duminică, 15 iulie 2007

„A fi sau a nu fi“

La gala premiilor UNITER dintr-un an recent, un om de teatru bucureştean, premiat, a folosit în alocuţiunea sa, în sens afirmativ, expresia: „absurditatea de a ne fi născut“. Dacă naşterea este o absurditate, înseamnă că şi viaţa în sine este o absurditate, este ceva absurd. Dicţionarul limbii române explică termenul „absurd“ ca fiind ceva „care contrazice gândirea logică; care nesocoteşte legile naturii şi ale societăţii; contrar bunului simţ, „prostie“. O asemenea concepţie despre naştere şi viaţă nu e creaţia omului de teatru la care ne-am referit, ci se întâlneşte în cursul istoriei la unii filosofi mai vechi sau mai noi. Aici ne mărginim să amintim, dintre aceştia, doar pe românul nostru Emil Cioran. Iată ce spune acesta în cartea sa intitulată: „Despre neajunsul de a te fi născut“ (Editura Humanitas, 2003): „Realitatea ţine de absurd“ (p.5). „Ştiu că naşterea mea e o întâmplare, un accident ridicol“ (p.8). „Nu-mi iert faptul că m-am născut“ (p.19). „Să nu te fi născut, numai să te gândeşti la asta, ce fericire, ce libertate, ce spaţiu!“ (p.28). „Să nu te naşti este, fără doar şi poate, cea mai bună formulă care există. Ea nu e, din nefericire la îndemâna nimănui“ (p.222). „Să fi comis toate crimele, în afara celei de a fi tată“ (p.9). Oricum a tălmăcit sau ar mai fi tălmăcit Emil Cioran aceste afirmaţii, ele rămân incriminări ale realităţii, ale naşterii şi vieţii şi, raportate la credinţa noastră creştină, denigrări şi acuze aduse lui Dumnezeu, Creatorul lumii şi al vieţii.
Dar tot filozoful Emil Cioran afirma altădată: „Ţăranul român e mai mare filosof decât filosofii“. Dacă e aşa, înseamnă că el ar fi trebuit să ia aminte şi să-şi însuşească concepţia despre realitate, naştere şi viaţă a acestui filosof mai mare decât el, adică a ţăranului român. Or, ţăranul român credea în Dumnezeu şi pentru el viaţa e un dar de la Dumnezeu. El preamăreşte pe Dumnezeu şi Îi mulţumeşte zilnic pentru acest dar. El se roagă lui Dumnezeu şi Îi imploră Harul dătător de viaţă. Ţăranul român, din trecut şi de astăzi, este creştin şi mărturiseşte că „într-atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3,16). Desigur că la aceste convingeri ale ţăranului român s-a gândit, în primul rând, şi filosoful Petre Ţuţea, când a formulat aforismul: „Ţăranul este omul absolut“ şi, de ce nu, Lucian Blaga, când a lansat sintagma: „Veşnicia s-a născut la sat“.
E adevărat că în viaţa omului şi a societăţii se ivesc şi persistă şi multe gânduri, elemente, fapte, situaţii şi evenimente absurde, dar creştinul ştie că „Dumnezeu este iubire“ (I Ioan 4,15), trăieşte cu această convingere şi este încredinţat că îi ascultă rugăciunea şi îl ajută să depăşească, să biruiască absurdităţile ivite în viaţa sa, mai ales că aproape toate acestea vin din partea oamenilor sau a duhurilor malefice. Şi viaţa dovedeşte că acest optimism al creştinismului nu e absurd, nu e o rătăcire de la adevăr, nu e o naivitate. Aşa se explică între altele faptul că numărul oamenilor care îşi doresc moartea, chiar bătrâni, bolnavi şi neputincioşi fiind, este foarte mic. De asemenea, foarte puţini, în raport cu totalitatea oamenilor de pe pământ, sunt cei care îşi curmă voluntar viaţa. Nici Emil Cioran n-a făcut acest lucru, deşi a fost bântuit de acest gând. Aceasta înseamnă nu atât că n-a avut un asemenea curaj, cât că nu era îndeajuns de convins de adevărul gândirii şi afirmaţiilor sale despre realitate, naştere, viaţă şi moarte.
Oricum, realitatea e minunată, universul e frumos, iar viaţa îşi are satisfacţiile, bucuriile şi farmecul ei, pentru care omul o preţuieşte şi ţine cu tot dinadinsul să trăiască şi încă deplin şi cât mai mult timp. În lumina credinţei creştine în Dumnezeu şi în nemurire, întreaga existenţă, viaţa în general şi viaţa omului în special îşi au o valoare, un sens şi o finalitate: sunt creaţii ale lui Dumnezeu menite ca omul să se bucure de Harul Său, de cunoaşterea Lui, de iubirea Sa, de viaţa în comuniune spirituală cu El, toate aceste pogorăminte şi daruri divine fiind eterne pentru omul lui Dumnezeu.
Pr. Prof. Ioan Glăjar, Parohia Ucea de Jos

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 - iulie 2007

Niciun comentariu: