În DEX , noţiunea de „smerenie” este definită ca fiind „ …comportare modestă…”, iar cea de „modestie” ca fiind „… cumpătare în purtare, în pretenţii…” . Rezultă că smerenia este identică cu modestia şi că un om smerit este un om moderat în purtare şi în pretenţii. Aşadar, un om care vrea să fie smerit trebuie să-şi cenzureze comportamentul şi să-şi scurteze aripile viselor prea pretenţioase . Unde este Dumnezeu în aceste definiţii sau cum mai putem spune că în condiţia smerită omul se întâlneşte cu Hristos Întrupat? Oare să fie smerenia doar o „coborâre care coboară”? Dar să lăsăm deocamdată aceste definiţii şi să ne apropiem de mult invocatul cuvânt al cunoaşterii de sine. Până la urmă, fiecare poate fi un bun profesor pentru sine şi în această problemă dacă este, bineînţeles, „ochi şi urechi” la el însuşi.Orice om ajunge la un moment dat în viaţă să-şi conştientizeze limitele. Şi e normal să fie aşa de vreme ce însăşi experienţa vieţii ne spune lucrul acesta. Important este însă ce facem cu această cunoaştere de sine, căci mulţi se cunosc, dar nu recunosc şi nici măcar nu încearcă să ajungă la propriile limite ca să vadă ce este dincolo de ele. Şi aceasta în ciuda binecunoscutei curiozităţi a minţii omeneşti care, în cele din urmă, motivează ştiinţa şi descoperirile din toate domeniile vieţii omeneşti. Cu alte cuvinte, de multe ori omul se complace într-o largă condescendenţă de sine fără să se lase frământat de nobilele şi incomodele aspiraţii ale complexei lui existenţe. De aici şi marea dramă a cercului vicios al vieţii.
Cine însă ascultă de glasul conştiinţei lui încă neadormite îşi descoperă limita dar şi curiozitatea de a cunoaşte şi ceea ce este dincolo de limită. O, mare discreţie a lui Dumnezeu care respectă libertatea omului!
Suntem deci în limita conştientă a vieţii noastre, dar şi în deplină posibilitate de cunoaştere a Existenţei Personale de dinainte şi de dincolo de limită, despre care avem deplina certitudine că este dar nu şi despre cum este. Şi aceasta este o permanentă chemare a veşniciei lui Dumnezeu adresată omului în mărginirea existenţei lui pe care o aude, înţelege şi îi răspunde doar când îşi cunoaşte şi recunoaşte propriile limite. O coborâre care înalţă, eliberând aripile visului „necumpătat” şi arzător al asemănării cu Dumnezeu spre zborul necenzurat decât doar de păcatele noastre, al cunoaşterii a ceea ce este dincolo de limită. Aici începe urcuşul prin darul lui Dumnezeu.
Pr. Ciprian Bîlbă
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 8 - septembrie 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu