Fiica unuia dintre cei mai cunoscuţi şi longevivi actori din România, Radu
Beligan, s-a convertit la vârsta deplinei maturităţi la Ortodoxie. În interviul
de mai jos, acordat radioului Trinitas, cu sensibilitatea, căldura şi emoţia ce
o caracterizează, doamna Lamia Beligan şi-a deschis inima şi povesteşte drumul
către Biserica Ortodoxă.
Iubirea este unicul şi
adevăratul sens
— De ce v-aţi făcut actriţă? De unde dragostea de teatru?
— Aş fi putut să optez pentru multe alte profesii, dar am optat pentru
teatru, pentru că teatrul te învaţă să-l cunoşti şi să-l iubeşti pe celălalt,
pentru că am nevoie să comunic, pentru că de fapt eu sunt un om foarte timid şi
era singura şansă să ies din timiditatea mea, pentru că am vrut să mă descopăr
pe mine însămi în relaţiile cu ceilalţi, să descopăr în mine lucruri pe care nu
le bănuiam. Teatrul este o relaţie în doi, teatrul nu se poate face de unul
singur, după părerea mea. Este o continuă mişcare în dublu sens, un schimb de
energii.
— Nu am cum să nu vă întreb acest lucru. V-a influenţat meseria tatălui
dumneavoastră în opţiunile făcute?
— Da. Sunt ceea ce italienii numesc „una figlia d'arte“. Mama mea, care era
belgiancă, a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Bruxelles şi a jucat
în Belgia şi în Franţa până l-a întâlnit pe tata şi s-a stabilit definitiv în
România. Despre tatăl meu presupun că aţi auzit. Aşa că am moştenit dragostea
de teatru de la ambii părinţi. Bunicul
meu patern, Adam Beligan, era preot. Deci, ca să-l citez pe tata, tot un
fel de actor. Omul poartă cu sine mereu
ceea ce va deveni. Cred asta cu tărie! Întâmplările din viaţa noastră, mai cu
seamă cele dramatice, ne pot ajuta să ne descoperim în chip nebănuit. Arta
actorului nu se poate învăţa! Se pot deprinde unele reguli tehnice, dar
misterul creaţiei îl poţi descoperi doar singur, foarte greu şi de-a lungul
multor ani... de trudă. Îi sunt recunoscătoare tatălui meu că mi-a dăruit
dragostea de teatru, că a crezut întotdeauna în talentul meu, că m-a învăţat să
fiu o luptătoare şi să consider că fiecare spectacol, fiecare nou rol este o
provocare. Că m-a învăţat să nu mă risipesc şi să-mi tratez profesia cu
înălţime sufletească şi cu eleganţă. Că m-a învăţat ce înseamnă nobleţea,
eleganţa, stilul, demnitatea şi clasa unui mare actor. Îi mulţumesc că m-a
învăţat ce înseamnă o viaţă trăită pe verticală. Îi mulţumesc că mi-a fost
model de bunătate şi de înţelepciune, de măsură şi de bun-simţ. Dar, mai presus
de toate, îi mulţumesc că mi-a dezvăluit secretul longevităţii sale: Iubirea, unicul şi
adevăratul sens al trecerii noastre prin această viaţă. „Iubiţi ce vreţi, dar
iubiţi! Nimic nu este mai dezastruos decât infirmitatea inimii“.
— Care era lumea în care aţi crescut?
— Datorită părinţilor mei, am deschis ochii într-o lume
paralelă şi contrară realităţii, în care oroarea şi teroarea cotidianului sunt
anihilate, în care nu există altă ierarhie decât cea dată de creativitate întru
har. Copil fiind, tata mă lua cu el ori de câte ori avea repetiţii sau
spectacole. Pe de altă parte, în casa noastră intrau artişti din toate sferele –
pictori, muzicieni, scriitori, colegi de-ai tatei de la teatru. Am trăit în
această atmosferă şi am venit spre teatru în chipul cel mai firesc cu putinţă.
— V-aţi fi imaginat vreodată făcând altceva decât
actorie? Ce v-ar fi plăcut?
— Da. Prima mea dragoste a fost dansul. Posibila mea
carieră de balerină a fost curmată de un accident. Aş fi putut la fel de bine
să scriu. Când eram copil scriam poezii, poveşti şi aveam un jurnal. Cred că am
talent la scris, dar nu m-am gândit niciodată să fac o meserie din asta. Mi-ar
fi plăcut foarte mult să decorez interioare, am moştenit simţul estetic de la
mama mea, care avea un bun-gust desăvârşit. Îmi place să bântui anticariatele
în căutarea unor obiecte care să înnobileze, de pildă, un interior mobilat
modern, minimalist. Mi-am decorat singură apartamentul şi mi-am ajutat mulţi
prieteni să-şi decoreze casele.
— Ce înseamnă teatrul pentru dumneavoastră?
— Viaţă trăită la intensitate maximă.
Important e să ajungi la un nivel mai adânc al credinţei
— Cât de importantă este credinţa în viaţa unui actor?
— Importanţa credinţei în viaţa
unui actor este la fel de mare ca importanţa credinţei în viaţa oricărui om.
Marele bărbat duhovnicesc care a fost Arsenie Boca spunea: „Cea mai lungă cale
este calea care duce de la urechi la inimă“, adică de la informaţie la
convingere. Deci, pentru mine, important e să trăieşti credinţa! Am o
problemă cu formalismul. Cunosc oameni simpli pe care i-am întâlnit în
Munţii Apuseni, ţărani simpli care poate n-au carte, dar care vezi că Îl au pe
Hristos în inimă, doar privindu-i. Şi cunosc teologi care, în ciuda cunoaşterii
lor, nu L-au primit încă pe Hristos în inimă. Important e să ajungi la un nivel
mai adânc al credinţei. Atunci când căutarea ta e în adevăr, simţi tainele care
sunt dincolo de lumea asta şi este imposibil să nu-L descoperi pe Hristos. Îmi place să cred că orice om, la un moment
dat al vieţii lui, mai devreme sau mai târziu, printr-un om sau printr-o
experienţă-limită, ajunge la Întâlnirea cu Hristos.
Reîntoarcerea
la Hristos şi convertirea
— Poate că trăiţi credinţa în felul acesta şi pentru că în anul 2009 în
viaţa dumneavoastră s-a produs un eveniment care i-a dat un alt curs?
— Ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea în anul 2009 a fost o oportunitate de
destin pe care n-am ratat-o şi care, într-adevăr, mi-a schimbat fundamental
viaţa. Ceea ce am trăit eu în august
2009, la Mănăstirea Lupşa, unde m-am născut din nou, din apă şi din duh, a fost
atât de intens, încât e greu de exprimat prin cuvinte. Prima mea
naşă, care era asistenta profesorului Sârbu, când eu m-am născut, a rugat-o pe
mama să o lase să mă boteze şi aşa se face că am devenit romano-catolică. Ea
m-a dus pentru prima oară la biserică. Ea a pus sămânţa cea bună a credinţei în
inima mea. La un moment dat, viaţa ne-a despărţit, dar ceea ce a sădit ea
atunci a fost şi va rămâne un reper esenţial pentru mine. Îi voi fi mereu
recunoscătoare pentru asta.
De atunci, cu toate momentele de rătăcire care au
existat în viaţa mea, am ştiut că nu pot face nimic fără El. Ori de câte
ori aveam un examen sau ceva important de înfăptuit, nu puteam fără să mă rog
înainte. Şi aşa m-am pomenit intrând în biserici ortodoxe. De altfel, pe vremea
aceea, nici nu realizam care ar fi diferenţa. Eram pur şi simplu sedusă de
slujba ortodoxă, de cântarea psaltică, de atmosferă... Şi, la un moment dat,
mergând foarte des la Biserica „Buna Vestire“ - Curtea Veche, am descoperit un
părinte de care mi s-a lipit inima şi care mai apoi a devenit duhovnicul meu,
părintele Romulus Stănculescu. De atunci şi până acum, dragostea lui a vegheat
asupra mea, mi-a călăuzit paşii şi nu m-a părăsit niciodată. Eu l-am părăsit pe
el la un moment dat. Dar tot dragostea lui m-a întors în anul 2008, când am
făcut prima mea spovedanie generală. Şi de atunci nu ne-am mai despărţit
niciodată.
Această reîntoarcere a mea la Hristos în 2008,
mai intensă şi mai deplină, a îngăduit, de fapt, botezul meu şi convertirea mea
deplină la Ortodoxie. Aşa a devenit Mănăstirea Lupşa a doua mea casă, locul
unde mă regăsesc, mă odihnesc şi îmi cresc puterile sufletului. Am ajuns acolo
datorită Anei, colega mea de la teatru, care fusese şi ea romano-catolică şi se
botezase ortodoxă la această mănăstire. Ea mi-a povestit experienţa convertirii
ei care m-a cucerit, ea mi-a devenit naşă de botez; împreună cu Georgiana, ea
mi-a descoperit acest colţ de rai.
Cum spuneam, am simţit că este o oportunitate de destin pe care n-am voie
s-o ratez. Am intuit că dacă o să fac asta, o să am puterea să-mi schimb viaţa
şi că voi avea altă putere să lupt cu patimile mele.
Aveam senzaţia
că merg deasupra pământului
— Şi aţi făcut asta!
— Am făcut-o cu o zi înainte de ziua mea de naştere, pe 22 august 2009. Şi
acum când mă gândesc mi se pare că nu o să mi se mai întâmple niciodată ceva atât
de intens, n-are cum! S-a întâmplat sâmbătă după-amiază. N-am putut să mănânc
nimic în ziua aceea, eram extrem de emoţionată. După Lepădări, părintele
stareţ, părintele Melhisedec, părintele meu botezător, m-a pus să citesc
Crezul, dar eu îl ştiam pe de rost. Şi l-am spus de trei ori, aşa cum n-am să
pot niciodată să rostesc vreun monolog, încercând din răsputeri să-mi stăpânesc
lacrimile…
Au fost foarte puţini martori la botezul meu, pentru că n-am spus nimănui,
decât acelor oameni foarte apropiaţi care ştiam că vor înţelege şi că se vor
bucura pentru hotărârea mea. Nici măcar fotografii n-am făcut, mi s-a părut
nepotrivit, mi-am spus în sine că amintirea acestui moment va rămâne mereu doar
în inima mea.
Anul care a urmat, 2010, a fost cel mai frumos an din viaţa mea.
Profesional n-au fost schimbări majore, dar în plan personal, a fost un an cu
totul aparte. Aveam senzaţia că merg cu
câţiva centimetri deasupra pământului. Eram foarte atentă la fiecare mişcare a
sufletului meu. Anumite lucruri s-au relativizat, altele au
căpătat o mai mare importanţă. Am fost mult mai atentă la cum trăiesc. Nici nu
se putea altfel, când ai primit un asemenea dar!
Nu există nimic
mai rău decât să vicleneşti
— Iată noutatea pe care a adus-o Ortodoxia în viaţa dumneavoastră!
— Când eşti copil, naşul care te botează îşi asumă responsabilitatea
mântuirii tale, dar când primeşti botezul la maturitate, tu îţi asumi această
alegere, în deplină cunoştinţă de cauză. Devii responsabil pentru acest dar.
Nu-ţi mai poţi amăgi conştiinţa cum că n-ai ştiut ce faci când ai păcătuit. Atunci când Dumnezeu se atinge de inima ta,
nici nu mai poţi funcţiona ca înainte, e ca o lumină care îţi luminează
conştiinţa şi care te ţine treaz.
Eu continui să lupt cu patimile mele, dar am mai multă putere în lupta
asta. Şi cred că Dumnezeu e cu noi şi ne ajută în lupta cu patimile, în măsura
în care noi suntem sinceri cu noi înşine şi cu El. Nu există nimic mai rău
decât să vicleneşti. Toţi avem căderi, pentru că suntem oameni şi suntem slabi,
dar ceea ce contează este să ai curajul să te înfăţişezi lui Dumnezeu exact aşa
cum eşti, rugându-L să ajute El neputinţei tale. Vorba părintelui Papacioc,
importantă este starea de prezenţă. Nu mai e timp. Fiecare zi trebuie trăită
frumos şi cu conştiinţa că moartea poate veni oricând şi ne va găsi exact în
starea în care ne aflăm în momentul acela. Când eşti tânăr, trăieşti cu
sentimentul că ai toată viaţa înaintea ta, dar vine o vreme când timpul capătă
o altă densitate şi lucrurile în care ai crezut poate cu prea multă patimă
devin lipsite de consistenţă. Îţi dai seama că de fapt sunt foarte puţine
lucrurile care contează cu adevărat şi, dacă ne gândim bine, singurul lucru
care contează cu adevărat în perspectiva veşniciei este mântuirea sufletului.
Timpul e un dar
nepreţuit
— Şi acum, în final, ce aţi fi simţit sau ce aţi fi vrut să vă întreb şi
n-am făcut-o? Poate pentru că n-am fost inspirată sau pentru că m-am emoţionat…
— Uite, ai fi putut să mă întrebi de pildă ce regret eu cel mai mult din
toată viaţa asta care e în urma mea… Regret enorm timpul pe care l-am
risipit.
— Şi nu mai este timp să-l recuperaţi?
— Nu. Există un timp pentru toate (abia îşi mai stăpâneşte lacrimile).
Iartă-mă! Regret timpul pe care l-am pierdut în situaţii care nu mi-au adus
nimic, care n-au construit nimic în mine, cu oameni care n-au adăugat nimic la
ceea ce sunt, în sensul bun al cuvântului. Există lucruri pe care dacă nu le-ai
făcut la vremea lor, nu le mai poţi face. Sunt lucruri care se pot reface, dar
altele nu.
— Vă condamnaţi pentru asta?
— Nu ştiu dacă mă condamn, îmi pare rău pur şi simplu că am fost atât de
stupidă. E ca şi cum ai avea sentimentul că ai risipit o parte din talanţii pe
care ţi i-a dat Dumnezeu. Mă doare că n-am ştiut să folosesc la maxim
potenţialul pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, că l-am risipit uneori în lucruri
prosteşti. Uneori, dar destul în economia unei vieţi.
— Acesta ar putea fi sfatul pe care l-aţi lăsa în încheiere cititorilor
noştri: să nu-şi risipească timpul.
— În nici un caz. Timpul e un dar nepreţuit!
Interviu realizat de Narcisa Elena Balaban,
Ziarul Lumina, 29 aprilie 2014
