„Relaţia cu Hristos este totul!” – interviu cu tenorul Vlad Miriţă

 Vlad Miriţă este tenor la Opera Naţională din Bucureşti. A câştigat premiul I la Mamaia în 2002, iar în 2008 a reprezentat România la Eurovision. În numărul acesta, vă prezentăm câteva fragmente dintr-un interviu cu tânărul tenor, realizat de medicul rezident psihiatru Andrei Pătrâncă, pentru site-ul „Tineri spre fericire”.

 Un psihiatru te-ar descrie drept o persoană discretă, sensibilă şi empatică. Combinaţie a virtuţilor rar întâlnită în rândul artiştilor. Care este secretul acestui echilibru între profesionalism non-vulgar şi aplecare smerită spre oameni?

Aceste virtuţi pe care le-aţi enumerat sunt virtuţi către care privesc şi sper să mă ajute Dumnezeu să le dobândesc măcar în parte la un moment dat… Pot doar să spun că orice om are nevoie de un bun sfătuitor, care să fie slujitor al lui Dumnezeu. Trăim vremuri tulburi în care mintea, sufletul şi trupul sunt asaltate de stimuli foarte agresivi, expliciţi sau foarte dinamici. În toată această mişcare dezordonată, nu reuşeşti să îţi păzeşti integritatea morală, fizică, afectivă, duhovnicească doar cu ajutorul experienţei individuale, nici cu sfatul unui prieten, fie el şi virtuos. Este nevoie de un duhovnic bun. Şi afirm cu convingere că cine caută găseşte.
Secretul echilibrului este raportarea vieţii la valorile creştine. Şi când Dumnezeu vede că din toată inima omul vrea asta, îl ajută şi pune peste ce nu poate omul.

Vlad Miriţă are şi momente de tristeţe, de temeri, de descurajare şi deznădejde? Cum le depăşeşti? Ce te ajută să treci cu biruinţa peste încercările vieţii?

Vieţile artiştilor sunt de cele mai multe ori foarte încercate. Fiind mai expuşi ispitelor, statistic creşte şi numărul “victimelor”. Artistul este vulnerabil. El manipulează emoţional, dar se şi expune emoţional. Activând emoţii diferite, el devine şi foarte empatic la emoţiile din jur. Adică devine un bun conductor de emoţii – primeşte – transmite mai departe – iarăşi primeşte; el este şi un fin observator al emoţiilor ascunse, ţinute în frâu. Pentru că lucrează cu ele. Riscul este să scapi frâul şi să numeri la greşeli.

Deznădejdea e consemnată de Sfinţii Părinţi ca penultima treaptă a păcatului, înainte de sinucidere. Şi, din păcate, în ultima vreme am auzit de cazuri nu puţine de sinucidere în rândul artiştilor. Este foarte greu să guşti succesul şi apoi să rezişti eşecului. Viaţa unui artist de obicei are vârfuri şi abisuri. Distanţele între ele pot dura ani buni, şi atunci ce te faci fără un duhovnic? Sau chiar un psihiatru foarte bun – dar duhovnicul nu poate fi înlocuit, el înfăptuind Taina. El restabileşte legătura între sufletul încercat şi Dumnezeu. Unde este Dumnezeu este lumină şi echilibru; unde Dumnezeu este dat la o parte, pleacă lumina şi se aşterne întunericul, iar echilibrul se strică… Uneori pe nesimţite te îndepărtezi.

Se spune că un bun creştin este vesel, se citeşte bucuria pe faţa lui… Deci e împăcat cu toate şi n-are nevoi neîmplinite pentru că nu prea are nevoi, decât nevoia de Dumnezeu. Tind şi eu spre pacea aceasta, dar încă mă mâhnesc, încă mă mai înverşunez, încă mă mai tem de una, alta… În momentele de cumpănă, mi-au fost alături prietenii şi duhovnicul. Ce am descoperit e că ajută foarte mult rugăciunea individuală şi, foarte important, rugăciunea celor de lângă tine pentru tine şi a ta pentru ei. Pentru că nu poţi să te rogi să fii tu fericit fără să fie şi cei din jurul tău, ca împreună să trăim bucuria!

Noi spunem, în psihoterapie, că relaţiile stau la baza emoţiilor noastre. Că ceea ce ne face să ne simţim vii, plini de simţăminte şi de energie vitală, sunt relaţiile pe care le stabilim. Care este relaţia ta, Vlad, cu propria viaţă, cu cei din jurul tău şi cu tine însuţi?

Încerc să construiesc relaţiile din jur şi cu mine însumi pe valorile creştine. Porunca cea mai importantă este a iubirii. În orice om e ceva ce poţi să iubeşti. Pentru că dacă Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, înseamnă că suntem “iubibili”, ca să citez din contemporani. Spunea părintele Teofil Părăian că “Pe om dacă-l cauţi de rău, rău îl găseşti, iar dacă-l cauţi de bun, bun îl găseşti”. Şi ştim că fiecare avem bunele şi relele noastre. Totuşi prieteniile se nasc mai mult pe un fond de compatibilitate. Dar de aici ele se cultivă cu dragoste, cu toleranţă/iertare şi cu răbdare. După un timp, relaţiile devin foarte puternice şi satisfacţiile sunt pe măsură.

Are Vlad Miriţă, dincolo de concerte şi de pregătiri de turnee, momente de introspecţie, de analiză interioară? Cum îţi e, ţie, Vlad, cu tine însuţi?

Sfinţii Părinţi recomandă rugăciunea individuală, care este de fapt introspecţie – o recunoaştere a condiţiei de om – o trecere în revistă a greşelilor din trecut – o conştientizare a slăbiciunilor încă existente (numite patimi). Introspecţia nu este suficientă sau nu face neapărat bine dacă nu te raportezi la adevăr – dacă nu ai o direcţie. Pentru că fără să ai un etalon cu care să te compari, faci introspecţie şi rişti să te tulburi şi mai tare. Introspecţia sau filosofia fără raportare la Hristos (care a spus ” Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”) este aflare în treabă în cel mai bun caz sau, cum a spus Ţuţea mai plastic “… onanie de prestigiu”.

În ce mă priveşte, am încă foarte mult de remediat. La un moment dat, citind din marii duhovnici români (Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Cleopa Ilie etc), am realizat că este copleşitor şi descurajant să cunoşti virtuţile lor (pe care sunt convins că nu le putem cuprinde decât în parte – ei nelăsând să se vadă adevărata lor dimensiune, din smerenie). Realizând cât de departe eşti de ei, aproape cazi în deznădejde. Şi este un pericol. Dar duhovnicul mi-a dat soluţia: „Priveşti la ei ca la un etalon, dar te compari cu tine, nu cu ei!”. Deci azi mai bun ca ieri – măcar cu o celulă mai bun. Şi cu nici un chip paşi înapoi. Orice pas înapoi se spovedeşte şi se continuă drumul… în ascensiune! Deci a-ţi fi “bine cu tine” nu înseamnă a fi într-o stare de relaxare, de mulţumire de sine. Când eşti mulţumit de tine înseamnă că accepţi că atâta poţi – că tu nu eşti în stare de mai mult. Deci e greşit şi periculos. Şi e o jignire adusă Divinităţii din tine.
Tot Hristos a zis: “Fiţi voi desăvârşiţi, cum desăvârşit este Tatăl vostru Cel din Ceruri”… ne-a spus care este nivelul la care putem ajunge. E clar că nu putem să ne oprim în mulţumirea de sine. (…)

În general, atunci când oamenii dobândesc ceea ce doresc şi încep să devină personalităţi proeminente, se îndepărtează de Dumnezeu. La tine, parcursul spiritual a fost invers. Ce te-a determinat să te apropii de valorile credinţei creştine?

Fiecare are drumul lui unic spre adevăr. Eu am crescut ţinând post înainte de Sfintele Sărbători – bunicile mele, deşi nu erau foarte evlavioase, ţineau totuşi această rânduială. Apoi, în adolescenţă, am ieşit mult în afară rânduielilor. Dar probabil rugăciunile prietenilor, ale mamei, ale părinţilor la care m-am spovedit de-a lungul timpului (doar formal, căci repetăm greşelile)… – aceste rugăciuni au contat.

Dumnezeu mi-a îngăduit pe parcurs anumite momente de luciditate, anumite greutăţi, anumiţi oameni cu care să stau de vorbă. Şi, încet-încet, am înţeles că tot ce avem – talent – abilităţi – sănătate – bani – prieteni – familie – toate sunt de la Dumnezeu şi trebuie să fie preţuite şi îngrijite. Când mă uit în jur şi văd un copil murdar sau un bătrân amărât sau un om cu handicap (şi mai sunt atâtea exemple), îmi dau seama cât de mult am eu şi îmi e ruşine că uit să mulţumesc pentru că nu sunt în locul lor. Şi nu doar să mulţumeşti – dar să şi împarţi ce ai tu cu cei care nu au. Cum să ai tu şi foarte mulţi pe lângă tine să nu aibă?

Cei care se îndepărtează de Dumnezeu nu trebuie să fie judecaţi/condamnaţi… Nu e uşor să ai putere şi să nu te îmbeţi cu ea… Sau talent… sau aspect plăcut. Acestea sunt mari daruri şi totodată capcane. (…)

Ce le-ai transmite tinerilor cititori, care trec prin momente dificile din viaţă?

Le recomand să citească vieţile sfinţilor. Să caute sfinţi cu poveşti de viaţă în care se regăsesc dificultăţi asemănătoare cu ale lor! Cum îi găsesc? Întreabă un preot – nu neapărat duhovnicul lor, dacă încă nu-l au… Sau să intre pe net şi acolo găsesc forumuri şi site-uri unde pot întreba! Să ştie că sunt alţii cu dificultăţi mai mari care, paradoxal, suferă mai puţin! Şi asta înseamnă că dacă alţii suferă mai puţin în condiţii similare sau mai grave… e o chestiune de cum te raportezi la suferinţă.

Să citească despre rezistenţa anti-comunistă şi despre persecuţiile de atunci! Vor vedea că orice suferinţă de azi păleşte lângă suferinţele supraomeneşti la care au fost supuşi mii de oameni în jurul anilor ’50.

Apoi să se roage curat şi să meargă la duhovnici! Părintele Arsenie Papacioc a zis “Dacă Dumnezeu ţi-a îngăduit o suferinţă, neapărat o să ieşi cu un folos din ea…” Deci RĂBDARE până ieşi, că folosul e garantat!

Fragmente din interviul ”Relaţia cu Hristos este totul!”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 73 - mai-iunie 2013