aplicat în viaţa de zi cu zi, nu putem spune că avem o relaţie autentică cu Dumnezeu şi, deci, că suntem creştini. Toate aceste „tradiţii“, superstiţii şi erori de înţelegere trebuie înlăturate şi corectate, deoarece prin ele nu numai că nu ne trăim credinţa, dar nu-i lăsăm nici pe alţii să o trăiască. Cum se întâmplă asta? Pentru că cei care ar vrea să se apropie de Biserică şi dau de tot felul de oameni care sunt preocupaţi mai degrabă cu respectarea a tot felul de „tradiţii“, care nu au nimic de a face cu o credinţă sinceră, dau bir cu fugiţii.
Cum aflăm voia lui Dumnezeu?
Ce este însă de făcut? Primul lucru care trebuie înţeles fundamental de către credincioşi este că Biserica lui Hristos o formăm cu toţii, laici şi clerici. Numai împreună putem vorbi despre o adevărată Biserică a lui Hristos, iar despre noi ca despre nişte mădulare active, nu moarte, ale acestui corp al Bisericii. Pentru că fiind fiecare mădular al Bisericii lui Hristos, fiecare avem funcţia noastră REALĂ, nu închipuită, nu înţeleasă metaforic, ci pur şi simplu noi suntem o particică activă a trupului lui Hristos, adică al Bisericii, şi fiecare avem un loc şi un plan binecunoscut lui Dumnezeu. Cum îl putem cunoaşte şi noi ? Cu ajutorul DUHOVNICULUI. Este primul lucru din abecedarul credinţei pe care trebuie să-l înţelegem şi de fapt cel mai important. Cu aceasta ar trebuie nepărat să începem.
Dar iată că noi astăzi nu mai prea vorbim de duhovnic, ci vorbim impersonal de preotul cutare la care m-am spovedit. Şi dacă nu era el, e bun şi altul. Apoi, în Postul Paştilor, buluc la biserică în mod deosebit în ultima săptămână, şi... pe unde om nimeri.
Dragii mei, vă întreb aşa, după mintea şi sufletul dumneavoastră, credeţi ca asta se numeşte duhovnic? Că aşa superficial putem noi cunoaşte voia lui Dumnezeu cu noi? Că aşteptăm miracole de la o spovedanie care durează uneori la fel de scurt ca şi un blitz al aparatului de fotografiat? Această noţiune - DUHOVNIC - creştinii zilelor noastre trebuie să o înţeleagă şi să o asume. Duhovnicul este tatăl nostru duhovnicesc, el este unul singur şi pe acela trebuie să-l păstrăm necontenit. Este cel prin care Dumnezeu călăuzeşte paşii omului. Fără acesta, omul este realmente în derivă. Spovedania adevărată se face cu răgaz, la un duhovnic care te cunoaşte, îţi cunoaşte viaţa şi durerile, se roagă pentru tine, iar în timpul spovedaniei are şi vremea de a cere lui Dumnezeu să îi dea cuvântul de folos pentru tine.
Preţuiţi-vă sufletul!
Apoi mai este o problemă gravă. De duhovnic se leagă automat o altă stare pe care creştinul ar trebui obligatoriu să o deţină: ascultarea. Adică să asculţi de ceea ce spune părintele duhovnicesc, duhovnicul. Aici însă e o altă problemă majoră: „Cum, zice creştinul nostru, să ascult eu de popa? Păi el îmi zice să postesc, să mă înfrânez, să nu mai înjur etc. Fugi, dom’le de aici...“
Da, dragul meu creştin, să asculţi de el, de duhovnic, pentru că degeaba ai duhovnic dacă nu-l asculţi. Şi preţuiţi-vă sufletele, dragii mei, căutaţi duhovnici care să vă crească sufleteşte, să simţiţi că prin ei grăieşte Dumnezeu. Aşa cum atunci când sunteţi bolnavi căutaţi să mergeţi la un doctor bun şi nu vă lăsaţi pe mâna oricui, acordaţi cel puţin aceeaşi atenţie şi sufletului.
Iată două realităţi fundamentale, la care trebuie să luăm aminte. Duhovnicul şi ascultarea de duhovnic. Cu aceasta facem primii paşi adevăraţi în viaţa duhovnicească, primii paşi cu Dumnezeu. Ascultându-l putem apoi împlini şi celelalte lipsuri ale noastre, iar diferenţele dintre ceea ce declarăm că ne este credinţa şi ceea ce facem în realitate se vor diminua simţitor.
„Tradiţiile“ – credinţa noastră
A fi creştin nu înseamnă numai a face act de prezenţă la slujbele care se ţin la biserică (care de cele mai multe ori sunt neînţelese, tot din cauza dezinteresului), ci înseamnă ca TOATĂ viaţa noastră „lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, cum mărturisim la Sfânta Liturghie.
S-ar putea întreba cineva: cum adică nu trăiesc cu adevărat creştineşte? Uite, eu merg la biserică, mă rog cât de cât… Ce-mi lipseşte? Am să iau cu un exemplu: la o înmormântare, după ce s-a ieşit afară pentru a continua slujba, una dintre femei, (pe care o ştiam că merge la biserică), a fugit repede şi a luat o cană spărgând-o în cameră după ce a fost scos afară mortul iar oamenii au ieşit în curte. Am întrebat-o de ce a făcut gestul acesta, pentru a vedea ce explicaţie dă. Răspunsul a fost acesta: „Aşa-i tradiţia.“
Nu de puţine ori mi-a fost dat să aud acest răspuns în multe alte contexte, indiciu al faptului că mulţi dintre ai noştri creştini fac ceea ce fac nu fac conştient şi convinşi de ceea ce fac, ci multe lucruri le împlinesc în virtutea unei aşa zise „tradiţii”. Mai cunoaştem şi alte multe „tradiţii“: spoveditul la repezeală în ultima săptamână înainte de Paşti, parastasele „udate” din belşug cu băutură, pe la sate intratul la crâşmă „la una mică” după slujbă, bârfele şi uitatul prin biserica pentru a vedea cine cu ce e îmbrăcat şi multe altele..., care în nici un caz nu aparţin unei vieţi creştine.
Faptul că există un număr statistic majoritar de creştini ortodocşi (90%) nu înseamnă că toţi aceştia sunt şi creştini în adevăratul sens al cuvântului. Ba chiar mulţi nici nu au habar ce înseamnă creştinism. Şi aceasta reprezintă un semnal de alarmă, pentru că atâta timp cât nu este înţeles creştinismul în profunzime şi corect, atât timp cât nu este aplicat în viaţa de zi cu zi, nu putem spune că avem o relaţie autentică cu Dumnezeu şi, deci, că suntem creştini. Toate aceste „tradiţii“, superstiţii şi erori de înţelegere trebuie înlăturate şi corectate, deoarece prin ele nu numai că nu ne trăim credinţa, dar nu-i lăsăm nici pe alţii să o trăiască. Cum se întâmplă asta? Pentru că cei care ar vrea să se apropie de Biserică şi dau de tot felul de oameni care sunt preocupaţi mai degrabă cu respectarea a tot felul de „tradiţii“, care nu au nimic de a face cu o credinţă sinceră, dau bir cu fugiţii.
Cum aflăm voia lui Dumnezeu?
Ce este însă de făcut? Primul lucru care trebuie înţeles fundamental de către credincioşi este că Biserica lui Hristos o formăm cu toţii, laici şi clerici. Numai împreună putem vorbi despre o adevărată Biserică a lui Hristos, iar despre noi ca despre nişte mădulare active, nu moarte, ale acestui corp al Bisericii. Pentru că fiind fiecare mădular al Bisericii lui Hristos, fiecare avem funcţia noastră REALĂ, nu închipuită, nu înţeleasă metaforic, ci pur şi simplu noi suntem o particică activă a trupului lui Hristos, adică al Bisericii, şi fiecare avem un loc şi un plan binecunoscut lui Dumnezeu. Cum îl putem cunoaşte şi noi ? Cu ajutorul DUHOVNICULUI. Este primul lucru din abecedarul credinţei pe care trebuie să-l înţelegem şi de fapt cel mai important. Cu aceasta ar trebuie nepărat să începem.
Dar iată că noi astăzi nu mai prea vorbim de duhovnic, ci vorbim impersonal de preotul cutare la care m-am spovedit. Şi dacă nu era el, e bun şi altul. Apoi, în Postul Paştilor, buluc la biserică în mod deosebit în ultima săptămână, şi... pe unde om nimeri.
Dragii mei, vă întreb aşa, după mintea şi sufletul dumneavoastră, credeţi ca asta se numeşte duhovnic? Că aşa superficial putem noi cunoaşte voia lui Dumnezeu cu noi? Că aşteptăm miracole de la o spovedanie care durează uneori la fel de scurt ca şi un blitz al aparatului de fotografiat? Această noţiune - DUHOVNIC - creştinii zilelor noastre trebuie să o înţeleagă şi să o asume. Duhovnicul este tatăl nostru duhovnicesc, el este unul singur şi pe acela trebuie să-l păstrăm necontenit. Este cel prin care Dumnezeu călăuzeşte paşii omului. Fără acesta, omul este realmente în derivă. Spovedania adevărată se face cu răgaz, la un duhovnic care te cunoaşte, îţi cunoaşte viaţa şi durerile, se roagă pentru tine, iar în timpul spovedaniei are şi vremea de a cere lui Dumnezeu să îi dea cuvântul de folos pentru tine.
Preţuiţi-vă sufletul!
Apoi mai este o problemă gravă. De duhovnic se leagă automat o altă stare pe care creştinul ar trebui obligatoriu să o deţină: ascultarea. Adică să asculţi de ceea ce spune părintele duhovnicesc, duhovnicul. Aici însă e o altă problemă majoră: „Cum, zice creştinul nostru, să ascult eu de popa? Păi el îmi zice să postesc, să mă înfrânez, să nu mai înjur etc. Fugi, dom’le de aici...“
Da, dragul meu creştin, să asculţi de el, de duhovnic, pentru că degeaba ai duhovnic dacă nu-l asculţi. Şi preţuiţi-vă sufletele, dragii mei, căutaţi duhovnici care să vă crească sufleteşte, să simţiţi că prin ei grăieşte Dumnezeu. Aşa cum atunci când sunteţi bolnavi căutaţi să mergeţi la un doctor bun şi nu vă lăsaţi pe mâna oricui, acordaţi cel puţin aceeaşi atenţie şi sufletului.
Iată două realităţi fundamentale, la care trebuie să luăm aminte. Duhovnicul şi ascultarea de duhovnic. Cu aceasta facem primii paşi adevăraţi în viaţa duhovnicească, primii paşi cu Dumnezeu. Ascultându-l putem apoi împlini şi celelalte lipsuri ale noastre, iar diferenţele dintre ceea ce declarăm că ne este credinţa şi ceea ce facem în realitate se vor diminua simţitor.
sâmbătă, 12 ianuarie 2008
INTERNETUL - prieten şi duşman, deopotrivă
Întrucât suntem martorii unei explozii informaţionale şi tehnologice, internetul a devenit o realitate din ce în ce mai mult prezentă în toate domeniile existenţei umane. Şi acesta este doar începutul. Preocuparea care se naşte este legată de raportarea internetului la modul de viaţă creştin. Ce este sau ce poate fi internetul.
Utilizatorul
Ce presupune a fi utilizator de internet? Cine poate deveni surfer în lumea cu adevărat a tuturor posibilităţilor? De la început trebuie spus că internetul este o mare provocare. De altfel, internetul este mai mult decât o posibilitate de accesare a datelor, informaţiilor, etc. INTERNETUL ESTE O LUME, o altă lume, virtuală. O lume în care pentru a intra şi a trăi trebuie să te naşti din nou. Cel care accesează internetul trebuie să-şi asume o identitate, este pus în faţa provocării de a deveni altul sau de a se ascunde sub o identitate falsă. Cu toţii ştim că numele te reprezintă, te defineşte ca persoană. Sfânta Scriptură ne învaţă că numele fiecăruia este scris în Cartea Vieţii, deci are valoare veşnică, rămâne chiar şi după moartea noastră. De cei morţi ne aducem aminte prin rostirea numelor lor, o dată cu invocarea cărora rememorăm toate cele făcute de ei. Pomelnicul de la biserică foloseşte numele fiecăruia pentru a-l pune în legătură cu Dumnezeu. Internetul îţi oferă posibilitatea de a-ţi păstra identitatea sau de a te ascunde sub o altă identitate. Asta înseamnă că poţi face lucruri pe care nu le-ai putea realiza în lumea reală, îţi oferă posibilitatea dedublării, ceea ce poate deveni dăunător, întrucât oricine poate face orice fără a-şi asuma responsabilitatea a ceea ce face şi fără a putea fi tras la răspundere pentru asta. Poţi afla ultimele noutăţi, poţi citi materiale informative, folositoare, poţi găsi schema televizorului pe lămpi al bunicului, DAR poţi şi agresa, minţi, fura, batjocori, sminti pe alţii. De aceea trebuie spus din capul locului că există o vârstă a internetului, în sensul că nu oricine poate fi utilizator responsabil. Vârsta utilizatorului de internet, însă, nu se măsoară în ani, ci în maturitatea de gândire şi acţiune, capacitatea de a discerne modul în care să se folosească de această lume virtuală, fără a se lăsa prins în mrejele ademenitoare ale ei.
Internetul ca păcat şi patimă.
Biserica defineşte păcatul ca fiind fapta potrivnică voinţei lui Dumnezeu, iar patima ca o activitate continuă şi statornică prin care săvârşim răul. Sau, mai simplu, păcatul este călcarea voii lui Dumnezeu, iar stăruinţa în păcat devine patimă, viciu. Sfinţii Părinţi spun că orice lucru care ne domină (stăpâneşte, conduce) constituie patimă şi este păgubitor pentru om. Ni se pare un păcat de neiertat atunci când aflăm că prietenul nostru nu se trezeşte bine din beţie şi iar se îmbată, dar ne este greu să acceptăm că există o beţie a internetului. Pentru că INTERNETUL TE PRINDE, te captivează până într-atât încât uiţi de tine, de prietenii care s-ar bucura să te simtă lângă ei fizic, nu virtual, dar şi pentru că îţi oferă posibilitatea dedublării. Pe internet poti fi oricine şi poţi face orice, îţi poţi asuma identităţi false, deoarece îţi deschide drumul ”ieşirii din tine”. În Noul Testament găsim cazul tânărului care din dorinţa de a naviga singur în lume, de a-şi conduce viaţa autonom, fără a ţine cont de talăl său, şi-a ieşit din sine, din condiţia de fiu al tatălui său, a căutat procurarea de plăceri ieftine departe de casa tatălui său unde i se părea că este ţinut captiv. Dar, când şi-a dat seama că plăcerile lui au ţinut cât banii pe care i-a cheltuit, a conştientizat că superficialitatea unui trai dependent de plăceri comerciale i-a creat prieteni falşi care l-au părăsit odată cu banii lui şi a rămas singur într-o lume rece unde nimic nu mai este ceea ce părea a fi. Pentru tânărul acesta nu a fost totul pierdut deoarece şi-a adus aminte de tatăl său, ”şi-a venit în sine” şi s-a întors ACASĂ. Atâta timp cât acasă nu înseamnă ”pe net”, ci în lumea reală printre cei pe care îi iubeşti şi te iubesc, pe care îi poţi îmbrăţişa, poţi lua internetul ca o plimbare pe stradă sau ca o vizită de prietenie. Dar când netul te prinde şi devine casa ta nr.1, şi atunci când priveşti în oglindă (unul din singurele momente reale) şi te întâlneşti cu tine cel adevărat, cu ochii umflaţi şi negri de cearcăne, poţi scrie singur definiţia patimii. Nu mai este necesar să-ţi zică nimeni că ai patima internetului, sau ca ai devenit dependent.
Un punct de vedere creştin
S-ar putea interpreta că biserica se ridică împotriva internetului sau că-i consideră pe utilizatorii lui păcătoşi. Pentru a evita o astfel de interpretare vom spune următorul lucru: biserica se foloseşte de vin în cadrul cultlui, dar condamnă patima beţiei. Nu vinul este vinovat pentru că utilizatorul lui i-a devenit rob. De asemenea, veninul, periculos sau chiar letal în cazul muşcăturii sau ingerării, este utilizat în prepararea multor medicamente.
Mai mult, Biserica vine în întâmpinarea utilizatorilor de internet. Din îndemnurile Sf. Vasile cel Mare reţinem că trebuie să fim asemeni albinelor care deşi zboară prin multe flori, culeg numai nectarul. Biserica însăşi deţine site-uri ortodoxe cu conţinut ziditor, mulţi utilizatori cu convingeri sănătoase au pus pe net informaţii folositoare, rugăciuni, acatiste, paraclise, vieţi ale sfinţilor, sfaturi ale duhovnicilor, ştiri, etc., iar pentru cei care folosesc chatul sau fac upload sau download informaţional există huburi ortodoxe.
Aşadar, internetul poate fi un mod util de te informa sau poate deveni blestem dacă te prinde. Prieten şi duşman, deopotrivă.
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008
Utilizatorul
Ce presupune a fi utilizator de internet? Cine poate deveni surfer în lumea cu adevărat a tuturor posibilităţilor? De la început trebuie spus că internetul este o mare provocare. De altfel, internetul este mai mult decât o posibilitate de accesare a datelor, informaţiilor, etc. INTERNETUL ESTE O LUME, o altă lume, virtuală. O lume în care pentru a intra şi a trăi trebuie să te naşti din nou. Cel care accesează internetul trebuie să-şi asume o identitate, este pus în faţa provocării de a deveni altul sau de a se ascunde sub o identitate falsă. Cu toţii ştim că numele te reprezintă, te defineşte ca persoană. Sfânta Scriptură ne învaţă că numele fiecăruia este scris în Cartea Vieţii, deci are valoare veşnică, rămâne chiar şi după moartea noastră. De cei morţi ne aducem aminte prin rostirea numelor lor, o dată cu invocarea cărora rememorăm toate cele făcute de ei. Pomelnicul de la biserică foloseşte numele fiecăruia pentru a-l pune în legătură cu Dumnezeu. Internetul îţi oferă posibilitatea de a-ţi păstra identitatea sau de a te ascunde sub o altă identitate. Asta înseamnă că poţi face lucruri pe care nu le-ai putea realiza în lumea reală, îţi oferă posibilitatea dedublării, ceea ce poate deveni dăunător, întrucât oricine poate face orice fără a-şi asuma responsabilitatea a ceea ce face şi fără a putea fi tras la răspundere pentru asta. Poţi afla ultimele noutăţi, poţi citi materiale informative, folositoare, poţi găsi schema televizorului pe lămpi al bunicului, DAR poţi şi agresa, minţi, fura, batjocori, sminti pe alţii. De aceea trebuie spus din capul locului că există o vârstă a internetului, în sensul că nu oricine poate fi utilizator responsabil. Vârsta utilizatorului de internet, însă, nu se măsoară în ani, ci în maturitatea de gândire şi acţiune, capacitatea de a discerne modul în care să se folosească de această lume virtuală, fără a se lăsa prins în mrejele ademenitoare ale ei.
Internetul ca păcat şi patimă.
Biserica defineşte păcatul ca fiind fapta potrivnică voinţei lui Dumnezeu, iar patima ca o activitate continuă şi statornică prin care săvârşim răul. Sau, mai simplu, păcatul este călcarea voii lui Dumnezeu, iar stăruinţa în păcat devine patimă, viciu. Sfinţii Părinţi spun că orice lucru care ne domină (stăpâneşte, conduce) constituie patimă şi este păgubitor pentru om. Ni se pare un păcat de neiertat atunci când aflăm că prietenul nostru nu se trezeşte bine din beţie şi iar se îmbată, dar ne este greu să acceptăm că există o beţie a internetului. Pentru că INTERNETUL TE PRINDE, te captivează până într-atât încât uiţi de tine, de prietenii care s-ar bucura să te simtă lângă ei fizic, nu virtual, dar şi pentru că îţi oferă posibilitatea dedublării. Pe internet poti fi oricine şi poţi face orice, îţi poţi asuma identităţi false, deoarece îţi deschide drumul ”ieşirii din tine”. În Noul Testament găsim cazul tânărului care din dorinţa de a naviga singur în lume, de a-şi conduce viaţa autonom, fără a ţine cont de talăl său, şi-a ieşit din sine, din condiţia de fiu al tatălui său, a căutat procurarea de plăceri ieftine departe de casa tatălui său unde i se părea că este ţinut captiv. Dar, când şi-a dat seama că plăcerile lui au ţinut cât banii pe care i-a cheltuit, a conştientizat că superficialitatea unui trai dependent de plăceri comerciale i-a creat prieteni falşi care l-au părăsit odată cu banii lui şi a rămas singur într-o lume rece unde nimic nu mai este ceea ce părea a fi. Pentru tânărul acesta nu a fost totul pierdut deoarece şi-a adus aminte de tatăl său, ”şi-a venit în sine” şi s-a întors ACASĂ. Atâta timp cât acasă nu înseamnă ”pe net”, ci în lumea reală printre cei pe care îi iubeşti şi te iubesc, pe care îi poţi îmbrăţişa, poţi lua internetul ca o plimbare pe stradă sau ca o vizită de prietenie. Dar când netul te prinde şi devine casa ta nr.1, şi atunci când priveşti în oglindă (unul din singurele momente reale) şi te întâlneşti cu tine cel adevărat, cu ochii umflaţi şi negri de cearcăne, poţi scrie singur definiţia patimii. Nu mai este necesar să-ţi zică nimeni că ai patima internetului, sau ca ai devenit dependent.
Un punct de vedere creştin
S-ar putea interpreta că biserica se ridică împotriva internetului sau că-i consideră pe utilizatorii lui păcătoşi. Pentru a evita o astfel de interpretare vom spune următorul lucru: biserica se foloseşte de vin în cadrul cultlui, dar condamnă patima beţiei. Nu vinul este vinovat pentru că utilizatorul lui i-a devenit rob. De asemenea, veninul, periculos sau chiar letal în cazul muşcăturii sau ingerării, este utilizat în prepararea multor medicamente.
Mai mult, Biserica vine în întâmpinarea utilizatorilor de internet. Din îndemnurile Sf. Vasile cel Mare reţinem că trebuie să fim asemeni albinelor care deşi zboară prin multe flori, culeg numai nectarul. Biserica însăşi deţine site-uri ortodoxe cu conţinut ziditor, mulţi utilizatori cu convingeri sănătoase au pus pe net informaţii folositoare, rugăciuni, acatiste, paraclise, vieţi ale sfinţilor, sfaturi ale duhovnicilor, ştiri, etc., iar pentru cei care folosesc chatul sau fac upload sau download informaţional există huburi ortodoxe.
Aşadar, internetul poate fi un mod util de te informa sau poate deveni blestem dacă te prinde. Prieten şi duşman, deopotrivă.
Pr. Adrian Magda
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008
Abonați-vă la:
Postări (Atom)