Din evocările domnului Câlţia poţi înţelege, ca o revelaţie, traiectoria
noastră din ultimul secol. Format la o intersecţie de regimuri şi vremuri,
dânsul a trăit şi a înţeles pe viu istoria şi amprenta ei. Aşa că vorbeşte
adesea despre lumea satului copilăriei şi valorile ei, despre intervenţia
comunismului şi consecinţele care se văd astăzi mai bine ca oricând. Vă
prezentăm o selecţie din diverse interviuri în care ne vorbeşte despre
tradiţii, despre valori şi rânduială, despre drum şi despre sensul vieţii.
Ţăranii te învăţau firesc să ai un anumit comportament
Îmi amintesc că, pe la 9-10 ani, cu un prieten de-al meu, am intrat pe o
poartă la un vecin, care avea pe prispă o viţă întinsă, de care atârnau nişte
struguri uşor copţi. Ne-am dus şi noi să luăm câţiva ciorchini. Exact când să-i
luăm, bătrânul care locuia în casă a ieşit, noi am fugit, şi am crezut că nu
ne-a văzut. Pe seară, ne-am aşezat pe bancă alături de bunica şi cu bătrânii,
la poartă, cum se strângeau ei de obicei. Şi apare moşul, cu un coşuleţ plin cu
struguri. Îi dă bunicii: „Mamă Dochie, uite nişte struguri copţi. Că or trecut
nişte copii pe la mine şi aşa milă mi s-o făcut de ei că or luat de jos numa’
de-ăia acri“. Moşul s-a uitat la noi: „Hai, mă, luaţi câte-un strugure“. Noi
tremuram, nu ştiam ce să facem. Aceştia erau ţăranii simpli, cu frica lui
Dumnezeu, care te învăţau firesc să ai un anumit comportament.
Într-un interviu cu Laurentiu Ungureanu, Anca Vancu, adevarul.ro
Colectivizarea
Povestea cu pământul a fost foarte simplă. De fapt, e un experiment pe care
l-au făcut ruşii în Ucraina – cotele. Totdeauna cota era mult mai mare decât
puteai tu să produci. Ţăranul român avea o anumită responsabilitate. Nu-şi
putea închipui că poţi trăi fără să-ţi plăteşti dările la stat. Ei au mizat pe
acest comportament al lui. „Dacă plătesc, scap!”. Cotele creşteau an de an. Îşi
dădeau seama că nu mai pot face faţă cu ce au. Au început astfel să vândă de
prin casă. Descoperă ei că primesc o cotă în raport cu suprafaţa de pământ pe
care o aveau. Simt pământul ca o povară, vor să scape de el. Dintr-o dată îşi
dau seama că fii lor nu mai au ce căuta în sat şi îi trimit la oraş, în
fabrici. Combinatele încep să crească. Îi alungă din sat şi-i bagă în blocuri.
Ei devin din ce în ce mai dornici de a nu avea nimic, pentru că din orice
aveai, trebuia să dai la stat mai mult. Dacă îţi făta vaca un viţel era o
nenorocire. Tu nu aveai voie să tai viţelul ăla. Trebuia să-l vinzi la stat
numai când ajungea la o anumită greutate. Iar statul ţi-l cumpăra cu mai nimic.
Înainte, dacă ţăranul vedea că o vită şchioapătă, era o dramă. Acum, când făta
vaca îi punea mâna viţelului în nas, ca să nu poată răsufla. Şi spunea că s-a
născut mort.
Păi când ajungi tu, un ţăran care îţi iubeai
animalul, să-ţi sufoci viţelul, s-a terminat!
În dialog cu Diana Rotaru, jurnalul.ro
Dacă nu ai tradiţii, eşti nimeni!
— Aş vrea să discutăm puţin despre importanţa tradiţiei în opera
dumneavoastră, fiindcă ştiu că vă ţineţi cu sfinţenie de acest filon, nu vă
prea abateţi de la Cărare… Aş vrea să ştiu de ce simţiţi nevoia să fiţi profund
implicat în tot ceea ce înseamnă tradiţie.
— În primul rând eu nu am sentimentul că fac un efort în a mă aşeza sau a
merge sprijinit pe tradiţie. Sunt educat într-o familie în care respectul faţă
de ce a fost bun făcut înainte era sfânt. În zona rurală, în zona satului în
care eram, tradiţia era o piatră pe care se construia totul. Nici nu văd cum am putea construi în lume fără să respectăm
tradiţia.
—
Păi putem! Nu vedeţi ce e în jurul nostru, maestre? Haos!
Asta e lumea pe care o construim fără Dumnezeu şi fără tradiţie…
— Nu. Nu… Noi cred că vedem superficial lumea în care trăim. Sau o vedem
mai mult printr-un mod în care ne este prezentată – mă scuzaţi – de media. În
Norvegia, împreună cu prietenul meu Ilfoveanu, eram găzduiţi la o familie. Ei
de vreo patruzeci de ani, cu doi copii de 12-16 ani. Ultima seară înainte de
plecarea spre casă. Ceaiul care se bea în Norvegia seara, cu câteva
prăjiturele. Povestim una, alta. La un moment dat, gazda spune: „Am vrea
înainte de despărţire să vă facem un dar, pe care-l credem frumos.” Se retrag
toţi şi se întorc îmbrăcaţi în costume naţionale. Stăm la poveşti mai departe
şi ne bem ceaiul. Acesta a fost cel mai frumos dar pe care a putut să ni-l
dăruiască acea familie de norvegeni. Ei trăiau în oraş deja a patra generaţie, dar
la fiecare generaţie îşi comandau costume pe măsura lor, noi, exact în tradiţia
de unde au venit ei. Ştiau totul despre costumele lor! Ştiau şi cum să le
împăturească în ladă. Ştiţi că IA pe care o poartă femeile sau cămaşa
bărbaţilor – dacă te îmbraci într-o cămaşă de ţăran, bărbătească, tu nu mai
poţi sta oricum la masă; tre’ să stai drept, pentru că ea nu te lasă; ea-i
comodă doar la coasă, dar la stat pe-o rână, nu. Şi IA se împătureşte într-un
anume fel şi se pune în ladă, pentru ca, atunci când o scoţi, cutele să cadă
într-un anumit fel. Câţi dintre noi mai ştim lucrul ăsta? Norvegianul îl ştie.
Deci sunt ţări şi locuri în această lume unde toate astea se păstrează. Şi să
observăm cu atenţie, acolo unde sunt păstrate tradiţiile. Dacă ajungem în
Toscana, unde familia lucreză şi stau acasă împreună, aşa cum au stat şi acum
câteva sute de ani, vedem şi că în jurul lor via arată altfel – e modernă, cu
tractoare, e curată, e frumoasă! Dincolo, norvegienii trăiesc la un standard de
viaţă, pentru că trăiesc respectând ce le-au lăsat în suflete părinţii lor. Fără
aceste lucruri – poţi să le negi, dar ai ce nega! –, dacă nu ai tradiţii, eşti
nimeni! Eşti un rătăcit, cum aţi spus dumneavoastră.
—
Ne-ar putea salva întoarcerea la glia strămoşească… şi la
vorbele străbunilor?
—
Nu există întoarcere! După părerea mea nu există
întoarcere. Drumul e tot timpul într-o direcţie. Trebuie să ai direcţie. Să ai
ţel. Dacă drumul tău e să fii creştin – sunt creştin şi nu pot să ies din asta
–, deci dacă drumul tău e să fii creştin, asta înseamnă să iubeşti, să munceşti,
să respecţi, să cunoşti Legea… Pentru că întâi a fost Legea. Vechiul Testament
e o lege teribilă! Noul Testament nu poate exista fără Vechiul. Deci nu poţi
fără lege, fără rânduială. Şi ăstea sunt lucruri de tradiţie. Şi tu te duci
spre acel ceva spre care visezi, dar te duci în rânduiala asta! Altfel… eşti un
nimeni… Un om care aleargă după multe şi nu găseşte nimic.
(Fragmente din interviul realizat în emisiunea
Ora regiunii – TVR
Timişoara, octombrie 2014)
Am venit dintr-o lume aşezată, deloc sofisticată,
în care am învăţat că dacă îţi faci lucrul tău, şi te zbaţi pentru el, Dumnezeu
te ajută. Şi, până la urmă, răzbeşti. Ce înseamnă a răzbi? A răzbi înseamnă a avea speranţa că ziua de mâine e o zi bună
de lucru.
În dialog cu Diana Rotaru, jurnalul.ro
Lumea în care trăiesc este creaţia lui Dumnezeu
Sunt un om
care mă duc duminica la biserică. Pentru mine, lumea în care trăiesc este
creaţia lui Dumnezeu, pe care mi-a dat-o şi mie s-o stăpânesc, ba chiar să fac
ce vreau, chiar să-L neg pe El. Şi atunci, când pictez, toate aceste lucruri
sfinte, chiar şi o lumină care coboară printre copaci, nu e un duh, ci e lumina
Creaţiei. Trăiesc în această lume creată de Dumnezeu. Sunt doar un meseriaş, un
meşteşugar bun. Aparţin unei profesiuni în care există nevoia de a reconstrui
pentru cei din jur, de a repovesti. Umblând prin lume cu frica lui Dumnezeu,
iubesc tot ce e frumos în jurul meu. În viaţă, dacă munceşti şi ai credinţă, până
la urmă reuşeşti să faci lucruri bune. Omul trebuie să înveţe felul în
care a creat Dumnezeu.
În dialog cu Magdalena Popa Buluc, cotidianul.ro
Eu trăiesc cu Dumnezeu. Iar credinţa în Dumnezeu e ca şi cum ai respira, ca
însăşi viaţa. M-am născut într-o
lume şi într-o familie care credea în Dumnezeu. Cumva, am fost îmbăiat în
credinţa de Dumnezeu. Şi vorbesc despre o credinţă care, deşi aparent simplă, este foarte
adâncă. Nu era ceva superficial. Dumnezeu nu era o persoană din copilăria mea
la care eu mă duceam să-i cerşesc ceva sau ca să-mi dea o bucată de pâine. El
era lucrul bun care se revărsa continuu peste mine şi, totodată, Cel căruia îi
aduceam laudă.
adevarul.ro
Pictorul Ştefan Câlţia:
- Credinţa în Dumnezeu e ca şi cum ai respira, ca însăşi viaţa.
- În viaţă, dacă munceşti şi ai credinţă, până la urmă reuşeşti să faci lucruri bune.
- Nu văd cum am putea construi în lume fără să respectăm tradiţia.
- Colectivizarea: când ajungi tu, un ţăran care îţi iubeai animalul, să-ţi sufoci viţelul, s-a terminat!
- A răzbi înseamnă a avea speranţa că ziua de mâine e o zi bună de lucru.
- Lucrul cel mai important e ca omul să trăiască fericit pentru bucăţica aia a lui.
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 83, ianuarie-februarie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu