Noi suferim mult pentru că ne simţim obligaţi să
rezolvăm necazurile celorlalţi, mai ales dacă ne sunt dragi. Mai ales ale
copiilor noştri. Este greşit! Dacă necazul este o şcoală pe Cale, copilul meu,
bărbatul meu, femeia mea, vecina mea, trebuie ajutaţi, trebuie asistaţi în
necaz, ca să poată să-şi trăiască lecţia. Altfel, aceasta se va repeta.
Lecţiile din necazuri
Dacă atunci când are un necaz, omul ia repede un „antinevralgic”,
un drog, ceva să nu îl mai doară, atunci el nu va învăţa lecţia din necazul
respectiv şi va rămâne repetent. Câţi dintre noi nu am păţit asta, câţi părinţi
nu au păţit aşa? Şi-au „scăpat“ o dată copilul, ca să nu sufere – fie că
rămânea repetent, fie că l-au băgat o dată cu pile la nu ştiu la ce şcoală sau
slujbă, fie că l-au scos de la puşcărie – şi apoi acesta merge mai departe,
până ajunge toată familia la fundul sacului. Dacă-l lăsau să-şi trăiască
necazul, fiind alături de el, el şi-ar fi învăţat lecţia. De exemplu, când a
luat un 4, să-i zici: „Mamă, asta-i viaţa! Dă-i înainte! Uite, eu te ajut
să-nveţi!”. Dar nu mă duc să vorbesc să-i pună 10, pentru că în felul acesta eu
l-am lipsit de singura posibilitate ca el să-şi revină şi să-şi dorească
bucuria. Eu l-am stricat şi după aceea tot eu zic: „Ce copil rău am!“.
Necazurile sunt inevitabile
Copiii foarte mici când plâng – mă uit la mame că
se reped la ei şi-i zgâlţâie, şi-i leagănă până-i ameţesc şi le bagă suzete şi tot
felul de „minciunele” în gură, ca să tacă. Dar omuleţul ăla are un necaz.
Dumneavoastră când sunteţi necăjiţi nu vreţi să plângeţi? Trebuie să-mi plâng
necazul. Există doliu. Există sărbătoare şi există doliul. O bucurie trebuie
sărbătorită. O durere trebuie plânsă, trebuie jelită. Sufletul are nevoie de
răgaz ca să-şi trăiască bucuria sau necazul, în care să tragă învăţătura. Dar
dacă mă-mbăt pentru că am un necaz şi mă-mbăt pentru că am o bucurie, aia nu mai
e viaţă de om, aia e viaţă de dobitoc. Mă iertaţi, aici nu e nimeni care bea,
nu?...
Să ţinem deci minte că aceste necazuri ale
copilului care plânge îl ajută să înveţe să fie om. Şi atunci pot să mă uit, cu
grijă şi cu iubire, dacă e spălat, e schimbat, dacă a mâncat… Dacă nu asta e
problema, înseamnă că l-a înfuriat ceva. Ştiţi cât de des se înfurie cei de o
lună, de două, de trei? Se înfurie pe bec – l-a bătut în ochi. Se înfurie pe
mamă că nu vine imediat… Lasă-l să-şi trăiască furia şi spune-i că-l înţelegi!
Dacă-l zgâlţâi şi-i oferi o plăcere care să-l scoată din trăirea acelui necaz,
el nu va învăţa că în lume va avea necazuri, că sunt de neevitat, şi se va zgâlţâi
în toate felurile şi va băga orice în gură numai să-i treacă, să nu mai simtă
durerea sau disconfortul necazului! Şi chiar vă recomand să-i spuneţi: „Omuleţule,
pe lume sunt necazuri. Dar, îndrăzneşte!“. Să vedeţi cum face! Aoleo!… Sunt
foarte deştepţi. Spuneţi-le orice, povestiţi-le şi explicaţi-le! Ei nu ştiu
limba, dar au nişte organe de receptare a ceea ce spunem, prin care înţeleg ce
spunem fără să ştie cuvintele. Dacă nu le spunem acum, vor înţelege şi mai puţin
când vor învăţa cuvintele. Vor zice: „N-am auzit bine!“, pentru că atunci vor
avea alte interese.
Aşadar, să învăţăm să le respectăm necazurile celorlalţi,
să le respectăm trăirea şi să-i ajutăm numai şi numai dacă e nevoie şi ei ne
cer asta. Pentru că foarte multe necazuri se măresc din cauza binevoitorilor
care vor să ne ajute… (…)
Să nu spunem niciodată „Lasă că-ţi trece!”
Să stăm în preajma celui bolnav, să îi oferim
răspunsurile şi ajutorul de care are nevoie. Să fim împreună cu el în durerea
aceea. Nu există cuvânt mai greu pentru un suflet care suferă, decât acesta:
„Lasă că-ţi trece!“. Să nu spunem niciodată acest cuvânt! Trece, dar atunci
doare şi acea durere trebuie respectată. Indiferent dacă motivul e mic sau
mare, durerea aceea trebuie respectată şi a sta lângă el nu înseamnă a-l
anestezia, ci a nu-l lăsa singur în necazul lui şi-n frica lui.
Dacă vom primi necazurile ca pe o întâlnire cu
Dumnezeu şi-L vom întreba: „Doamne, ce vrei Tu să mă înveţi? Ce vrei Tu să-mi
spui prin această întâmplare?“, vom afla minuni mari. Vom afla acolo lucruri
direct de la Dumnezeu, care ne vor face să ne simţim mângâiaţi în necazurile
noastre.
Maica Siluana Vlad, în conferinţa „Necazul, o călăuză pe Cale”
Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri
Noi, de obicei, când trăim ceva neplăcut, aşteptăm să scăpăm, sau strigăm
la Dumnezeu să ne scape. Or, Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri. Noi
să zicem aşa: „Doamne, iată, necazul acesta este un loc de întâlnire cu Tine.
Tu când ai spus: „în lume necazuri veţi avea”, Te-ai gândit la necazul pe care
îl am eu acum. Şi Tu spui că ai biruit lumea. Uite, asta e o ocazie ca eu să
trăiesc biruinţa pe care ai avut-o Tu. Fă ceva cu mine. Ajută-mă să Te
întâlnesc, să Te simt în această încercare!”
Necazul, de obicei, este o întâmplare care mă duce mai aproape de inima
mea, îmi înmoaie inima. Un om, când nu are necazuri, trăieşte neatent, nici nu
ştie ce a făcut. Când e necăjit, e mai atent. Aşa că punerea în faţa lui
Dumnezeu a acestui necaz şi chemarea Lui ne schimbă mult. Să-I facem loc lui
Dumnezeu în orice necaz al nostru. Cele mai potrivite situaţii pentru a face
acest salt sunt cele în care omul nu mai poate să facă nimic. Cei care lucrează
cu dependenţii spun: „Pacientul nostru a ajuns la fundul sacului”. Se întâmplă
de multe ori în viaţă, sau în zi, să intrăm într-o situaţie fără ieşire. Atunci
să zicem: „Doamne, treci la volan, că eu nu mai pot, nu mai ştiu pe unde să o
iau!”. Şi veţi vedea cât de frumos iese Dumnezeu din încurcătura în care noi
L-am băgat… Cu o condiţie: să lăsăm totul deoparte şi să zicem: „Fă Tu asta!”.
Din păcate, ne e greu să facem asta pentru că avem ceva de spus, avem dreptate,
avem explicaţii. Tendinţa asta de a ne face dreptate ne mănâncă bucuria şi ne
aruncă în mari şi nenumărate necazuri. Numai de am înţelege şi am renunţa la
„dreptatea noastră”!
Maica Siluana Vlad, în volumul „Deschide cerul cu lucrul mărunt”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu