Pagini

miercuri, 13 mai 2009

Şcoala rugăciunii: Absenţa lui Dumnezeu


De multe ori ne punem întrebarea: Cum să mă rog? sau De ce nu îmi răspunde Dumnezeu la rugăciuni? sau De ce nu simt prezenţa lui Dumnezeu? Cele mai clare şi profunde răspunsuri la aceste întrebări eu le-am găsit în cartea Mitropolitului Antonie de Suroj – Şcoala rugăciunii. Pentru că pagina noastră de internet a înregistrat foarte multe căutări cu întrebarea: Cum să ne rugăm?, iar rugăciunea este baza vieţii creştinului, am selectat pentru dumneavoastră câteva fragmente, care sper să răspundă într-o mică parte căutărilor, urmând să tratăm şi în numerele viitoare acest subiect.


Rugăciunea este relaţie şi întâlnire, nu comandă şi forţare
Întâi de toate, este foarte important să ne amintim că rugăciunea este o întâlnire şi o relaţie; este vorba de o relaţie tainică, una care nu poate fi impusă nici de noi, nici de Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu se poate face prezent sau că ne poate lăsa cu sentimentul absenţei Sale face parte din această relaţie vie şi adevărată. Dacă L-am putea aduce în mod automat la o întâlnire cu noi, dacă L-am putea forţa să se întâlnească cu noi, atunci n-ar mai fi nici o relaţie şi nici o întâlnire. Acesta este un lucru pe care, prin imaginaţie, îl putem face cu o plăsmuire sau cu diverşii idoli pe care îi aşezăm înaintea noastră în locul lui Dumnezeu; însă cu Dumnezeul cel Viu nu putem face astfel, precum nu o putem face nici cu o persoană vie. O relaţie trebuie să înceapă şi să se dezvolte într-o libertate reciprocă. Dacă înţelegeţi relaţia în termenii unei relaţii reciproce, veţi vedea că Dumnezeu s-ar putea plânge de noi cu mult mai mult decât ne plângem noi de El.
Ne plângem de pildă că Dumnezeu nu ni se face prezent în cele câteva minute pe care I le rezervăm, dar cum rămâne oare cu cele douăzeci şi trei de ceasuri şi jumătate în timpul cărora poate că Dumnezeu bate la uşa noastră, iar noi răspundem cu "sunt ocupat, îmi pare rău", sau când nu răspundem defel pentru că nici măcar nu mai auzim bătaia în uşa inimii noastre, a minţii noastre, a conştiinţei noastre, a vieţii noastre? Aşadar, suntem într-o situaţie în care nu avem nici un drept să ne plângem de absenţa lui Dumnezeu, pentru că noi suntem absenţi într-o măsură mai mare decât este El vreodată.


Rugăciune din interes
Există numeroase cazuri în care ar trebui să ne dăm seamă că Dumnezeu nu poate veni la noi pentru că noi nu suntem acasă să-L primim. Noi aşteptăm ceva de la El, nu Îl aşteptăm pe El! E oare aceasta o relaţie? Oare la fel ne purtăm şi cu prietenii noştri? Căutăm la ceea ce putem obţine dintr-o relaţie de prietenie, sau la prietenul pe care-l iubim? Şi gândim aceasta şi în legătură cu Domnul?
Să ne gândim la rugăciunile noastre, ale tale şi ale mele; gândeşte-te la căldura, adâncimea şi intensitatea rugăciunii tale când este făcută pentru cineva pe care-l iubeşti sau pentru ceva care este important în viaţa ta. În asemenea momente, inima ta este deschisă şi tot sufletul tău este strâns în rugăciune. Înseamnă aceasta că Dumnezeu contează pentru tine? Nicidecum. Nu înseamnă decât că obiectul rugăciunii tale contează pentru tine. Pentru că atunci când ţi-ai isprăvit rugăciunea ta cea fierbinte, adâncă şi intensă pentru persoană pe care o iubeşti, sau în legătură cu situaţia care te preocupa, şi te rogi pentru următoarea persoană sau situaţie, care nu sunt la fel de importante, dacă se întâmplă ca dintr-o dată să te răceşti în rugăciunea ta, ce s-a schimbat? S-a răcit oare Dumnezeu? A dispărut El? Nu, desigur; ci înseamnă că toată intensitatea rugăciunii tale şi tot ceea ce era înălţător în ea nu venea din simţirea prezenţei lui Dumnezeu, din credinţa ta în El, din nevoia ta de El, ori din conştiinţa existenţei Lui. Rugăciunea ta nu era altceva decât rezultatul grijii tale pentru o persoană sau un lucru anume, nicidecum pentru Dumnezeu. Cum de mai suntem surprinşi atunci de această absenţă a lui Dumnezeu? Noi suntem cei care ne facem pe noi înşine absenţi, noi suntem cei care ne răcim din clipa în care nu ne mai pasă cu adevărat de Dumnezeu. De ce? Fiindcă El nu este destul de important pentru noi.

Dumnezeu nu primeşte să fie doar o parte a vieţii noastre
Pentru a fi capabili să ne rugăm, trebuie să fim în situaţia care e definită că împărăţie a lui Dumnezeu. Trebuie să recunoaştem că Dumnezeu este Dumnezeu, că este împărat, trebuie să ne supunem, să ne predăm Lui. Trebuie cel puţin să ne preocupăm de voia Sa, dacă încă nu putem să o împlinim. Căci dacă nu ne îngrijim nici măcar de acest lucru, dacă ne purtăm cu Dumnezeu precum acel tânăr bogat care nu-L putea urma pe Hristos fiindcă era prea bogat, cum L-am mai putea întâlni? Adeseori, ceea ce am dori să dobândim prin rugăciune, prin acea relaţie adâncă cu Dumnezeu după care tânjim, nu reprezintă decât o altă perioadă de fericire; de fapt, nu suntem pregătiţi să vindem tot ce avem pentru a cumpără mărgăritarul cel de mult preţ. Dar cum altfel l-am putea dobândi? Dar vrem cu adevărat să-l dobândim? Oare nu se întâmplă la fel şi în relaţiile dintre oameni, atunci când, datorită iubirii pe care şi-o poartă bărbatul şi femeia, nici un alt om nu mai poate avea aceeaşi importanţă pe care o are cel iubit? Lumea antică exprima acest lucru astfel: "Când un bărbat are soţie, el nu mai este înconjurat de bărbaţi şi de femei, ci de oameni".
Nu aşa ar putea, ar trebui să se întâmple cu toate avuţiile noastre atunci când ne întoarcem către Dumnezeu? Negreşit, toate ar trebui să pălească şi să se ofilească, precum un fundal în cadrul căruia singurul chip de preţ pentru noi se detaşează de tot ce-l înconjoară. Am dori măcar o singură tuşă de albastru ceresc pe pânza de ansamblu a vieţii noastre, care este atât de încărcată de umbre. Dumnezeu primeşte să fie ţinut cu totul în afara vieţii noastre, este gata să îndure aceasta ca pe o cruce, dar nu primeşte să fie doar o parte a vieţii noastre.
Aşa că, atunci când ne gândim la absenţa lui Dumnezeu, nu s-ar cuveni să ne întrebăm pe noi înşine: pe cine învinovăţim de fapt? Întotdeauna îl învinovăţim pe El, de fiecare dată îl acuzăm pe El, fie că i-o spunem în faţă, fie că o spunem dinaintea altor oameni: îl acuzăm că este absent, că nu este niciodată acolo unde este nevoie de El, că nu răspunde niciodată atunci când este chemat. Uneori suntem ceva mai "evlavioşi" şi zicem cu evlavie că "Dumnezeu îmi încearcă răbdarea, credinţa, smerenia". Găsim tot felul de tertipuri pentru a fugi de la judecata lui Dumnezeu, adăpostindu-ne în spatele unui alt mod de a ne lăuda pe noi înşine: într-atât suntem de răbdători, încât îl putem răbda chiar şi pe Dumnezeu!

A consemnat Natalia Corlean

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu