Editorial: În genunchi Îl cunoşti pe Dumnezeu

„Un tânăr studios s-a dus la părintele său duhovnic să se spovedească şi a început să se laude cu cele acumulate de el din lectura cărţilor, uitând că părintele duhovnic aştepta de la el mărturisirea păcatelor. La finalul spovedaniei tânărul, fiind un creştin dornic de îndreptare, a cerut canon. Părintele duhovnic i-a spus: "Nu-ţi dau nici un canon, dar vreau şi eu să adaug ceva la cele descoperite de tine: Ia aminte, doar în genunchi îl cunoşti pe Dumnezeu." Atunci tânărul îndată s-a ruşinat, s-a trezit din reveria mândriei şi i-a cerut iertare cu lacrimi părintelui”.

Vrem Taborul, Lumina Învierii, fără a trece prin Golgota despătimirii, prin lacrima rugăciunii, osteneala postului, bucuria faptelor bune. Cine a răzbătut, îngenuncheată, până la poalele Crucii de pe Golgota, dacă nu Iubirea prezentă acolo prin Maica Domnului şi Sf. Apostol Ioan, numit Apostolul iubirii? Mulţi dintre noi ne-am spovedit în Postul Sfintelor Paşti – unii din obişnuinţă, alţii din conştiinţă – dar câţi dintre noi am simţit că, într-adevăr, Hristos a înviat în viaţa noastră?
E nevoie deci de perseverenţa, jertfa, consecvenţa vieţii noastre în dragostea, dorul după Dumnezeu, pe care le experiem în rugăciunea adâncă a inimii noastre. Să-L simţim pe Hristos că ne-a atins ochii cu lacrima Sa şi prin aceasta vom „vedea lumina cea adevărată”.
Părintele Arsenie Boca spune atât de profund: „Nu putem intra în împărăţia în care nu am trăit încă de pe pământ”. Nu vom putea deci intra în Împărăţia lui Dumnezeu după moarte dacă nu intrăm încă din viaţa aceasta. Şi unde este intrarea în această împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ dacă nu în Biserică – tinda raiului, dar şi în inima noastră, unde stă ascuns Hristos în mod tainic încă de la Botez? Fiecare dintre noi fuge de rana sa, de nimicnicia din el, până ce-L întâlneşte pe Cel ce vindecă toată rana, toată durerea: Hristos, Domnul Iubirii. În Biserică „afli că exişti” ne spune Petre Ţuţea.
Hristos a intrat prin uşile încuiate, arătându-se ucenicilor Săi după Înviere. Să intrăm şi noi în cămara sufletelor noastre, făcându-i loc în ea şi Musafirului care bate la uşă. Trecând prin efortul şi durerea curăţirii şi iertării, vom simţi şi Bucuria Învierii, Îl vom putea pipăi pe Hristos, cu simţirea rugăciunii noastre, strigând, îngenuncheaţi de minunea Învierii, asemenea lui Toma: „Domnul Meu şi Dumnezeul Meu!”.

Pr. Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Împreună, de Înviere

Anul acesta, făgărăşenii au avut ocazia să participe la un eveniment deosebit. La sugestia Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Laurenţiu al Ardealului, după slujba Vecerniei din ziua de Paşti, preoţii şi credincioşii de la bisericile din Făgăraş au mers în pelerinaj până la catedrala din centrul oraşului.

Reînvierea unei tradiţii vechi. A devenit o tradiţie în Biserica noastră ca la unele mari praznice să se facă astfel de procesiuni care întăresc comuniunea şi solidaritatea între oameni. Bunăoară în Făgăraş, de Bobotează, preoţii şi credincioşii de la toate bisericile din oraş merg în pelerinaj - cu prapori, preoţii îmbrăcaţi în veşminte şi cântând troparul Botezului - la lacul Cetăţii, unde se desfăşoară sfinţirea cea mare a apei. Foarte cunoscut a început să devină şi pelerinajul de Florii, care se desfăşoară mai ales în oraşele-reşedinţă de episcopii. Aceste procesiuni constituie o reînviere a unei tradiţii din secolele III-IV, prezentă la Ierusalim, Constantinopol şi în alte oraşe.

Făgărăşeni la Tesalonic. Asemenea pelerinaje se fac şi în alte ţări ortodoxe. În Vinerea Patimilor de anul acesta, un grup de profesori din oraşul nostru, aflaţi într-o excursie în Grecia, au fost martorii unui astfel de eveniment desfăşurat în Tesalonic. După slujba Prohodului, preoţi slujitori şi credincioşi de la catedrala “Sf. Dumitru”, purtând Sfântul Epitaf, frumos împodobit cu flori multicolore, dar având şi o Sfântă Cruce de dimensiuni mari însoţită de icoanele Maicii Domnului şi Sf. Ioan Evanghelistul, au pornit în pelerinaj prin oraş (foto). Oaspeţii români au remarcat prezenţa multor tineri în convoi, ordinea desăvârşită în coloană, intonarea unor cântări potrivite momentului şi prezenţa poliţiştilor, care supravegheau trecerea creştinilor în condiţii de trafic intens. La un moment dat coloana s-a întâlnit cu o alta coloană, pornită în aceleaşi condiţii de la altă biserică. Cele două mase de oameni s-au oprit, preoţii s-au îmbrăţişat, s-a citit o Sfântă Evanghelie şi apoi fiecare coloană şi-a urmat drumul său.



Comuniune de credinţă. La biserica ”Sf.Nicolae” (Brâncoveanu) din Făgăraş, vecernia din ziua de Paşti s-a săvârşit afară, la altarul nou construit în curtea bisericii. La sfârşitul slujbei, preoţii slujitori şi credincioşii prezenţi s-au îndreptat în coloană spre catedrala din centru. Din zeci de piepturi răsuna cu bucurie “Hristos a înviat din morţi…”. În faţa catedralei, s-au întâlnit cu preoţii şi credincioşii de la celelalte biserici. Preoţii, în sobor, au săvârşit o slujbă de mulţumire, iar părintele protopop Ioan Ciocan a ţinut o cuvântare la acest ceas de praznic. S-a intonat de mai multe ori imnul pascal, în acordurile căruia cei prezenţi au înconjurat catedrala, însufleţiţi de bucuria Învierii şi a comuniunii întru credinţă.
“Pelerinajul, spunea cu o anumită ocazie Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, ne eliberează de monotonie şi de izolare, întrucât dă naştere unui eveniment nou în cetate, un eveniment de bucurie şi sărbătoare. El constituie o comuniune în procesiune, o adunare în mişcare, simbol al Bisericii în misiune, care prin rugăciune şi prin cântare cheamă binecuvântarea lui Dumnezeu asupra oraşului întreg.”

Pr. Marcel Dobrea - biserica Sf. Nicolae, Făgăraş

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Zile de sărbătoare pentru comuna Părău

Pentru întreaga comunitate a localităţii Părău, sărbătoarea Sfântului Mucenic Gheorghe, precum şi Sâmbăta din Săptămâna Luminată au avut o semnificaţie aparte, fiind marcate de o serie de evenimente religioase şi socio-culturale.
În ziua de 23 aprilie, biserica din Părău şi-a sărbătorit hramul: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Slujba a debutat cu Sfânta Liturghie, urmată de un Te-Deum, oficiate de părintele paroh, Laurenţiu Urian, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi din localităţile învecinate.
În continuare, cei prezenţi au putut admira în naosul bisericii o expoziţie de icoane pe sticlă cu tematică pascală, evocând scene din Duminica Floriilor până la Izvorul Tămăduirii. La acest eveniment a participat şi domnul Adrian Valusescu, directorul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Braşov, dar şi alţi oameni de cultură din cadrul acestei instituţii.
Ceremoniile s-au încheiat cu un impresionant moment artistic, oferit de un grup de tineri talentaţi din oraşul Victoria, coordonaţi de părintele Octavian Smădu, care au realizat un spectacol de bătut toaca.
Spre desăvârşirea acestor sărbători, în Sâmbăta din Săptămâna Luminată locuitorii comunei Părău, în frunte cu primarul comunităţii, domnul Mihai Popeneciu, au îmbrăcat din nou straiele de sărbătoare, pentru a-l întâmpina, cu mult entuziasm, pe Prea Sfinţitul Andrei Făgărăşeanul, aflat pentru prima dată în această localitate.
Alături de un sobor de preoţi din Ţara Făgăraşului, în frunte cu părintele protopop Ioan Ciocan, PS Andrei a săvârşit Taina Sfintei Liturghii, în cadrul căreia i-a acordat părintelui paroh Laurenţiu Urian, pentru activitatea şi eforturile sale deosebite în slujba Bisericii, distincţia de sachelar.
După finalizarea slujbei, înaltul ierarh a vizitat sediul primăriei şi casa parohială, fiind plăcut impresionat de frumuseţea locurilor şi a portului popular, pe care sătenii din Părău îl îmbracă cu mândrie în zilele de sărbătoare.

Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Izvorul Tămăduitor de la Sâmbăta

Bucuria Învierii s-a prelungit şi anul acesta în Ţara Făgăraşului prin sărbătorirea celui de-al doilea hram al mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. Vineri, 24 aprilie, în ziua prăznuirii Izvorului Tămăduirii, preoţi şi credincioşi din întreaga ţară, într-o atmosferă de mare sărbătoare, s-au adunat pentru a se bucura de darurile pe care le revarsă Maica Domnului asupra celor care o cinstesc.

SFINŢIREA APEI. Această zi frumoasă de primăvară a început în curtea mănăstirii în care s-au adunat mii de credincioşi prin oficierea slujbei de sfinţire a apei de către Înalt Prea Sfinţitul părinte Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, alături de Prea Sfinţitul Părinte Andrei Făgărăşeanul, Episcopul Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, înconjuraţi de un numeros sobor de diaconi şi preoţi din întreaga ţară. După binecuvântarea credincioşilor revărsată prin stropirea cu apă sfinţită, ierarhii, slujitorii şi credincioşii s-au îndreptat spre altarul de vară al mănăstirii construit la umbra fagilor, unde s-a săvârşit Sfânta Liturghie.

HIROTONII. La bucuria participării la Sfânta Liturghie s-a adăugat anul acesta şi bucuria de a participa la două hirotonii. În cadrul Sfintei Liturghii Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu l-a hirotonit pe ierodiaconul Mihail în treapta de preot, devenind astfel ieromonah iar monahul Epifanie a fost hirotonit diacon de către Prea Sfinţitul Andrei, devenind ierodiacon, îmbogăţind astfel soborul slujitorilor Mănăstirii Brâncoveanu.

PREDICĂ CU VALOARE TESTAMENTARĂ. În mijlocul acestui sobor de preoţi slujitori a fost prezent şi duhovnicul mănăstirii, Părintele Teofil Părăian, cel care a ţinut o frumoasă şi mişcătoare predică. Părintele Teofil şi-a construit cuvântul de învăţătură răspunzând la întrebarea: Ce aţi spune oamenilor dacă aceasta ar fi ultima predică?
Astfel, părintele a dat cuvintelor sale o valoare testamentară, dorind să ne pună la inimă câteva idei de bază:
- „credinţa noastră este despovărătoare şi mântuitoare”
- „oamenilor, sunteţi fraţi, să nu vă certaţi!”
- „Hristos în mijlocul nostru!” – salut la care se răspunde cu: „Este şi va fi!”

CREDINŢA NU ESTE MAGICĂ. Părintele Teofil a atras atenţia asupra faptului că în general oamenii când merg să ceară o povaţă, întreabă: Ce rugăciune trebuie să fac ca să mi se împlinească cutare lucru? În acest fel noi uităm că în fiecare slujbă, la îndemnul preotului: Pe noi înşine şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm! noi răspundem: Ţie, Doamne! Deci credinţa autentică nu se bazează pe împlinirea magică a unei dorinţe prin rostirea unei rugăciuni, ci prin încredinţarea întregii noastre vieţi lui Dumnezeu.

PROGRAM DUHOVNICESC. Părintele ne-a pus din nou în atenţie programul duhovnicesc pe care îl recomandă creştinilor:

• 1. Să mergi la biserică în zilele de duminică şi sărbătoare.
• 2. Să te rogi dimineaţa, seara şi la masă
• 3. Să citeşti în fiecare zi două capitole din Noul Testament.
• 4. Să îţi păzeşti mintea de gândurile rele prin rostirea cât mai deasă a rugăciunii: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul".
• 5. În zilele de post să mănânci mâncare de post.

La acest program, care constituie baza vieţii unui creştin, Părintele Teofil a adăugat alte cinci recomandări, ale Părintelui Arsenie Boca:

• 1. Oxigen - să trăieşti în aer cât mai curat.
• 2. Glicogen - să ai o hrană echilibrată, nici prea multă, nici prea puţină.
• 3. Somn - părintele Arsenie recomanda cel puţin 6 ore de somn continuu într-o zi.
• 4. Să-ţi păstrezi hormonii - să nu faci risipă de energie sexuală; abuzurile pot dărâma.
• 5. Să ai concepţie de viaţă creştină - adică să nu umbli după alte concepţii de viaţă: yoga, zen etc.

Părintele Teofil a încheiat spunând că dacă vom împlini aceste lucruri se va bucura de noi şi Maica Domnului, care este Izvorul tămăduirii, şi Domnul Hristos, Care îi binecuvântează pe cei care Îl binecuvântează.

IZVOARELE MAICII DOMNULUI. După terminarea Sfintei Liturghii ÎPS Laurenţiu a rostit un scurt cuvânt amintindu-ne originea sărbătorii Izvorului Tămăduirii la Constantinopol, unde prin intermediul apei Maica Domnului a făcut şi face în continuare minuni în viaţa celor credincioşi, fapt pentru care este numită Izvor al Tămăduirilor. Prin marea sa bunătate şi iubire de oameni, Maica Domnului prelungeşte în zilele noastre izvorul ei de la Constantinopol în toate mănăstirile care au un izvor, preschimbându-le în izvoare tămăduitoare.

O ZI DEPLINĂ ÎN BUCURIE. Ziua de rugăciune s-a sfârşit cu săvârşirea Tainei Sfântului Maslu, credincioşii, primind binecuvântarea dumnezeiască şi prin intermediul untdelemnului sfinţit.
Astfel, toţi cei prezenţi s-au întors la casele lor cu binecuvântarea dată prin gustarea şi stropirea cu apă sfinţită şi prin ungerea cu untdelemn sfinţit, cu bucuria primirii Trupului şi Sângelui Mântuitorului dat la Sfânta Liturghie, cu dorinţa de a fi mai buni creştini, împlinind poveţele mai marilor noştri duhovniceşti, cu convingerea că Maica Domnului este tămăduitoarea sufletelor şi a trupurilor noastre.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Prea Sfinţitul Andrei la Perşani

Duminica Mironosiţelor a reprezentat o sărbătoare aparte pentru credincioşii parohiei Perşani, fiind marcată de vizita Prea Sfinţitului Andrei Făgărăşeanul.
În biserica satului, cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, PS Andrei a săvârşit Sfânta Liturghie arhierească, alături de părintele arhimandrit Ilarion Urs, stareţul mănăstirii Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, părintele protopop Ioan Ciocan şi un sobor de preoţi şi diaconi.
Al doilea moment important al zilei a fost prilejuit de Taina Sfântului Botez, săvârşit pruncului Teodor, cel de-al doilea fiu al părintelui Dorin Cristea, parohul localităţii Persani.
Poposind adesea în mijlocul credincioşilor din satele Ţării Făgăraşului, PS Andrei Făgărăşeanul a fost întâmpinat şi la Perşani cu multă dragoste şi entuziasm, răsfrângând asupra tuturor celor prezenţi, preoţi şi mireni, bucurii duhovniceşti şi arhiereşti binecuvântări.

Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Lumina de la Ierusalim a luminat anul acesta şi Ţara Făgăraşului: "Veniţi de luaţi lumină!"

Acestea sunt cuvintele cu care începe slujba celui mai mare Praznic al ortodocşilor de pretutindeni – Învierea Domnului. Puţini credincioşi ştiu însă care este semnificaţia acestor cuvinte. Dorind să descoperim originea lor, ajungem la o adevărată şi unică minune dumnezeiască ce se petrece an de an la Mormântul Sfânt al Mântuitorului Iisus Hristos din Ierusalim, şi anume minunea pogorârii Sfintei Lumini. Ceremonia Focului Sacru sau al Sfintei Lumini are loc în fiecare an în Sâmbăta Mare la amiază şi se desfăşoară după un ritual bine stabilit.

Coboară din cer, ca un fulger puternic
În Săptămâna Patimilor, vineri seara, după slujba Prohodului Domnului, Patriarhul ortodox al Ierusalimului intră şi presară vată pe lespedea Sfântului Mormânt. Apoi vine câte un delegat din partea fiecărei Biserici oficiale: ortodoxă, armeană, romano-catolică şi coptă, care alături de poliţia locală controlează cripta, sting toate candelele şi sigilează intrarea în Sfântul Mormânt.
În ziua de sâmbătă, în jurul amiezii, Patriarhul este condus de doi diaconi în faţa Sfântului Mormânt, unde sub supravegherea delegaţilor armeni, catolici şi copţi, este controlat de poliţia locală necreştină, pentru a nu avea vreo sursă de foc. Urmează ruperea peceţilor, iar Patriarhul după ce spune: „Să ne rugăm să vină Sfânta Lumină!”, însoţit de un arab musulman, intră în Sfântul Mormânt. În biserică începe în acel moment slujba Vecerniei Mari, iar miile de pelerini, veniţi din toate colţurile lumii, se roagă înfioraţi de emoţia aşteptării focului sacru. Patriarhul, îngenunchiat şi el în faţa Mormântului, se roagă fierbinte să se coboare Sfânta Lumină. La un moment dat, prin cupola cea mare a Bisericii, coboară ca un fulger puternic Sfânta Lumină, aprinzând vata de pe Mormântul Domnului, candelele din altarul Bisericii Mari şi multe din lumânările credincioşilor.

Foc care nu arde
Cu mâinile goale, Patriarhul adună vata aprinsă şi o aşează în două cupe, apoi ieşind în faţa Sfântului Mormânt cu două mănunchiuri de câte 33 de lumânări, rosteşte cu glas înalt de trei ori: ,,Veniţi de luaţi lumină!”. Întreaga Biserică se preschimbă rapid într-o mare de flăcări, căci fiecare pelerin aprinde câte un mănunchi de 33 de lumânări subţiri. Timp de 2-3 minute, flacăra lumânărilor aprinse din focul ceresc este imaterială şi ca atare nu arde, iar credincioşii îşi ating faţa, mâinile şi hainele spre binecuvântare.
Un lucru demn de precizat este că Lumina Sfântă nu se pogoară decât de Paştele Ortodox şi numai la ortodocşi. Ori de câte ori ceilalţi au încercat să fie ei beneficiarii pogorârii Sfintei Lumini, tentativele lor au eşuat lamentabil. Astfel că această minune este un argument în plus care dovedeşte cât se poate de clar că există o singură credinţă capabilă să ofere oamenilor garanţia vieţii veşnice.

Lumina a ajuns şi în România
Învierea Mântuitorului creează în noi creştinii, an de an, o stare sufletească deosebită, o bucurie duhovnicească pe care n-o poate produce în om nici un alt fapt, nici un alt sentiment, nici o emoţie din cele ce pot încerca sufletul nostru. Această bucurie ce izvorăşte din Mormântul lui Hristos a fost sporită anul acesta de aducerea în ţara noastră a Sfintei Lumini de la Ierusalim, oferindu-ni-se astfel posibilitatea să ne împărtăşim şi noi din acest dar minunat făcut de Dumnezeu Bisericii Ortodoxe, şi prin ea întregii lumi.
Iniţiativa acestei acţiuni a avut-o Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, fiind de fapt prima dată când Sfânta Lumină a fost adusă în ţara noastră cu binecuvântarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române. Pentru a se împlini acest lucru, o delegaţie a Bisericii noastre, în frunte cu Prea Sfinţitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, s-a deplasat la Ierusalim, de unde, cu ajutorul unei aeronave speciale, a adus Sfânta Lumină la Bucureşti în seara zilei de 18 aprilie 2009.

„Darul ceresc” în Ţara Făgăraşului
Prin grija şi cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, ,,darul pascal al cerului” a fost împărtăşit şi credincioşilor din Arhiepiscopia Sibiului şi deci şi credincioşilor din Protopopiatul Făgăraş. Un elicopter s-a deplasat de la Braşov la Aeroportul Internaţional ,,Henri Coandă “ împreună cu doi preoţi , de unde au luat Lumina în seara zilei de 18 aprilie. Ulterior, cu ajutorul acelui elicopter, Sfânta Lumină a ajuns la Braşov şi apoi la Sibiu.
Pe aeroportul din Sibiu, în aşteptarea Sfintei Lumini s-au strâns mai mulţi preoţi din Sibiu şi din împrejurimi şi părinţii protopopi din Arhiepiscopia Sibiului, în frunte cu Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Laurenţiu şi cu Prea Sfinţitul Părinte Andrei Făgărăşeanul. Protopopiatul Făgăraş şi Ţara Făgăraşului au fost reprezentate de părintele Protopop Ioan Ciocan şi de domnul Primar Sorin Mănduc, care s-au deplasat la Sibiu alături de trei părinţi şi doi credincioşi.
Cu toate că aşteptarea a durat câteva ore, primirea Sfintei Lumini a fost una emoţionantă, preoţii participanţi cântând stihira: „Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să te mărim.” Înalt Prea Sfinţitul a oferit apoi Sfânta Lumină tuturor protopopilor şi preoţilor prezenţi, care au plecat ulterior spre parohiile lor.
La Făgăraş, Lumina Sfântă a ajuns în jurul orei 23.20, părintele Protopop Ioan Ciocan oferind-o preoţilor din Protopopiatul nostru care aşteptau ,,darul ceresc” în Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul din centrul oraşului. Astfel, credincioşii din Ţara Făgăraşului au putut petrece acest ,praznic luminat al Învierii Domnului cu şi mai mare bucurie duhovnicească.
Fie ca Lumina Sfântă izvorâtă din Mormântul lui Hristos să ne fie tuturor izvor de credinţă şi speranţă. Hristos a înviat!

Arhid. Nicolae Lie

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

„Chiar dacă postul trupesc a trecut, trebuie să ducem mai departe postul duhovnicesc”

Perioada dintre Paşti şi Rusalii, numită şi a Penticostarului (după cartea de slujbă care se foloseşte în timpul ei) sau a Cincizecimii (după cele 50 de zile care despart cele două mari praznice), este una deosebită faţă de celelalte ale anului bisericesc. Mai multe despre ce înseamnă acest răstimp în viaţa creştinului l-am întrebat pe părintele Marcel Greavu, paroh la biserica „Sf. Treime” din Făgăraş.

Părinte, de ce este diferită această perioadă faţă de celelalte?
Această perioadă e cu totul diferită faţă de celelalte ale anului bisericesc, deoarece - aşa după cum Duminica e diferită faţă de celelalte zile ale săptămânii (cel puţin pentru noi, creştinii), amintindu-ne de Învierea Domnului - tot aşa am putea socoti perioadă pascală, ca pe o adevărată Duminică a anului bisericesc. Ea e plină de bucurie, plină de pace, plină de lumină, exprimate şi în cântările şi rânduielile de slujbă ale Bisericii, şi reprezintă pentru creştini o “primăvară duhovnicească”, aşa după cum anotimpul acesta pe care îl parcurgem e cel mai frumos din cursul anului.
Perioada pascală este diferită şi prin faptul că urmează după o perioadă cu totul opusă: cea a Triodului sau a Postului Mare, perioadă de penitenţă, de plângere a păcatelor, de pregătire pentru întâlnire cu Hristos Mântuitorul mai întâi în Taina Spovedaniei şi apoi în Taina Sfintei Împărtăşanii. Perioada aceasta pe care o parcurgem acum reprezintă încununarea tuturor eforturilor duhovniceşti, pe care fiecare dintre noi ne-am străduit să le împlinim pe parcursul Postului Mare.

Cum să facem să păstrăm rodul acestor eforturi? Pentru că adesea, chiar dacă am progresat puţin duhovniceşte, după Paşti recădem la nivelul de dinainte, intrăm din nou în grijile zilnice faţă de „cele lumeşti”. De ce cădem aşa de uşor din starea de rugăciune şi atenţie la cele sufleteşti pe care o dobândim în timpul postului?
Întrebarea dumneavoastră îmi aduce aminte de o întâmplare din Pateric, în care un călugăr e întrebat: “Ce faceţi acolo, în mânăstire?” Acesta a răspuns: “Cădem şi ne ridicăm, cădem şi ne ridicăm, cădem şi iarăşi ne ridicam”.
De ce cădem aşa de uşor? Eu cred că în primul rând datorită slăbiciunii firii noastre omeneşti, slăbiciune care e una din urmările păcatului strămoşesc. În al doilea rând, cred că voinţa noastră nu e destul de întărită pentru a sta neînfricată în faţa ispitelor şi a amăgirilor vrăjmaşului.
Postul alimentar reprezintă doar o faţetă a postului deplin, desăvârşit, pe care ar trebui să-l urmăm fiecare dintre noi. Ce e postul desăvârşit? A posti nu numai de la anumite alimente şi băuturi ameţitoare, ci a posti şi cu cuvântul, a posti şi cu privirea, a posti şi cu auzul şi aşa mai departe... Apoi o altă faţetă a postului deplin este străduinţa de a dezrădăcina din firea noastră obişnuinţele rele sau patimile, ura, invidia, trufia şi toate celelalte “buruieni” care ne otrăvesc sufletul. Postul trebuie neapărat împletit cu rugăciunea şi cu milostenia şi în sfârşit toate aceste eforturi duhovniceşti ar trebui îmbrăcate în haina smereniei.
A posti înseamnă a veghea asemenea unui soldat pus în postul de gardă, aşa cum ne spunea atât de frumos un emerit preot profesor de la Facultatea de Teologie din Sibiu. Atunci când abandonăm starea de veghe sau paza gândurilor şi a simţirilor, imediat vrăjmaşul ne atacă şi ne face să cădem.

Cum ar trebui să se comporte creştinul în perioada de după Înviere, la ce să fim atenţi pentru ca postul să fie într-adevăr o treaptă spre scara Raiului, şi nu doar o treaptă pe care o urcăm şi o coborâm iar, după ce se termină postul?
Aşa cum spuneam la început, cred că fiecare dintre noi ar trebui să trăim această perioadă ca o adevărată zi de Duminică: să primeze eforturile noastre duhovniceşti de a fi mai buni, mai iertători, de a ne bucura deplin de darurile Învierii aduse de Hristos: bucuria, pacea şi lumina credinţei, care să ne călăuzească pe calea mântuirii.
Pentru ca postul să fie într-adevăr o treaptă pe scara Raiului, ar fi bine să urmăm îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur, care ne spune că, deşi Postul Mare a trecut, trebuie să rămână evlavia. Chiar dacă postul trupesc a trecut, trebuie să ducem mai departe postul duhovnicesc. Să ne străduim să redevenim nevinovaţi la suflet ca şi pruncii (“Căci a unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu“) şi să nu uităm că numai “Cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu”; Îl vor vedea atât aici pe pământ prin păzirea poruncilor sale (“Dumnezeu stă ascuns în porunci”), cât mai ales în viaţa veşnică, ca o răsplată pentru tot efortul duhovnicesc depus în viaţa aceasta.

Pentru că această perioadă se caracterizează cel mai bine prin cuvântul „bucurie” şi parcă cei care ştiu cel mai bine să se bucure sunt copiii, spuneţi-ne ce înseamnă copiii într-o familie, pornind de la experienţa dumneavoastră de familie cu 4 copii.
E adevărat copiii - mai ales cei mici - ştiu cel mai bine să trăiască bucuriile marilor praznice. Chiar dacă nu înţeleg încă sensurile profund teologice ale acestor sărbători, prin jovialitatea şi puritatea sentimentelor pe care le trăiesc ne “contaminează” şi pe noi, cei mari, făcându-ne să ne aducem aminte de propria copilărie, de felul în care petreceam aceste zile sfinte. Şi pentru a le răsplăti aceste momente de bucurie, noi, părinţii, căutăm să le facem la rândul nostru mici daruri cu prilejul acestor sărbători. Astfel se realizează sau se completează un cerc al bucuriei în fiecare familie, indiferent de numărul copiilor ce-i aparţin.

Interviu realizat de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Simbolul de credinţă (V)

Dacă, în general, moartea aşterne tăcere peste trupurile îngropate, rămânând să vorbească doar faptele, cu trupul mort al lui Hristos s-a întâmplat altceva: după trei zile de şedere în mormânt, timp în care s-a pogorât în adâncul întunericului, la iad, Hristos a înviat biruitor, învăluind lumea în lumină.

Articolul al V-lea
„Şi a Înviat a treia zi, după Scripturi.”

Una din fricile existenţiale
Vreme de mii de ani, omul a trăit bucurându-se de viaţă, dar şi înfruntându-şi fricile, ca de exemplu frica de întuneric, frica de singurătate, frica de moarte, frica de cutremur, frica de câini sau de şerpi, frica de a nu dezamăgi, frica de bătrâneţe etc. Dintre toate acestea, frica de moarte este una din cele mai grave şi mai răspândite şi a preocupat dintotdeauna ştiinţa şi religia.

Hristos a murit
Ştim că Mântuitorul Hristos a fost omorât prin răstignire pe cruce şi acest lucru a fost verificat de către un soldat roman (Longinus) care I-a străpuns coasta cu suliţa, ţâşnind „sânge şi apă”, semn al morţii, după cum atestă şi cercetările medicale care spun că, dacă la puţin timp după o moarte violentă se face o puncţie în inimă, ţâşneşte sânge şi apă.

Învierea spiritualizează materia
Mormântul săpat de oameni nu a putut ţine trupul lui Dumnezeu, iar Domnul Hristos înviind din morţi nu numai că distruge mitul morţii, ci deschide un nou drum: acela spre nestricăciune. Moartea ţine de stricăciune, în înţelesul că materia nu este veşnică, ci îşi are legile ei, printre care şi aceea de a se degrada, de a se descompune cu trecerea timpului. Învierea ţine de nestricăciune, în sensul că trupul înviat al Domnului se spiritualizează şi, cu toate că îşi păstrează forma de mai înainte, are alte legi şi altă consistenţă. De aceea Hristos înviat intră cu trupul prin uşile încuiate, nemaifiind oprit de legile firii de dinainte de moarte.

Pogorârea la iad
Intervalul de timp dintre moarte şi înviere nu a fost un „timp mort”, ci momentul întâlnirii Lui cu cei morţi, începând de la Adam până în contemporaneitate. Coborârea în împărăţia morţilor este un act de putere dumnezeiască şi de iubire pentru cei care erau ţinuţi în întuneric şi care aşteptau mântuirea, care nu era posibilă. Iconografia ortodoxă surprinde foarte frumos acest lucru, zugrăvindu-L pe Hristos cum îi prinde pe Adam şi pe Eva de mâini şi îi smulge din adâncul întunericului, sfărâmând legăturile (lanţurile) păcatului care-i făceau neputincioşi.

„După Scripturi“
Cuvintele „după Scripturi” (= după cum a fost scris) ne aduc aminte că istoria mântuirii a fost prezisă dinainte de către Dumnezeu prin prooroci, care sub inspiraţia Duhului Sfânt au vestit dinainte cele ce urmau să se petreacă (a se citi capitolul 53 de la Isaia).

Bucuria, care ţine de Înviere, deschide şi încheie Evanghelia
Atunci când arhanghelul Gavril îi vesteşte Fecioarei Maria naşterea lui Mesia îi spune „bucură-te cea plină de har” (Luca 1,28), urmând ca la vremea potrivită lumea să audă cântarea îngerilor deasupra staulului unde s-a născut Domnul: „Slavă întru cei de sus Lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2,14). După Înviere, Iisus însuşi le spune femeilor care căutau trupul lui mort: „bucuraţi-vă” (Matei 28,9). Bucuria ţine de sensul prim şi profund al vieţii, iar învierea lui Hristos ne arată că bucuria ţine şi de ceea ce urmează după moarte.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Vedeţi şi:

• Simbolul de credinţă (I)
• Simbolul de credinţă (II)
• Simbolul de credinţă (III)
• Simbolul de credinţă (IV)
  

Ce trebuie să ştim despre: Taina Sfântului Maslu

Din Duminica Tomii şi până după Rusalii, în unele zone din Ţara Făgăraşului există obiceiul să se facă aşa numitul „maslu de hotar“. Prin această denumire se înţeleg rugăciunile pe care le fac preoţii dintr-un cerc misionar la biserică, în ogrăzi, sau la troiţele din marginea satului pentru hotar, însoţite de săvârşirea Tainei Sfântului Maslu. Ziua în care se face „maslu de hotar“ a devenit astăzi o adevărată sărbătoare a satului, căci vin acasă toţi fiii satului stabiliţi în împrejurimi.
Despre Taina Sfântului Maslu trebuie să ştim că este una din cele 7 Sfinte Taine ale Bisericii, destinată dobândirii sănătăţii trupeşti şi sufleteşti. Are un pronunţat caracter de pocăinţă: ne rugăm lui Dumnezeu să tămăduiască bolile trupeşti, iertându-ne mai întâi păcatele, acestea din urmă fiind de cele mai multe ori cauza celor dintâi. Din această cauză, înainte de Sf. Maslu este recomandat ca cel ce doreşte să se bucure deplin de efectele acestei Taine să se spovedească.
În prima parte a Maslului auzim de mai multe ori rugăciunea „Stăpâne, Hristoase, milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robii tăi“. Este strigătul omului căzut în păcat, care doreşte cu ardoare harul lui Dumnezeu, aşteptând de la El milă, ajutor şi tămăduire sufletească şi trupească.
Partea a doua a Maslului - şi cea mai importantă - este alcătuită din:

• • rugăciunea pentru sfinţirea untdelemnului, care se rosteşte de şapte ori;
• • 7 texte din Epistolele Noului Testament
• • 7 texte din Evanghelii
• • 7 rugăciuni prin care se cere mila lui Dumnezeu şi Harul Său iertător, pe care le dobândim în special prin ungerea cu untdelemn sfinţit.

Evanghelia care se deschide la sfârşitul Maslului nu trebuie privită ca un obiect magic. Ea se ţine deschisă deasupra capetelor, simbolizând „mâna cea puternică şi tare a lui Dumnezeu“ ce se pogoară cu dragoste peste cei ce s-au rugat. Nu se fac interpretări cu privire la locul unde a fost deschisă, acest lucru fiind ghicitorie.

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Sfântul Serafim din Viriţa (1866-1949) – ocrotitorul comercianţilor ortodocşi

Dacă în România cuvântul stareţ îl desemnează pe cel care conduce administrativ sau economic o mănăstire, în Grecia sau în Rusia stareţul este un părinte duhovnic îmbunătăţit, iluminat de Duhul Sfânt, care organizează viaţa duhovnicească a unei mănăstiri. Spiritualitatea ortodoxă rusă este caracterizată prin tradiţia stareţilor sau a părinţilor duhovniceşti. Aceştia aveau un rol decisiv în viaţa Bisericii, prin povăţuirea ierarhilor, a monahilor din obşte, a clericilor şi a mirenilor. Principalele centre ale stareţilor ruşi sunt Lavra Pecerskaia din Kiev, Lavrele Varlaam şi Solovăţ din nordul Rusiei, Lavrele Sarov – Diveevo şi Optina, Lavra Sfântului Alexandru Nevski din Sankt Petersburg şi Lavra Sfântului Serghie din Radonej. Stareţii erau oameni harismatici, mari nevoitori, practicau rugăciunea neîncetată, erau văzători de Dumnezeu, rugători împreună cu sfinţii şi călăuzitori pentru credincioşi. Unul dintre aceşti Bătrâni duhovnici, care a ajutat poporul rus în timpul prigoanei comuniste, a fost stareţul Serafim din Viriţa.

Anii copilăriei şi ai tinereţii. Sfântul Serafim s-a născut în 1866 în satul Ceremovski din regiunea Iaroslav. La Botez a primit numele Vasile. Părinţii săi, Nicolae şi Hionia Muraviev erau ţărani evlavioşi şi au reprezentat pentru fiul lor modele de creştini ortodocşi practicanţi. De la ei, tânărul Vasile a învăţat să se roage, să postească, să citească din scrierile sfinte şi să participe la Sfânta Liturghie prin Împărtăşirea cu Trupul lui Hristos.
Când avea numai 10 ani, tatăl său a adormit întru Domnul. Astfel, el a devenit cel care trebuia să câştige bani şi să aibă grijă de mama lui. Un vecin l-a luat pe Vasile cu el la Sankt Petersburg şi i-a găsit o slujbă ca vânzător într-o prăvălie. Banii pe care îi primea ca salariu îi împărţea în trei: cea mai mare parte o trimitea mamei lui, o altă parte o dădea ajutor pentru oamenii nevoiaşi şi pentru construirea bisericilor şi partea cea mai mică o păstra pentru nevoile lui. A avut un moment în care a dorit din toată inima să devină monah şi a mers la Lavra Sfântului Alexandru Nevski să discute cu stareţul de acolo. Acesta l-a sfătuit să nu facă voia lui, ci să rămână în lume, să facă fapte bune, să se căsătorească, să-şi întemeieze o familie, să-şi crească copii şi, apoi, cu îngăduinţa soţiei sale, să meargă la mănăstire.

Viaţa de mirean. Familial, a făcut ascultare de sfatul pe care l-a primit de la stareţ şi în anul 1890 s-a căsătorit cu Olga Ivanovna. Au avut 2 copii, pe Nicolae şi pe Olga. După ce fetiţa a murit, cu blagoslovenie din partea părintelui lor duhovnic Varnava, au urmat drumul înfrânării în viaţa de familie. De asemenea, pe lângă postul din zilele de miercuri şi vineri, au adăugat şi postul din ziua de luni. Alături de participarea la diferite acte de filantropie, la slujbele Bisericii, familia Muraviev organiza de praznicele împărăteşti ale Maicii Domnului şi ale Sfinţilor mese cu mâncăruri, la care îi invita pe săracii înfometaţi.
Profesional, tânărul Vasile a reuşit să avanseze până la funcţia de responsabil şef la magazinul la care lucra. Aceasta s-a datorat memoriei sale uimitoare, inteligenţei şi spiritului practic în administrarea afacerilor. După ce s-a căsătorit, a reuşit să îşi deschidă propriul magazin, care se ocupa cu livrarea şi vânzarea blănurilor. Datorită experienţei şi legăturilor negustoreşti acumulate, tânărul comerciant a reuşit să-şi extindă afacerea în exterior, în ţări precum Germania, Anglia, Austro-Ungaria. Astfel, Sfântul Serafim poate reprezenta un ocrotitor şi un model de urmat pentru comercianţii ortodocşi din vremurile noastre. El îşi alegea cu atenţie colaboratorii şi, întotdeauna, voia ca aceştia să fie ortodocşi credincioşi. Din această cauză, legătura dintre patron şi angajaţi era caracterizată de duhul iubirii creştine. De asemenea, ziua de lucru începea şi se încheia cu rugăciune. În zilele de sărbătoare, magazinul era deschis doar patru ore, după Sfânta Liturghie şi existau trei zile în care nu se lucra deloc, la trei sărbători mari. Astfel, în zilele de sărbătoare afacerile familiei Muraviev încetau definitiv.

Viaţa de monah şi stareţ. În ultima călătorie pe care a făcut-o datorită schimburilor comerciale în Grecia, după ce a vizitat Sfântul Munte Atos, Vasile a hotărât că a venit vremea să ia calea monahismului şi a slujirii aproapelui. După ce a luat blagoslovenie de la duhovnic şi după ce s-a sfătuit cu soţia lui, Vasile a fost tuns în monahism cu numele de Varnava la Lavra Sfântului Alexandru Nevski, în anul 1920. Soţia lui a intrat şi ea în monahism, primind numele de Cristina-Serafima la mănăstirea Novodevicie.
Lucrarea lui Dumnezeu cu plăcutul Lui Varnava, în acele vremuri de mare teroare, a fost aceea de martiriu prin ajutorarea credincioşilor, nu de mucenicie prin sânge. În jurul lui, au fost omorâţi sau închişi pentru mărturisirea credinţei ortodoxe 8100 de ierarhi, preoţi, monahi, fără a-i socoti pe mireni. Dacă înainte de 1918 în Sankt Petersburg existau 790 de biserici, 1700 de preoţi, 16 mănăstiri şi 1629 de monahi, în iunie 1941 mai existau doar 8 biserici, iar mănăstirile fuseseră închise toate.
După ce a parcurs toate treptele ascultării, părintele Varnava a primit în anul 1926 marea schimă îngerească. A luat un nou nume – Serafim – în cinstea Sfântului Serafim din Sarov, la care avea mare evlavie. In momentul în care a fost numit stareţ, a început să izvorască roadele Duhului Sfânt – dragoste, discernământ, tămăduire de boli, înainte vedere, profeţii - şi astfel i-a ajutat pe creştinii care aveau nevoie de întărire în credinţă.

Sfântul din Viriţa. În Biserica Rusă duhovnicul şi cel care se spovedeşte stau în picioare în faţa analogului cu icoană şi cruce. Sfântul Serafim stătea la spovedanie pe podeaua de piatră, chiar şi două zile şi două nopţi fără întrerupere. Acest fapt a făcut să se îmbolnăvească la picioare. Medicii i-au recomandat să meargă la Viriţa, unde clima era mai blândă. Aici a construit biserici vii în inimile oamenilor şi a adormit întru Domnul în 3 aprilie/ 21 martie 1949. A fost înmormântat în cimitirul Bisericii "Icoana din Kazan" din Viriţa şi de atunci localitatea a devenit loc de pelerinaj. Sfântul Serafim a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Rusă în august 2000, cu ziua de prăznuire pe 21 martie.

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Hristos, prezent chiar şi-n discotecă

- scrisoare către un tânăr drag -

Mă gândeam astăzi la tine şi la prietenii tăi. Eu chiar cred că poţi cunoaşte un om după prietenii pe care îi are, iar în zilele noastre, tehnologia ne permite să avem liste imense de prieteni pe internet, în special pe messenger. E de-ajuns să dai un ‘add’ şi grupul de prieteni se lărgeşte.
Mă întrebam însă, câţi dintre aceştia îţi sunt cu adevărat prieteni? Pe mulţi dintre ei poate nici nu i-ai văzut vreodată, cu alţii poate nici n-ai schimbat o vorbă. Ei doar figurează acolo, în lista de prieteni de pe mess…, prieteni care la nevoie nu se cunosc.
Am observat că adolescenţii obişnuiesc să facă schimb de liste pe messenger pentru a cunoaşte cât mai multe persoane. Astăzi, când doreşti să te împrieteneşti cu cineva, îi ceri ID-ul de mess şi profilul de Hi 5 ca să înlesniţi comunicarea şi să vă cunoaşteţi mai bine.
Deseori mă gândesc că poate cei mai buni prieteni pe care i-ai putea avea nu figurează în lista ta de mess. De ce? Pentru că ei vor să te privească în ochi atunci când îţi vorbesc, să te ia de mână atunci când îţi este greu şi să te cuprindă în braţele lor atunci când eşti necăjit.
Cu adevărat există, tinere, cineva care şi-ar dori să-ţi fie prieten, dar care nu-ţi va da niciodată add pe mess. El nu are nevoie de ID-ul tău de mess pentru a-ţi vorbi şi nici de profilul tău de Hi 5, pentru că te cunoaşte mai bine decât te cunoşti chiar tu. Acesta este Hristos. Dacă ţi se pare ca El n-are nici o legătură cu discuţia noastră despre prieteni, nu te supăra pe mine. Ai răbdare şi citeşte scrisoarea până la capăt şi vei vedea cum Hristos poate fi cel mai bun prieten al adolescenţilor.
De obicei, tinerii privesc mai rar înspre Dumnezeu. Deseori îi aud spunând că ei cred în existenţa lui Dumnezeu, dar nu au o relaţie personală cu El. Îl primesc în viaţa lor şi-I acceptă prietenia numai atunci când le este greu. În rest… Îl uită.
Gândeşte-te, tinere drag! Tu de câte ori nu L-ai uitat pe Dumnezeu? Îl laşi acasă când pleci la discotecă, Îl alungi de lângă tine când te întâlneşti cu grupul de amici şi-L uiţi în camera ta când pleci să te întâlneşti cu prietenul/prietena.
El, Hristos, e cumva… într-un fel care te stânjeneşte. Nu-L poţi lua cu tine în lume pentru că lumea e prea trufaşă pentru smerenia Lui, prea violentă pentru blândeţea Lui, prea murdară pentru curăţia Lui şi prea superficială pentru desăvârşirea Lui. El nu e de aici, iar noi… suntem din lume.
De Hristos ai timp numai atunci când îţi bate la uşă vreun examen, când te cerţi cu părinţii sau cu prietenii. Uneori trec şi săptămâni până să-I spui o vorbă. Da, ai timp pentru El numai atunci când eşti singur şi apăsat de probleme.
Ai observat că atunci când pleci la discotecă, aproape că uiţi de El încă din momentul în care îţi alegi hainele sau îţi aplici machiajul? Hristos e prea liniştit, iar la discotecă e mult zgomot şi multă agitaţie. Ce să caute El acolo? Mai bine Îl laşi acasă.
Pe drum înspre disco, deja nu te mai gândeşti decât la cum te vei distra o noapte întreagă. Tocmai de aceea nu ai observat niciodată că Hristos e în urma ta. Te urmează chiar şi în zgomotul discotecii, în ciuda blândeţii Sale. Mereu are grijă să nu-L vezi. Ştie că dacă L-ai vedea, te-ai simţi stingherit şi nu ai mai dansa aşa cum vrei tu. Astfel, Hristos se ascunde printr-un colţ de discotecă şi te priveşte cu drag de acolo. Dac-ai şti cu câtă atenţie îşi înăbuşă lumina Lui sub veşminte! Dacă I-ar scăpa vreo rază, ar lumina întreaga discotecă şi… of!…n-ar vrea să te simţi jenat în dansul tău! Şi-atunci, de ce e la disco dacă nu se distrează? Pentru că tu eşti acolo şi tu eşti copilul şi prietenul Lui.
Cât despre orele petrecute cu gaşca de amici prin jurul blocului,… niciodată nu L-ai luat şi pe Hristos cu tine. Voi spuneţi cuvinte pe care El n-ar trebui să le audă pentru că e prea curat. Şi, cu toate acestea, Hristos este acolo. Iar se ascunde Prietenul tău credincios, ca nu cumva tu, văzându-L, să te jenezi a le mai spune amicilor o glumă tare fără de care ţi-ai pierde statutul de băiat/ fată cool. Şi-atunci, de ce este El totuşi cu voi? Pentru că tare mult şi-ar dori să vină o vreme când să-L primiţi în viaţa voastră şi să vă bucuraţi de prezenţa Lui. Până atunci, vă veghează cu mult drag...
În ceea ce priveşte întâlnirea cu iubitul/iubita,… clipele petrecute împreună sunt unice, doar pentru voi. Ar fi absurd să meargă şi Hristos. E ca şi cum l-ai lua pe tata cu tine la întâlnire, iar tu trebuie să-i spui ei lucruri nemaiauzite.
Dar El, cum ar putea să vă lase singuri? Şi-aşa vă cunoaşte orice cuvânt şi orice mişcare. Păşeşte uşor şi tăcut în urma voastră. Priveşte în jos pentru ca voi doi să nu vă simţiţi stingheriţi în prea multa voastră apropiere.
Un singur lucru, tinere drag, tu nu-l cunoşti, ori poate nu vrei să te gândeşti la el: Hristos nu vrea să-ţi îngrădească libertatea. În marea lui iubire pentru oameni, El te lasă să faci ce vrei tu, să mergi unde vrei şi cu cine vrei tu, chiar dacă poate uneori nu este de acord cu ceea ce faci. Hristos şi-ar dori numai să-L iei cu tine oriunde, chiar şi la discotecă şi la întâlnirile cu gaşca ori cu prietena/prietenul. El oricum este lângă tine, nevăzut. Dar ce mare bucurie I-ai face dacă tu ai fi cel care L-ai chema să vină cu tine. Să nu-L uiţi acasă, ci să-L porţi în inima ta, în orice loc! El ar şti să te înveţe să dănţuieşti în cer cu îngerii. Tot El ţi-ar dărui pe Sfinţii Săi ca prieteni gata să-şi pună sufletul pentru tine şi, mai ales, El te-ar învăţa să iubeşti curat.
Aşadar, tinere, priveşte înăuntrul tău şi caută-L! Hristos este aşa aproape! Îl vei vedea apoi în icoanele sfinte din biserici, dar şi pe chipul oamenilor care te înconjoară. Îl vei auzi în glasul Sfintei Liturghii, dar şi în binecuvântarea pe care ţi-o strigă vreun sărman în urma ta, după ce l-ai miluit.
Tinere, nu aştepta să vină greutăţile şi bătrâneţea ca să mergi la El, pentru că Hristos e bucuria şi tinereţea noastră!
“Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.” (In.15,5)

Diana Câşlaru

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Armonia care nu dispare niciodată. Rugăciunea în doi, unica posibilitate de a fructifica harul primit prin Taina Cununiei

Multe cărţi contemporane ne vorbesc despre o psihologie a cuplului. Într-adevăr, cunoaşterea aspectelor psihologice este de mare folos în susţinerea unei căsnicii. Părintele Michel Laroche ne atrage însă atenţia, în cartea sa „Un singur trup - aventura mistică a cuplului”, că armonia intelectuală sau armonia trupească, cu care se laudă de obicei un cuplu, nu sunt suficiente; pentru că se bazează pe „modă”, pe tendinţele epocii în care trăim, aceste armonii sunt trecătoare. Singura armonie care nu dispare niciodată este cea sufletească, duhovnicească, care se cultivă prin rugăciune:

Cununia poate fi cultivată sau îngropată
Căsătoria e experienţa unei lupte duhovniceşti în doi. Ai bunăoară şansa de a nu fi singur atunci când, lovit, cazi: cel de lângă tine e aproape şi te ajută să te ridici. Prin cel de lângă tine îţi cunoşti semenul, în el înveţi să distingi icoana lui Hristos şi să lucrezi astfel încât iubirea de aproape să fie asemenea iubirii de tine însuţi. Avem nevoie, astăzi, să aprofundăm natura acestei Sfinte Taine, îndeosebi pentru a redobândi conştiinţa faptului că familia, căsnicia, constituie o cale specială şi deosebit de importantă în cadrul experienţei spirituale creştine. Nu fără amărăciune, trebuie să constatăm că prea puţini dintre cei căsătoriţi la Biserică mai au conştiinţa reală a harului divin care lucrează împreună cu ei, tocmai prin această Sfântă Taină. Cununia e asemenea talantului din parabolă: poate fi cultivată şi înmulţită sau poate fi îngropată! Viaţa duhovnicească nu e statică: dacă nu progresezi, mergi înapoi. Tocmai de aceea, chiar primul sfat care ar trebui dat unui cuplu e acela de a se ruga cât mai mult împreună şi nu oricum, ci având conştiinţa darului unităţii pe care îl aduce cu sine Căsnicia.

Armonia intelectuală şi cea trupească nu sunt suficiente
Rugăciunea e un act de credinţă esenţial. Biserica Ortodoxă nu propovăduieşte doar o unitate trupească, ci şi una duhovnicească: cei doi devin una, trup şi suflet. Dar această unitate nu se cultivă decât prin rugăciune. ,,Dă-le lor, se roagă Biserica ortodoxă, bună înţelegere sufletească şi trupească". Sau, în altă rugăciune din aceeaşi slujbă: „Uneşte-i pe dânşii într-un gând, încununează-i într-un trup". Destul de frecvent, cuplul are tendinţa de a-şi lăuda armonia intelectuală sau armonia trupească, uitând-o pe cea care e esenţială, a sufletelor. Înţelegerea intelectuală, psihologică, nu e suficientă pentru a se putea vorbi de o uniune sau măcar de un acord al sufletelor. Să nu uităm că acordul intelectual şi psihic este, totuşi, supus înţelepciunii veacului, care cel mai adesea stă împotriva celei divine. Acest acord trebuie să fie transfigurat de înţelepciunea lui Dumnezeu. Altfel, nefiind bazat pe Hristos, ci pe cele ale lumii, mai devreme sau mai târziu va îmbătrâni, se va scleroza şi va muri o dată cu modele şi cu frământările lumeşti.

Armonia clădită pe Hristos nu dispare niciodată
Armonia clădită pe Hristos e inalterabilă, nu trece, nu dispare niciodată, ci dimpotrivă, devine din ce în ce mai profundă. Iar mijlocul prin care se ajunge la această comuniune e chiar rugăciunea. Cu rugăciunea, bărbatul şi femeia pot iradia toate celelalte fapte ale căsniciei, le pot sacraliza, transfigurându-le prin însăşi sfinţenia acestei Taine. Doar rugându-se împreună, bărbatul şi femeia vor putea descoperi şi se vor putea aşeza în chiar inima harismatică a Tainei Cununiei. „Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor"' – acest cuvânt al lui Hristos se aplică atât tainei Bisericii, cât şi celei care îi este icoană: Cununia. După Tradiţia Bisericii, aceşti doi sau trei adunaţi în numele lui Hristos şi în mijlocul cărora se pogoară Domnul sunt, mai întâi, bărbatul şi femeia, uniţi de însuşi Dumnezeu. Prin această asceză de zi cu zi care e rugăciunea, bărbatul şi femeia realizează că unitatea lor nu e situată pe plan uman şi nu se bazează pe o simplă înţelegere lumească, ci e aşezată în însăşi unitatea Aceluia Care, în chip nevăzut prezent în mijlocul lor, e UNUL prin chiar firea Sa.
Astfel, rugăciunea în doi devine un act esenţial de comuniune, pentru că adânceşte unitatea cuplului în misterul unităţii divine. Şi nu e uşor să te rogi astfel! Nu pentru că harul divin ar fi absent, ci datorită uzurii survenite ca rezultat al grijilor zilnice. Viaţa cotidiană cu grijile ei, cu neînţelegerile specifice, propune cel mai adesea soluţii de aplanare care nu ţin de înţelepciunea lui Dumnezeu, ci de înţelepciunea lumii. Cu toate acestea, rugăciunea în doi, ca şi cum cei doi n-ar fi decât o singură fiinţă, e unica posibilitate pentru cuplu de a fructifica harul dăruit de Dumnezeu prin Taină.

Iertarea şi rugăciunea, indispensabile
Cuvintele rostite în cadrul Sf. Liturghii de către preoţii ce îşi dau sărutul păcii, sunt perfect aplicabile bărbatului şi femeii care trăiesc această relaţie: „Hristos în mijlocul nostru" — spune cel mai în vârstă, iar cel mai tânăr îi răspunde: ,,Este şi va fi". Sunt cuvinte pe care bărbatul şi femeia trebuie să şi le spună şi să-şi dea, apoi, sărutarea păcii, prin rugăciune, ştergând greşelile comise de unul sau de altul. În fapt, iertarea greşelilor e deosebit de importantă: ,,Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" — spune cea mai importantă rugăciune, lăsată nouă de Hristos însuşi. Cum poţi avea pretenţia că te rogi, deci că iubeşti, dacă refuzi să ierţi? Un moment privilegiat rămâne întotdeauna seara, chiar înainte de culcare, pentru a te împăca sau pentru a cultiva pacea, pentru a o face mai profundă. Prin rugăciune, bărbatul şi femeia îşi pot regăsi unitatea de atâtea ori tulburată de păcat, de certuri, de egoism… Prea puţin se poate învăţa cu adevărat iubirea de aproape din discuţii, în absenţa rugăciunii. Din rugăciune se deschide izvorul unui dialog iluminat de har.

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Părinţi inteligenţi (5): Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni

Continuăm serialul dedicat formării de „părinţi inteligenţi”. Dr. Augusto Cury, psihiatru şi psihoterapeut, atrage atenţia asupra modului defectuos în care se face educaţia contemporană şi pledează pentru trecerea de la „părinţi buni” la „părinţi inteligenţi”; în acest sens vorbeşte despre şapte deprinderi ale celor dintâi, care trebuie transformate. După ce am văzut că prima deprindere a părinţilor inteligenţi este aceea de a-şi lăsa copiii să-i cunoască, a doua – a le alimenta personalitatea, a treia – a-i învăţa să gândească, iar a patra – de a-i pregăti pentru greutăţile vieţii, trebuie să înţelegem că cel mai bun mod de a dezvolta toate aceste deprinderi este de a căpăta o a cincea deprindere, aceea de a dialoga.

Acordaţi-le libertatea de a vorbi
Între a sta de vorbă şi a dialoga este o mare diferenţă. A sta de vorbă înseamnă a vorbi despre lumea care ne înconjoară, a dialoga înseamnă a vorbi despre lumea care o constituim fiecare dintre noi, a relata experienţe, a împărtăşi ceea ce este ascuns în inimă, a pătrunde dincolo de cortina comportamentelor.
Din păcate mai mult de jumătate din părinţi n-au avut niciodată curajul de a dialoga cu copiii lor despre temerile lor, despre pierderi şi frustrări personale. Părinţi şi copii trăiesc sub acelaşi acoperiş ani de-a rândul şi totuşi rămân izolaţi unii de alţii, spun că se iubesc dar cheltuiesc prea puţină energie pentru a cultiva iubirea. Părinţii au grijă să se ocupe de maşină sau de robinetul stricat, dar nu îşi fac timp să se îngrijească de deteriorările emoţionale din cadrul relaţiei cu copiii lor.
Trebuie să căpătăm deprinderea de a ne reuni cu copiii noştri, de a dialoga cu ei, de a le da libertatea de a vorbi despre ei înşişi, despre neliniştile şi dificultăţile pe care le au. Dacă părinţii nu le-au vorbit niciodată copiilor despre visele lor cele mai importante şi nici nu i-au ascultat vorbind despre bucuriile şi decepţiile lor, ei nu sunt o familie, ci nişte străini. Nu există o reţetă standard pentru formarea unei familii sănătoase, însă există un ingredient care nu poate lipsi: dialogul.

Strigăte după ajutor
În fiecare tânăr, chiar şi în cei mai complicaţi şi retraşi, există o lume care aşteaptă să fie descoperită. Mulţi tineri sunt agresivi şi rebeli, iar părinţii lor nu înţeleg că, prin agresivitatea lor, ei strigă după ajutor, iar comportamentele lor sunt de fapt strigăte care imploră prezenţa, dragostea şi atenţia părinţilor.
Multe simptome ca durerile de cap sau durerile abdominale sunt şi ele strigăte tăcute ale copiilor, pe care nu le aude nimeni, pentru că părinţii, în loc să le deschidă inima lor, îşi duc copiii la psihologi.
Pentru a îmbunătăţi relaţia cu copiii voştri, încercaţi să comutaţi dialogul de la canalul general, de genul: „Ce faci?”, „Cum a fost la şcoală?”, la canale tematice. Relaţia voastră se va transforma, copiii vor deveni mai afectuoşi şi vor dialoga mai mult. Excludeţi cât mai mult televizorul din viaţa de zi cu zi şi încercaţi, cel puţin din când în când, să petreceţi timp cu copiii, discutând sau făcând împreună lucruri interesante: mergeţi împreună la bucătărie, inventaţi noi feluri de mâncare, spuneţi glume, jucaţi fotbal, plantaţi flori etc.

Tulburări psihice şi emoţionale
Îmbrăţişările şi conversaţiile permanente cu copiii cultivă afectivitatea şi risipesc singurătatea. Mulţi europeni şi americani suferă de o singurătate profundă şi, la rândul lor, nu ştiu să ajungă la copii şi să dialogheze deschis cu ei. Locuiesc în aceeaşi casă, dar trăiesc în lumi diferite, fiind lipsiţi de contact sufletesc şi dialog, care creează o sferă de solidaritate, îmbogăţesc emoţia şi dau sens vieţii.
Mulţi tineri se sinucid în ţările dezvoltate, pentru că rareori cineva pătrunde în lumea lor şi poate să îi asculte fără idei preconcepute. Cel care comite un act de sinucidere nu vrea să îşi ucidă viaţa, ci durerea sa. Toţi cei care se gândesc la moarte sunt în fond înfometaţi şi însetaţi de viaţă. Ceea ce vor să distrugă este suferinţa cauzată de conflictele lor, singurătatea care îi descurajează, sau frica ce îi doboară. Într-o societate în care părinţii şi copiii nu sunt prieteni, depresia şi alte tulburări emoţionale întâlnesc un mediu ideal pentru a se dezvolta.

Perla inimii
Autoritatea părinţilor şi respectul din partea copiilor lor nu sunt incompatibile cu prietenia. Pe de o parte nu trebuie să fiţi indulgenţi, nici să fiţi o jucărie în mâna copiilor voştri, pe de altă parte trebuie să căutaţi să le fiţi un foarte bun prieten.
Adevărata autoritate şi respectul solid se nasc din dialog. Dialogul este ca o perlă ascunsă în inimă. Ea este, în acelaşi timp, atât de scumpă şi atât de accesibilă. Scumpă – pentru că aurul şi argintul nu o pot cumpăra, şi accesibilă – pentru că şi cel mai amărât dintre oameni o poate găsi.

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Vedeţi şi:

• Părinţi inteligenţi (1)
• Părinţi inteligenţi (2)
• Părinţi inteligenţi (3)
• Părinţi inteligenţi (4)

Maica Siluana ne răspunde

Copiii care sunt duşi de mici la biserică şi împărtăşiţi sunt mai pregătiţi să înfrunte necazurile vieţii, să refuze păcatul când îl întâlnesc? Ce poate să facă o mamă pentru a-şi proteja copilul de duhul lumii acesteia şi ce putem face pentru copiii pe care încă nu-i avem?
Vă mulţumim că ne ascultaţi nedumeririle şi ne răspundeţi. Fiţi binecuvântată!
Cu mult drag şi respect,
Liliana

Draga mea Liliana,
Tot ce avem de făcut este să-i creştem în Duhul lui Hristos şi să-i acoperim cu rugăciunea noastră!
Să nu le ascundem cât de greu e războiul duhovnicesc, dar nici să nu-i speriem! Să vadă cum biruim noi ispitele! Să vadă că şi noi spunem minciuni, de exemplu, tot de frică sau ruşine, dar că numim asta păcat şi ne spovedim, şi cerem iertare, şi luptăm să nu mai facem! În felul acesta nu se vor simţi altfel, răi, nedemni! Vor învăţa că suntem iubiţi de Domnul aşa cum suntem, că suntem demni de iubirea Lui prin simplul fapt că suntem oameni şi că avem datoria să ne bucurăm de iubirea Lui! Şi să-i învăţăm să fie responsabili în libertatea lor!
Copila mea, să înveţi tu să strigi mereu la Domnul, să-L întrebi ce şi cum să faci şi să ai încredere în El şi rugăciunea te va învăţa în fiecare moment cum e mai bine!
Ştii, avem noi în biserică acum un prunc de nici doi ani, care vine la Sfântul Potir singurel, pe picioarele lui, se aşează în faţa părintelui şi trage de patrafir cât timp spune părintele rugăciunile dinaintea Sfintei Împărtăşanii!
Mă uit la el şi ştiu, văd că acest prunc, orice ar trăi în viaţă, are aici un Temei care îl va salva!

Cu drag şi încredere că vei fi
o bună studentă la Şcoala Duhului Sfânt,
M. Siluana

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Dumnezeul din buzunar

În numărul trecut, subliniam faptul că societatea de consum în care trăim favorizează şi încurajează dezvoltarea anumitor patimi, precum cea a lăcomiei. Am prezentat lăcomia pântecelui, una dintre formele pe care le îmbracă lăcomia: dorinţa de a mânca mult şi/sau rafinat. Alături de acest tip de lăcomie mai pot fi întâlnite şi alte două forme, despre care vom vorbi numărul acesta:

• iubirea faţă de bani, adică plăcerea de a avea bani, grija de a-i păstra, greutatea de a te despărţi de ei şi neplăcerea resimţită atunci când îi dai şi
• voinţa de a dobândi mereu bunuri materiale noi şi de a avea cât mai multe.

În acest demers, vom folosi în continuare sinteza bazată pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi, pusă la dispoziţie de teologul Jean-Claude Larchet.

Nu există lucruri rele în sine, ci rău întrebuinţate
Chiar dacă vorbim de două stări pătimaşe diferite, iubirea de bani şi lăcomia după bunuri materiale, ele pot fi puse împreună, pentru că sunt zămislite de una şi aceeaşi poftă. Însă trebuie făcută şi aici, ca şi în cazul lăcomiei pântecelui, observaţia următoare: nu banii, bunurile materiale sau hrana sunt de blamat, ci atitudinea greşită a omului faţă de ele. Rostul banilor şi al bunurilor materiale este de a fi folosiţi pentru traiul echilibrat de zi cu zi. Lacomul şi zgârcitul au o însă cu totul altă atitudine faţă de acestea, atitudine care ţine de domeniul patologiei spirituale: banii şi bunurile reprezintă un scop, valori în sine. Sunt dorite nu pentru a fi de ajutor şi folosite, ci pentru diverse motive: pentru că aduc plăcere, statut, recunoaştere socială etc. Atitudinea greşită faţă de acestea se formează din gândirea deformată despre lucruri. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă: „Nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuinţare, care vine din negrija minţii de a cultiva cele fireşti”.

Dumnezeul nostru = banul
Omul prin creaţie are înscrisă în el dorinţa de a tinde spre Dumnezeu, cu toată fiinţa sa. Întreaga sa dorinţă era îndreptată spre Dumnezeu şi spre dobândirea şi păstrarea bogăţiilor spirituale primite de la El, ca şi spre dobândirea altora noi, urmând astfel rânduiala firească a dorinţei. În patima lăcomiei, dorinţa îşi abate cursul de la normalitatea înscrisă de Dumnezeu în ea şi se orientează spre bunurile materiale, folosindu-le greşit, dorind să le adune şi să le păstreze. Banii, bogăţia şi averea devin idoli, care ajung să îl stăpânească: „lacomul de avere este închinător la idoli” (Efes. 5,5). Comportamentul iubitorului de bani şi de cele materiale este, într-adevăr, asemenea celui al închinătorului la idoli: acordă averii şi banilor o importanţă deosebită, li se dedică întru totul, îşi risipeşte pentru ele întreaga energie, timpul, într-un cuvânt: sufletul.
Iată ce rezultă: „Întemeindu-se pe una şi aceeaşi putere poftitoare a sufletului, iubirea de Dumnezeu şi de bunurile spirituale, pe de o parte, şi iubirea de bani şi de avere, pe de alta, se exclud reciproc şi sunt cu totul incompatibile după cum spune Iisus însuşi: «Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona» (Mt. 6,24; Lc. 16,13).”

Lanţul slăbiciunilor…
Principala consecinţă alergăturii după cele materiale şi după satisfacţiile obţinute din posesia lor este depărtarea de Dumnezeu, întrucât puterea acestei dorinţe copleşeşte sau sufocă orice altă dorinţă în om. Omul ajunge astfel să nu mai aibă timp să guste şi bunurile spirituale, nu mai trăieşte şi nu mai înţelege viaţa spirituală, credinţa sa se stinge şi el se depărtează cu totul de Dumnezeu.
Mai departe, în planul consecinţelor vor apărea: lipsa de credinţă şi de nădejde în Dumnezeu, credinţa doar în propriile puteri pentru a-şi asigura viitorul (un viitor care în realitate nu ne aparţine), dispariţia lui Dumnezeu din preocupările zilnice, lipsa rugăciunii - fie din cauza oboselii prea mari acumulate după alergătura zilnică, fie din cauza lipsei timpului, fie omul gândeşte că îşi poate purta singur de grijă.
Din depărtarea de Dumnezeu decurg apoi o serie de alte consecinţe. În primul rând omul se arată lipsit de iubire faţă de sufletul său, punând mai presus cele materiale. Urmează apoi un lucru dureros: „otrăvirea” relaţiei cu aproapele. Pentru că dobândirea bogăţiilor se face întotdeauna pe seama aproapelui. Cu cât are mai multe, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, cu atât îl lipseşte mai mult pe semenul său. Normal ar fi ca cei care au mai mult să se şi îngrijească mai mult de cei care nu au. Însă, în boala sa, zgârcitul şi lacomul uită de aproapele, încetând să-l mai socotească seamăn şi frate. Ba mai mult, adesea ceilalţi sunt priviţi fie ca piedici în calea îmbogăţirii, fie simple mijloace de dobândire a averilor. Lacomul devine nepăsător de aproapele, simte silă faţă de acesta, este nemilos şi crud. Lăcomia pricinuieşte: ură, invidii, duşmănii, certuri, ţinerea de minte a răului etc.

Temelia vindecării
Patima trebuie identificată şi tăiată din rădăcină. Altfel, ea nu se va sfârşi niciodată. Va creşte şi îl va înrobi pe om putând să-l stăpânească până la sfârşitul vieţii.
Întâi de toate, pentru a se vindeca de lăcomia de bani şi avuţie, omul trebuie să cunoască patima, să ştie consecinţele ei şi urmările negative pe care le produce în viaţa sa. În al doilea pas spre vindecare, este necesară înţelegerea deşertăciunii lucrurilor după care aleargă cel stăpânit, pentru că plăcerea pe care o dau acestea este trecătoare şi limitată. De aceea, următorul pas ar fi ca omul să încerce să se mulţumească cu ce are, împotrivindu-se acestor două patimi care îl împing să-şi dorească tot mai mult.
Toată această lucrare trebuie însă făcută pe temelia unei nemărginite şi depline credinţe în Dumnezeu. Fără a crede că Dumnezeu este Stăpânul deplin al vieţii noastre, dar şi Tatăl nostru care ne poartă necontenit de grijă, omul poate să cadă pradă deznădejdii. De aceea, un pas important este o atenţie mai mare acordată bunurilor spirituale, înţelegând că dincolo de cele văzute, există alte bogăţii, nevăzute, pe care le pune Dumnezeu la îndemâna sufletului care le doreşte. Dintr-o relaţie vie şi permanentă cu Dumnezeu omul dobândeşte o bucurie duhovnicească care nu poate fi descrisă. Numai „gustarea de Dumnezeu” spune Sfântul Ioan Scărarul îl va face pe om în stare să vadă nimicnicia celor materiale şi trecătoare.

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Pogorârea Duhului Sfânt (7 iunie)

(Faptele Apostolilor 2, 1-11)

La 50 de zile de la Paşti, ucenicii erau tot împreună, aşa cum le-a spus Hristos, într-o casă din Ierusalim. Deodată s-a auzit un vuiet, ca suflarea unui vânt puternic, şi flăcări ca de foc s-au arătat şi au stat asupra fiecăruia dintre ei. Era Duhul Sfânt care s-a pogorât asupra lor, aşa cum le-a promis Iisus.
Aşa s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în mai multe limbi, pe care nu le cunoşteau până atunci. Din cauza zgomotului făcut de acel vuiet, la casa unde stăteau Apostolii s-au adunat mulţi oameni, care erau născuţi în ţări diferite. Aceştia au rămas foarte uimiţi de minune, pentru că Apostolii vorbeau pentru fiecare în limba lui, chiar dacă nu învăţaseră niciodată acea limbă.
Atunci Sfântul Petru le-a vorbit oamenilor despre Învierea lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, îndemnându-i să se întoarcă la Dumnezeu. Impresionaţi de ceea ce s-a întâmplat, în acea zi trei mii de oameni au hotărât să îşi schimbe viaţa şi s-au botezat.

Această zi este ziua de naştere a Bisericii, deci este ziua noastră, a tuturor!
La mulţi ani, dragii mei!

(Pentru a tipări, daţi clic pe imagine)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Pentru activităţi cu copiii de Rusalii, vedeţi şi Colţul părinţilor.

Colţul părinţilor

Dragi părinţi, pe 7 iunie sărbătorim Rusaliile – Pogorârea Duhului Sfânt. Este ziua Bisericii, deci a noastră, a tuturor, care trebuie sărbătorită aşa cum se cuvine. Iată câteva idei pentru a face din această sărbătoare un nou prilej de a le vorbi copiilor despre Dumnezeu într-un mod atractiv şi creativ:

- În seara de ajun, sâmbătă, pregătiţi un moment de lectură în familie, citind pentru copii fragmentul de mai sus despre Pogorârea Duhului Sfânt. Dacă copiii sunt mai mari, puteţi apela direct la Sf. Scriptură, lecturând fragmentul Fapte 2, 1-11 şi, suplimentar, Ioan 7, 37-52. Explicaţi-le ce urmează să sărbătorim a doua zi.

- Culoarea liturgică a Bisericii Ortodoxe în aceste zile este verdele, culoare simbolică a Duhului Sfânt şi a vieţii. De aceea se împodobesc bisericile şi casele cu foarte multă verdeaţă. La împodobirea casei puteţi folosi şi porumbei (tot un simbol al Duhului Sfânt). Puteţi crea împreună cu copiii porumbei de hârtie şi să scrieţi pe fiecare câte o roadă a Duhului Sfânt, sau, de exemplu, să agăţaţi un porumbel de lemn sau tot de hârtie de lustra de deasupra mesei unde veţi lua prânzul.

- În ziua praznicului, după ce participaţi la Sf. Liturghie, luaţi masa cu familia şi eventual şi cu alţi prieteni care au copii, într-o atmosferă de sărbătoare.

- Gândiţi-vă că e ziua voastră, a tuturor, şi nu uitaţi să pregătiţi un tort aniversar! Încercaţi o variantă ornată cu fructe roşii, pentru a realiza asemănarea cu limbile ca de foc care s-au coborât asupra Apostolilor şi povestiţi copiilor despre acest lucru. Cântaţi cu toţii „La mulţi ani!”.

- Ca la orice aniversare, nu pot lipsi cadourile. Pregătiţi pentru copii mici daruri legate de roadele Duhului Sfânt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia“. Alegând, de exemplu, „facerea de bine” (generozitatea), puteţi dărui copilului un cadou pe care la rândul lui să îl dăruiască unui copil mai necăjit. Pentru copii mai mărişori puteţi alege de exemplu „înfrânarea” şi să îi dăruiţi o un tip de ciocolată care îi place foarte mult, cu promisiunea că, dacă va reuşi să nu se atingă de ea o săptămână, va mai primi una.

- Faceţi din aceste zile un prilej de a sădi în sufletele copiilor voştri virtuţi – roade ale Duhului Sfânt pe care Îl primim în ziua de Rusalii!

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Şcoala rugăciunii: Absenţa lui Dumnezeu

De multe ori ne punem întrebarea: Cum să mă rog? sau De ce nu îmi răspunde Dumnezeu la rugăciuni? sau De ce nu simt prezenţa lui Dumnezeu? Cele mai clare şi profunde răspunsuri la aceste întrebări eu le-am găsit în cartea Mitropolitului Antonie de Suroj – Şcoala rugăciunii. Pentru că pagina noastră de internet a înregistrat foarte multe căutări cu întrebarea: Cum să ne rugăm?, iar rugăciunea este baza vieţii creştinului, am selectat pentru dumneavoastră câteva fragmente, care sper să răspundă într-o mică parte căutărilor, urmând să tratăm şi în numerele viitoare acest subiect.

Rugăciunea este relaţie şi întâlnire, nu comandă şi forţare

Întâi de toate, este foarte important să ne amintim că rugăciunea este o întâlnire şi o relaţie; este vorba de o relaţie tainică, una care nu poate fi impusă nici de noi, nici de Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu se poate face prezent sau că ne poate lăsa cu sentimentul absenţei Sale face parte din această relaţie vie şi adevărată. Dacă L-am putea aduce în mod automat la o întâlnire cu noi, dacă L-am putea forţa să se întâlnească cu noi, atunci n-ar mai fi nici o relaţie şi nici o întâlnire. Acesta este un lucru pe care, prin imaginaţie, îl putem face cu o plăsmuire sau cu diverşii idoli pe care îi aşezăm înaintea noastră în locul lui Dumnezeu; însă cu Dumnezeul cel Viu nu putem face astfel, precum nu o putem face nici cu o persoană vie. O relaţie trebuie să înceapă şi să se dezvolte într-o libertate reciprocă. Dacă înţelegeţi relaţia în termenii unei relaţii reciproce, veţi vedea că Dumnezeu s-ar putea plânge de noi cu mult mai mult decât ne plângem noi de El.
Ne plângem de pildă că Dumnezeu nu ni se face prezent în cele câteva minute pe care I le rezervăm, dar cum rămâne oare cu cele douăzeci şi trei de ceasuri şi jumătate în timpul cărora poate că Dumnezeu bate la uşa noastră, iar noi răspundem cu "sunt ocupat, îmi pare rău", sau când nu răspundem defel pentru că nici măcar nu mai auzim bătaia în uşa inimii noastre, a minţii noastre, a conştiinţei noastre, a vieţii noastre? Aşadar, suntem într-o situaţie în care nu avem nici un drept să ne plângem de absenţa lui Dumnezeu, pentru că noi suntem absenţi într-o măsură mai mare decât este El vreodată.

Rugăciune din interes

Există numeroase cazuri în care ar trebui să ne dăm seamă că Dumnezeu nu poate veni la noi pentru că noi nu suntem acasă să-L primim. Noi aşteptăm ceva de la El, nu Îl aşteptăm pe El! E oare aceasta o relaţie? Oare la fel ne purtăm şi cu prietenii noştri? Căutăm la ceea ce putem obţine dintr-o relaţie de prietenie, sau la prietenul pe care-l iubim? Şi gândim aceasta şi în legătură cu Domnul?
Să ne gândim la rugăciunile noastre, ale tale şi ale mele; gândeşte-te la căldura, adâncimea şi intensitatea rugăciunii tale când este făcută pentru cineva pe care-l iubeşti sau pentru ceva care este important în viaţa ta. În asemenea momente, inima ta este deschisă şi tot sufletul tău este strâns în rugăciune. Înseamnă aceasta că Dumnezeu contează pentru tine? Nicidecum. Nu înseamnă decât că obiectul rugăciunii tale contează pentru tine. Pentru că atunci când ţi-ai isprăvit rugăciunea ta cea fierbinte, adâncă şi intensă pentru persoană pe care o iubeşti, sau în legătură cu situaţia care te preocupa, şi te rogi pentru următoarea persoană sau situaţie, care nu sunt la fel de importante, dacă se întâmplă ca dintr-o dată să te răceşti în rugăciunea ta, ce s-a schimbat? S-a răcit oare Dumnezeu? A dispărut El? Nu, desigur; ci înseamnă că toată intensitatea rugăciunii tale şi tot ceea ce era înălţător în ea nu venea din simţirea prezenţei lui Dumnezeu, din credinţa ta în El, din nevoia ta de El, ori din conştiinţa existenţei Lui. Rugăciunea ta nu era altceva decât rezultatul grijii tale pentru o persoană sau un lucru anume, nicidecum pentru Dumnezeu. Cum de mai suntem surprinşi atunci de această absenţă a lui Dumnezeu? Noi suntem cei care ne facem pe noi înşine absenţi, noi suntem cei care ne răcim din clipa în care nu ne mai pasă cu adevărat de Dumnezeu. De ce? Fiindcă El nu este destul de important pentru noi.

Dumnezeu nu primeşte să fie doar o parte a vieţii noastre

Pentru a fi capabili să ne rugăm, trebuie să fim în situaţia care e definită că împărăţie a lui Dumnezeu. Trebuie să recunoaştem că Dumnezeu este Dumnezeu, că este împărat, trebuie să ne supunem, să ne predăm Lui. Trebuie cel puţin să ne preocupăm de voia Sa, dacă încă nu putem să o împlinim. Căci dacă nu ne îngrijim nici măcar de acest lucru, dacă ne purtăm cu Dumnezeu precum acel tânăr bogat care nu-L putea urma pe Hristos fiindcă era prea bogat, cum L-am mai putea întâlni? Adeseori, ceea ce am dori să dobândim prin rugăciune, prin acea relaţie adâncă cu Dumnezeu după care tânjim, nu reprezintă decât o altă perioadă de fericire; de fapt, nu suntem pregătiţi să vindem tot ce avem pentru a cumpără mărgăritarul cel de mult preţ. Dar cum altfel l-am putea dobândi? Dar vrem cu adevărat să-l dobândim? Oare nu se întâmplă la fel şi în relaţiile dintre oameni, atunci când, datorită iubirii pe care şi-o poartă bărbatul şi femeia, nici un alt om nu mai poate avea aceeaşi importanţă pe care o are cel iubit? Lumea antică exprima acest lucru astfel: "Când un bărbat are soţie, el nu mai este înconjurat de bărbaţi şi de femei, ci de oameni".
Nu aşa ar putea, ar trebui să se întâmple cu toate avuţiile noastre atunci când ne întoarcem către Dumnezeu? Negreşit, toate ar trebui să pălească şi să se ofilească, precum un fundal în cadrul căruia singurul chip de preţ pentru noi se detaşează de tot ce-l înconjoară. Am dori măcar o singură tuşă de albastru ceresc pe pânza de ansamblu a vieţii noastre, care este atât de încărcată de umbre. Dumnezeu primeşte să fie ţinut cu totul în afara vieţii noastre, este gata să îndure aceasta ca pe o cruce, dar nu primeşte să fie doar o parte a vieţii noastre.
Aşa că, atunci când ne gândim la absenţa lui Dumnezeu, nu s-ar cuveni să ne întrebăm pe noi înşine: pe cine învinovăţim de fapt? Întotdeauna îl învinovăţim pe El, de fiecare dată îl acuzăm pe El, fie că i-o spunem în faţă, fie că o spunem dinaintea altor oameni: îl acuzăm că este absent, că nu este niciodată acolo unde este nevoie de El, că nu răspunde niciodată atunci când este chemat. Uneori suntem ceva mai "evlavioşi" şi zicem cu evlavie că "Dumnezeu îmi încearcă răbdarea, credinţa, smerenia". Găsim tot felul de tertipuri pentru a fugi de la judecata lui Dumnezeu, adăpostindu-ne în spatele unui alt mod de a ne lăuda pe noi înşine: într-atât suntem de răbdători, încât îl putem răbda chiar şi pe Dumnezeu!

A consemnat Natalia Corlean

Şcoala plictiselii

Într-un fragment din Pateric, Avva Antonie răspunde unui tânăr aflat în căutarea mântuirii: Oriunde vei merge, pe Dumnezeu să-l ai înaintea ta întotdeauna. Şi orice vei face, să ai mărturia din Sfintele Scripturi şi ori în ce loc vei şedea, să nu te mişti degrabă. Acestea trei păzeşte-le şi te vei mântui.
Dialogul dintre Avva şi ucenic ne duce cu gândul la întrebarea pusă lui Hristos de tânărul bogat (Matei 19: 16-21), la care Hristos răspunde: De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile: să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
Sfatul Avvei Antonie include sfatul lui Hristos, pentru că Avva trimite la Scriptură. Ceea ce aduce în plus este însă un detaliu ciudat, peste care iniţial am trecut cu vederea, din neatenţie, neînţelegere şi grabă. Apoi, simţind că am pierdut ceva important, am revenit, nedumerită. Sfântul subliniază că statul într-un loc fără a te mişca degrabă este una din condiţiile mântuirii.
Întâi am înţeles fraza spaţial. M-am văzut stând acasă o vreme, apoi plecând în vacanţe, la munte, la mare. Cea de-a doua înţelegere, aproape instantanee, a fost temporală. Mi-am dat seama cât de diferiţi erau oamenii de atunci faţă de noi. Ei nu plecau niciodată în vacanţe. Oare nu exista nevoia asta? Dar este o nevoie reală? Sau tot o vânzare de fericire ambalată frumos de cei care încearcă să vândă totul pe lume?
După acest prim recul, m-am împotrivit. Dar, stai aşa, ce e rău cu mersul de colo-colo? De ce e o condiţie atât de importantă pentru mântuire? De ce să nu mai pleci într-o plimbare din când în când, să vezi locuri noi, oameni noi şi să nu te întorci acasă proaspăt şi cu chef de muncă? De ce să rămâi, în principiu, acasă, fierbând în suc propriu? De ce să nu ai dreptul să fugi de plictiseală? Într-un cuvânt, de ce să stai într-un loc, nefericit, când poţi umbla peste tot, fericit?
Răspunsul care mi-a venit nu a făcut decât să mă pună şi mai mult pe gânduri. Avva Moise dă un sfat similar unui alt ucenic aflat în căutarea mântuirii: Du-te, şezi în chilia ta şi chilia te va învăţa pe tine toate.
Cu adevărat, diferiţi suntem faţă de oamenii aceia, dacă nici măcar nu mai problematizăm etic plecatul de-acasă. Pentru noi, vacanţa sau, mai rău, fuga la Mall, sunt atât de pozitiv valorizate, încât a le pune sub semnul întrebării e ca şi cum ne-am mira că ziua e soare. E atât de necesar să nu te plictiseşti încât nevoia de nou ajunge vitală. Şi atunci, de ce considerau Sfinţii chilia o şcoală şi plictiseala o experienţă esenţială?
Fuga de-acasă e o fugă de singurătate, de confruntare cu tine însuţi. Atunci când vrei să vezi ceva, orice, este pentru că nu suporţi să te vezi pe tine. În luptă cu plictiseala, eşti obligat s-o învingi fără mijloace externe, căutând ceva interesant în tine însuţi. Nu în alţi oameni, nici în alte obiecte. Nici în alte senzaţii, nici în alte experienţe. Tu, în tine. Eşti obligat să stai faţă în faţă cu Dumnezeu.
Când stai într-un loc fără a pleca degrabă, cum spune Avva Antonie, când rămâi în chilia ta, cum spune Avva Moise, ai o şansă rară, pe care o pierzi ori de câte ori acţionezi ca în reclamele pentru detergenţi. Ai şansa de a nu te risipi, ba, mai mult, ai şansa de a te aduna. Ai şansa de a te plictisi de tot ce te înconjoară şi ai şansa de părăsi exteriorul, atunci când plictiseala devine de nesuportat. Ai şansa de a sfâşia pânza de păianjen în care eşti prins, ai şansa de a rupe legăturile cu lumea care îţi ţin atenţia încordată ca un lanţ de bicicletă. Oameni buni, cine ne-a luat această mare bucurie? Cine ne-a minţit că fericirea e în afară noastră?
Apoi totul devine o obişnuinţă şi nici nu ne mai putem imagina viaţa altfel, decât în fugă, permanentă fugă de noi înşine.

Anca Delaţară
www.viatalatara.wordpress.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Cuvinte veşnice: „Să compătimeşti cu fratele tău neputincios şi rănit“

Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos. (Galateni 6, 1-2)

Între galateni se aflau mulţi care, arătându-se că-i ceartă şi-i canonisesc pe cei ce cădeau în păcate, îşi răzbunau patimile lor şi ţinerea de minte ce o aveau asupra acelora, îndemnaţi fiind la aceasta de iubirea de stăpânire. De aceea, Sf. Pavel spune: „voi, cei duhovniceşti, îndreptaţi-l – adică nu-l pedepsiţi şi nu-l certaţi – cu Duhul blândeţii”. Şi nu a zis „cu blândeţe”, ci: „cu Duhul blândeţii”, ca să arate că a îndrepta cei duhovniceşti pe păcătoşi cu blândeţe este o faptă plăcută Duhului Sfânt şi, pe lângă aceasta, ca să arate că a îndrepta pe păcătoşi cu blândeţe este însuşire a darului duhovnicesc. Iar Teodorit tâlcuieşte aşa: „Îndreptaţi, întăriţi şi pliniţi ce lipseşte!”.
Pentru a nu se mândri cel ce îndreptează pe altul, Apostolul mai înainte îl păzeşte pe acela cu aceste cuvinte: Bagă de seamă şi păzeşte-te, nu cumva să cazi şi tu în păcatele şi patimile celui pe care îl îndreptezi, pătimind ispită şi război de la diavolul. Cu cutezare a zis „tu”, ca astfel să arate neputinţa omenească, adică: Nu cumva să te ispiteşti de diavolul şi tu, om neputincios, schimbător şi supus aceleiaşi neputinţe a firii; de aceea, să compătimeşti cu fratele tău neputincios şi rănit.
De vreme ce omului îi este cu neputinţă să nu păcătuiască, Apostolul sfătuieşte aici a nu iscodi şi a nu cerceta creştinii cu de-amănuntul greşelile fraţilor lor, ci a le suferi, ca şi alţii să sufere greşelile lor.
Zice: Toţi să pliniţi legea şi evanghelia lui Hristos, suferindu-vă unul pe altul şi purtând greşelile celuilalt. Adică: Fratele care e iute pornit şi grabnic la orice lucru să-l sufere pe cel leneş şi zăbavnic; la fel, şi fratele cel zăbavnic să rabde multa grăbire a celui iute; şi aşa nici unul dintre ei nu va păcătui. Deci dându-vă mână de ajutor unul altuia în acest chip, împliniţi legea lui Hristos unul prin celălalt, căci astfel împliniţi şi isprăviţi acea faptă bună ce lipseşte fratelui vostru, purtând şi suferind meteahna aceluia. Încă într-un alt fel se înţelege aceasta: căci a purta greutatea unul altuia este o însuşire a dragostei, iar dragostea este împlinire a tuturor poruncilor lui Hristos, Care zice: „Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele!” (Ioan 14, 15); şi iarăşi: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii precum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan 15, 12)

Sf. Teofilact al Bulgariei

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009