duminică, 31 octombrie 2010

Încă ne mai rugăm pentru conducătorii ţării noastre…


În conjunctura actuală, în care fiecare membru al societăţii româneşti este supărat mai mult sau mai puţin pe cei care sunt în structurile de conducere ale acestei ţări, cred că este o adevărată nebunie să încerci să justifici atitudinea firească a Bisericii de a face rugăciuni pentru cei care conduc această ţară. Cu toate acestea, sunt dispus să accept oprobriul iniţial al celor vulcanici şi atotştiutori, având nădejdea că voi reuşi până la finalul articolului să-i luminez despre rostul acestor rugăciuni.

Reproşul adus Bisericii

Nu de puţine ori Biserica a fost condamnată, mai ales de către cei din afara ei, de o atitudine de obedienţă faţă de structurile statului. Cu alte cuvinte i se reproşează Bisericii că:
• în cultul ei se regăsesc rugăciuni prin care se cere ajutorul şi mila lui Dumnezeu pentru conducătorii ţării şi pentru mai marii oraşelor şi ai satelor;
• se roagă pentru cei din conducerea statului, dovedindu-şi astfel ascultarea necondiţionată faţă de aceste structuri de conducere lumeşti;
• se roagă pentru conducători, urmărindu-şi astfel interesele pur lumeşti şi materiale şi aservindu-se intereselor politice ale celor care conduc;
• ar trebui să se implice doar în viaţa spirituală a oamenilor, fără a avea tangenţă cu realitatea politică a ţării, fapt care nu intră în competenţa ei.
E foarte simplu să vorbeşti despre Biserică fără să fii cunoscător al Sfintei Scripturi. E uşor să-ţi dai cu părerea despre ceea ce ar trebui să facă Biserica fără să înţelegi ce este de fapt Biserica şi care este rolul ei în lume. E lesne să dai verdicte judecând Biserica doar ca pe o instituţie pur lumească, neînţelegând nimic din taina dumnezeirii care se ascunde în ea.

Cheia răspunsului e divină

Pentru toţi cei care au rezerve în ceea ce priveşte activitatea Bisericii şi rugăciunile pe care aceasta este datoare să le facă, îi rog să încerce măcar să citească din cuvintele Sfintei Scripturi, cea care stă la temelia Sfintei noastre Biserici. Ce vor găsi aici? Vor găsi atitudinea pe care Mântuitorul Hristos ne îndeamnă să o avem faţă de stăpânitorii lumii acesteia. Atitudine pe care şi El a afişat-o într-un mod cum nu se poate mai firesc, dând Cezarului cele ce sunt ale Cezarului (Matei 22, 21). Această atitudine faţă de cârmuitorii omeneşti este dezvoltată într-un mod profund de către Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, în capitolul 13, pe care vă las plăcerea de a-l citi. Eu aş sublinia doar atât, versetul 1: ”tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, că nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite”.
Deci, cu alte cuvinte, Dumnezeu îngăduie ca la un anumit moment din istoria unui popor acesta să fie condus de anumite persoane, prin intermediul cărora poporul este fie binecuvântat, fie pedepsit. Iar pentru aceasta ar fi bine să mai citim din istoria Vechiului Testament, unde este evidenţiată clar starea poporului evreu în funcţie de virtuţile sau păcatele conducătorilor lor, prin intermediul cărora Dumnezeu fie îi binecuvânta, fie îi pedepsea. Din aceasta experienţă seculară a apărut şi dictonul că fiecare popor îşi merită conducătorul şi fiecare conducător îşi merită poporul pe care îl conduce.

Biserica nu se schimbă după vremuri

Rolul Bisericii nu este altul decât de a duce mai departe lucrarea întreită începută de Mântuitorul Hristos: de a sfinţi lumea, de a o învăţa şi de a o conduce spre mântuire. Biserica nu face altceva decât ceea ce a făcut Domnul Hristos: sfinţeşte lumea, învaţă lumea şi conduce lumea spre mântuire. Hristos s-a rugat pentru toţi, ca „toţi să fie una precum una suntem şi noi”. Cum poate atunci Biserica să nu se roage pentru ca toţi să fim una? Dacă noi îi considerăm pe cei care conduc ţara aceasta ca pe vrăjmaşi ai noştri, cum putem să-i schimbăm decât rugându-ne pentru ei?
Este bine să ştie şi creştinii care nu citesc Biblia şi nu cunosc nici istoria Bisericii că, pe vremea când Apostolul îi îndemna pe creştini să se roage pentru autorităţile imperiului roman, credincioşii creştini piereau cu miile în arenele romane sau erau unşi cu smoală şi arşi de vii în grădinile palatelor imperiale, ca să lumineze noaptea. Deci, pentru acei oameni care se bucurau de un spectacol atât de grotesc şi criminal, Biserica se ruga totuşi, dar nu pentru că ar fi fost de acord cu ei ori ar fi vrut ceva în schimb, ci pur şi simplu o făcea din dorinţa de a împlini porunca lui Hristos. Trebuie deci precizat că Biserica nu se roagă pentru autorităţi pentru a le linguşi ori pentru a le susţine moral.

Cum se roagă acum Biserica pentru conducători?

"Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru cârmuitorii ţării noastre, pentru mai marii oraşelor şi ai satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oaste, Domnului să ne rugăm".
Dar mai există încă o rugăciune pe care preotul o rosteşte în taină la Sfânta Liturghie, atunci când se cântă „Cuvine-se cu adevărat”, în care se arată clar scopul pentru care ne rugăm lui Dumnezeu pentru conducători:
"Încă aducem Ţie această slujbă cuvântătoare pentru lumea întreagă, pentru Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică; pentru cei ce în curăţie şi în viaţă cinstită vieţuiesc, pentru ocârmuirea ţării acesteia, şi Ţie ne rugăm, şi cerem: dă lor, Doamne, paşnică şi înţeleaptă ocârmuire, şi pace lumii Tale, ca şi noi, întru liniştea lor, viaţă paşnică şi netulburată să vieţuim, în toată cucernicia şi curăţia."
Cu alte cuvinte, nu ne rugăm să-i ţină Dumnezeu în scaune – nici pe cei care par buni, nici pe cei care sunt răi –, ci ca atât cât stau în acele scaune să le dea Dumnezeu minte şi să fie înţelepţi, ca "viaţă paşnică şi netulburată să vieţuim noi, în toată cucernicia şi curăţia"
De aceea încă ne mai rugăm pentru conducătorii ţării noastre şi nădăjduim ca Dumnezeu să-i lumineze, indiferent cine ar fi ei.
Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

Niciun comentariu: