Părintele Romul Zaharie a plecat la Domnul

Părintele Romul Zaharie a trecut la cele veşnice în data de 11 iunie, la doar câteva luni după pensionare. Cel care a slujit timp de 16 ani la Boholţ, satul său natal, apoi 26 ani ca protopop al Făgăraşului şi paroh al bisericii „Sf. Treime" a fost condus pe ultimul drum de câteva zeci de preoţi în frunte cu Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu Streza. Slujba înmormântării a avut loc la catedrala "Sf. Ioan Botezătorul".

Medalion de mulţumire

Să vorbeşti sau să scrii despre Părintele Protopop Romul Zaharie este o sarcină care te onorează şi provoacă în acelaşi timp. Onoarea vine de la un om venerabil şi onest care n-a dăruit ani vieţii ci viaţă anilor, trăind la intensitate majoră comuniunea pastorală şi sufletească cu credincioşii săi. Iar provocarea se leagă de ce ai putea să spui despre un asemenea om şi preot pe care îl cunoaşte toată lumea din Ţara Făgăraşului şi nu numai.
L-au cunoscut şi iubit mulţi oameni pentru că a trăit ca un om între oameni şi a ştiut întotdeauna să dezbrace haina oficială datorată funcţiei şi să coboare părinteşte şi familiar la nevoia celui pe care îl sfătuia. Echilibrat şi plin de tact, vorbindu-ţi, simţeai că-ţi vorbeşte un părinte binevoitor dar pe care nu-l puteai despărţi de statura funcţiei protopopeşti. De aici respectul admirativ şi încrederea de fiu faţă de Prea Cucernicia sa.
A cunoscut şi iubit mulţi oameni şi lucrul acesta se vedea din fiecare întâlnire cu ei, pe care o transforma într-o ocazie agreabilă şi folositoare de discuţie indiferent de loc şi timp. Pe stradă, în biserică, înainte sau după slujbă, la o masă cu colegii sau credincioşii, cuvântul dumnealui era aşteptat… Era aşteptat pentru că ştia să se potrivească în orice situaţie şi, mai ales, pentru că era un cuvânt mai mult vertical şi-n adâncime, scurt şi la obiect, corespunzător credincioşilor de azi, atât de solicitaţi...
Spirit critic şi fin, a ştiut întotdeauna să îmbine fericit ironia cu pedagogia. Echilibrul de care a dat dovadă toată viaţa nu-l părăsea nicio-dată şi, de aceea, nimeni nu rămânea nemulţumit şi nefolosit de pe urma cuvintelor sale. Avea un fler deosebit pentru cuvânt. Întotdeauna penetra, ştia să spună lucrurilor pe nume şi vorbea în egală măsură pentru minte şi inimă.
Mi-aduc aminte cu nostalgie de anii pe care i-am petrecut în biserica închinată Sfintei Treimi, pe care Prea Cucernicia sa a păstorit-o şi slujit-o atâta amar de vreme cu dăruire şi sacrificiu şi, mai ales, de cuvintele de învăţătură care, realmente, purtau vocaţia educaţiei duhovniceşti în sfera căreia eram cuprinşi toţi. Nu era predică în care să nu mă simt vizat într-un fel sau altul. Şi cred că nimeni nu putea rămâne în afara sferei de influenţă a cuvântului dumnealui. Vorbea pentru toţi şi pentru fiecare în parte. Era, dacă pot să mă exprim astfel, ca o livadă cu diferiţi pomi din care fiecare putea să-şi potolească foamea spirituală. Şi toate acestea veneau din dragostea şi buna intenţie pe care le dăruia cu atâta generozitate prin cuvintele sale şi nu numai.
Dragostea de om şi înţelegerea pe care a avut-o faţă de neputinţa omenească, onestitatea şi sinceritatea cuvântului şi vieţii sale, hărnicia şi pătrunderea cu care se apleca asupra problemelor, sunt lucruri inevitabile într-o schiţă de portret a părintelui Romul Zaharia. Şi, aş îndrăzni să cred, în "decalogul vieţii sale" au fost şi "porunci" ca acestea: Să iubeşti mai mult decât să pedepseşti, să taci vorbind şi să vorbeşti tăcând, să străluceşti smerit căutând la faţa lui Dumnezeu mai mult decât la faţa omului, să pui deasupra literei duhul, deasupra judecăţii dragostea, deasupra replicii răbdarea…
N-am înmormântat un om, ci am îngropat o comoară de viaţă, o experienţă de viaţă cu toate simţămintele şi trăirile ei, un preot şi un om, un român ardelean integru sintetizând sufletul ţării pe care a iubit-o şi păstorit-o cu atâta rafinament şi spirit de sacrificiu, Ţara Făgăraşului.

Pr. Ciprian Bîlbă, Toderiţa

„Mulţumesc, Părinte!“

Sunt momente în viaţă, în care cuvintele nu mai au nici o forţă pentru a exprima însemnătatea unui om, sau fericirea pe care a semănat-o acel om de-a lungul timpului asupra a zeci de mii de oameni… Sunt momente în viaţă în care nici un cuvânt nu mai poate înlocui golul lăsat de un om pe Pământ.
Am vrea să-i spunem azi părintelui „Bună ziua, Părinte", aşa cum toţi cei de aici o făceam zi de zi când îl întâlneam pe străzile oraşului, pe care le cutreiera singur, agale, zi de zi, spre biserică, şi dinspre biserică. Am avut senzaţia deseori că Părintele a venit pe lumea asta cu o misiune, că drumul acesta între casă şi Biserică este un fel de Golgota al său şi că nu vrea a face altceva, zi de zi, decât să-i slujească lui Dumnezeu şi să-i povăţuiască pe oameni să-i urmeze calea.
Am vrea să-i spunem azi Părintelui „Mulţumesc, Părinte", pentru învăţătura pe care ne-ai dat-o în viaţa aceasta… din faţa Altarului Sfânt, sau printr-o simplă vorbă înţeleaptă, spusă pe stradă. Am vrea să spunem astăzi, cum obişnuiesc făgărăşenii, „Sănătate, Părinte", ori „Doamne ajută". Cuvintele însă pălesc în faţa realităţii crude. Părintele nu mai este printre noi cu trupul. Am fi putut să i-o spunem de sute de ori, de mii de ori în această viaţă. Şi ne-ar fi răspuns mereu cu vorba-i blândă şi încărcată de modestie „Ziua bună, dragă. Să te ajute Dumnezeu!".
Am întâlnit o femeie din Boholţ care mi-a spus că , odată cu Părintele Zaharie, a murit cu adevărat şi copilăria sa. Copilăria din amintirile fiecăruia dintre noi. Copilăria celor din Boholţ, copilăria celor din Făgăraş, copilăria sutelor de fiinţe ale acestui tărâm al Făgăraşului, cufundate în cristelniţa de botez de mâinile Părintelui Zaharie. Copilăria tinerilor pe capul cărora părintele a aşezat coroana cununiei, pentru a le uni destinele, pentru a întemeia familii.
Astăzi ne vedem obligaţi să îl conducem pe Părintele Zaharie pe ultimul drum din Făgăraş. Pe acolo pe unde cutreiera dânsul, zi de zi, singur. Astăzi nu va mai fi singur, ci cu noi toţi. Într-un anume fel, parcă, tot Părintele e cel care ne spune pe unde să îl conducem. Pentru că se îndreaptă… TOT SPRE BISERICĂ, pentru somnul său de veci. Acolo, la Biserica „Sfânta Treime“, de pe strada Codru Drăguşanu, cu numele căreia s-a contopit şi numele Părintelui Protopop Zaharie. Dacă nu cerem prea mult, i-am spune Părintelui ca, pe drumurile Cerului pe care le va cutreiera de acum înainte, să se roage şi pentru iubiţii credincioşi ai Făgăraşului, aşa cum îi numea chiar dânsul în vorbele rostite duminica.

Constantin Sorin Mănduc, viceprimarul municipiului Făgăraş

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 - iulie 2007