Părinţii şi,
în general, adulţii foarte uşor spun unui copil: „Eşti obraznic!”. În
99% din cazuri, exagerează în mod grosolan. Această exagerare arată o
inexplicabilă lipsă de grijă faţă de sensibilitatea copilului. Pe copil îl
afectează profund eticheta de „obraznic”. De ce să-i pui copilului în mod
gratuit acest stigmat pe frunte?
Când vă
aflaţi, să spunem, în sala de aşteptare a unui aeroport, staţi pe un scaun şi
priviţi în jur. Veţi vedea că toţi copiii mici, de 1-7 ani, se deplasează
alergând. Modalitatea firească, naturală, de deplasare a unui copil mic de la
un punct la altul este alergarea. Cereţi-i unui copil de doi-trei ani să vă
aducă o jucărie din camera lui sau frunza care tocmai a căzut din copac şi veţi
vedea că se va duce şi va veni fugind. Vă imaginaţi un copil de doi-trei ani
mergând agale, precum un adult?!
Cu toate
acestea, de foarte multe ori, adulţii le spun copiilor că sunt obraznici pentru
că aleargă! La fel şi cu râsul. Pornirea naturală a copilului este de a zâmbi
şi de a râde. Un copil iubit de părinţii săi şi care se simte pe teren stabil,
asta face, zâmbeşte, râde, e fericit. Este nerezonabil, nefiresc, să-i
interzici unui copil să râdă, indiferent de câţi vecini sunt deranjaţi de
chestia asta. Sau să-l treci din cauza aceasta în categoria... celor răi ori
obraznici?!
Michiela
Poenaru, Eu te-am
făcut, eu te omor, Editura Coresi, p. 87-88
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 87, septembrie-octombrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu