Editorial: Nevoia de a mărturisi credinţa

Constatăm că în Biserică noastră există două categorii de creştini: creştini practicanţi, care cunosc învăţătura de credinţă, pe care o trăiesc la măsurile la care au ajuns, şi creştini care deţin doar cunoştinţe superficiale (creştini doar cu numele), care în schimbul învăţăturii de credinţă se mulţumesc cu surogate, de cele mai multe ori legate de superstiţie: mă duc la biserică ca să am noroc (nu pentru că Îl iubesc pe Dumnezeu şi nu pot trăi fără El), aprind atâtea lumânări ca să-mi meargă bine, fac în grabă o sută de cruci stâlcite, mă spovedesc şi mă împărtăşesc pentru că aşa se obişnuieşte. Nu mai este important faptul că eu, creştinul, nu cunosc nimic în legătură cu aceste practici. Ştiu doar atât, că trebuie să le fac ca să-mi fie bine şi, mai mult, nu mă interesează şi de fapt nici nu am timp să mă ocup cu descifrarea înţelesurilor.
În cazul creştinilor doar cu numele, asistăm la o lucrare a diavolului de îndepărtare a lor de Dumnezeu. Iisus Hristos Şi-a dat viaţa şi pentru ei, ca preţ de răscumpărare, prin sângele Său aducând mântuirea tuturor. Pe lângă rugăciunea pe care o facem pentru ei, ca Domnul să le lumineze mintea întunecată de patimi şi griji, ca Domnul să le rânduiască vreme de pocăinţă şi de mântuire, acestora trebuie să le şi mărturisim mereu viaţa cea adevărată în Hristos, atât prin cuvânt, cât mai ales prin exemplul vieţii noastre.
Mărturisirea trebuie să izvorască din experienţa personală cu Dumnezeu, dintr-o inimă convertită, schimbată, înnoită prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. Un om nou, cu o viaţă nouă în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor, pătruns de fiorul sfânt al dragostei, poate mărturisi pe Hristos prin cuvântul său fără a face, prin aceasta, nici lucrare de sectar, nici concurenţă preotului predicator, de vreme ce Sfântul Apostol Pavel spune: „de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui.“ (Romani 10, 9-10).
Mântuirea credinciosului este legată, aşadar, şi de mărturisirea „cu gura“ şi implicit de cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a învăţăturii noastre de credinţă, căci mărturisirea se bazează pe acestea. De aceea este foarte important ca fiecare credincios să se simtă dator a citi Biblia şi celelalte cărţi sfinte, a lua aminte la tâlcuirile şi învăţăturile Bisericii pentru a se folosi de acestea atunci când este nevoie: „Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum să răspundeţi fiecăruia“ (Coloseni 4,6), iar Sfântul Apostol Petru scria: „fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră“ ( I Petru 3,15).

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Şinca Nouă în straie de sărbătoare

Ziua de 11 noiembrie 2007 va rămâne pentru mult timp întipărită în mintea şi sufletul credincioşilor din Şinca Nouă, dar şi a celor care am luat parte la sfinţirea monumentului închinat eroilor din acest sat.


Într-un peisaj de basm, rupt parcă din poveştile lui Creangă, s-a desfăşurat unul dintre cele mai frumoase evenimente la care poate participa fiinţa umană, respectiv unirea dintre lumea cerească şi lumea pământească, dintre sfinţii cereşti – eroii Bisericii, şi sfinţii neamului nostru românesc – eroii martiri ai familiilor noastre, căzuţi pe câmpul de luptă pentru libertatea naţiunii româneşti.
Încă de la ivirea zorilor se prevestea această unire sacră dintre cer şi pământ. Dumnezeu trimitea primii fulgi de zăpadă ca să lege parcă înaltul Împărăţiei Sale, unde locuiesc sfinţii, de frumoasa glie, unde îşi dorm somnul de veci sfinţii noştri, eroii. Iar albul imaculat care se aşternea în faţa ochilor mei în dimineaţă aceea, pe drumul ce urcă şerpuind agale pe valea Şincii, îmi sădea în suflet sentimentul liniştii, al curăţiei, al bucuriei.
Pe uliţele satului, cete de flăcăi îmbrăcaţi în strai popular, călări pe cai neastâmpăraţi, asemenea magilor din Răsărit, anunţau că povestea zilei poate începe. La fel cum Hristos era întâmpinat de magi, tot aşa şi mitropolitul nostru, Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu, a fost întâmpinat de aceşti paji tineri ai satului care-şi struneau frumoasele animale, ce fornăiau şi nechezau pline de mândrie.
Liturghia arhierească a fost săvârşită la biserica din sat împreună cu un sobor de preoţi, printre care s-au numărat Părintele arhimandrit Ilarion Urs – stareţul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta, Părintele protopop Ioan Ciocan, Părintele Sorin Suciu – parohul bisericii, cât şi preoţi din localităţile învecinate. La atmosfera de bucurie cerească din timpul slujbei a contribuit şi corul bisericii din Şinca Nouă, sub conducerea domnului Gheorghe Malene, profesor de muzică la Seminarul Teologic din Făgăraş. Părintele paroh Sorin Suciu a primit din partea Î.P.S. Mitropolit distincţia de „iconom” ca recunoaştere pentru deosebita lucrare misionară, pastorală şi administrativă pe care a desfăşurat-o în această parohie timp de 10 ani, reuşind să strângă comunitatea în jurul bisericii şi să realizeze numeroase lucrări împreună: pictarea bisericii, schimbarea acoperişului şi a mobilierului acesteia şi ridicarea unei biserici din lemn în localitatea Paltin. De remarcat este faptul că biserica din Şinca Nouă a beneficiat de un sprijin excepţional din partea Primăriei şi în special a domnului Dumitru Flucuş, primarul acestei localităţi, care este şi membru activ în corul bisericii.
Sfânta Liturghie a fost urmată de o rugăciune de binecuvântare pentru cele 42 de familii cu peste 50 de ani de căsnicie, cărora li s-au înmânat şi diplome din partea Mitropoliei şi a Primăriei Şinca Nouă.
A urmat apoi slujba parastasului pentru eroii căzuţi în cele două războaie mondiale, pentru veteranii adormiţi întru Domnul dar şi pentru eroii luptei anticomuniste. Au fost pomeniţi şi „eroii credinţei”, strămoşii şincanilor de astăzi, cei care nu au cedat presiunii cu care se voia a le impune greco-catolicismul; pentru a nu părăsi credinţa ortodoxă, ei au fugit în jurul anului 1760 din satul Şinca Veche, lăsând în urmă casele, pământurile şi toată avuţia, au urcat pe valea râului Şinca şi s-au aşezat lângă un schit, formând un nou sat: Şinca Nouă.
Întreaga suflare a participat la slujba de sfinţire a monumentului închinat eroilor, ridicat la iniţiativa Primăriei în centrul satului. Aici au avut loc manifestări ale armatei şi s-au depus coroane cu flori în sunetul fanfarei, iar corul de copii al şcolii a susţinut un program artistic sub conducerea profesorului de religie. A fost sfinţit apoi noul sediu al Primăriei, printre invitaţi numărându-se o serie de personalităţi locale şi judeţene. Întreaga manifestare s-a încheiat la căminul cultural, unde întreaga suflare, săteni şi invitaţi, au fost invitaţi să ia parte la agapa creştină oferită în cinstea eroilor martiri.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Părintele Ioan Năftănăilă, jertfă vie pentru neam şi credinţă

În ziua Sfântului Mare Mucenic Dimitrie m-am îndreptat cu multă sfială către casa familiei părintelui Ioan Năftănăilă, din Breaza. Aici m-au întâmpinat, cu lacrimi în ochi, doi oameni cu suflete la fel de mari precum crestele munţilor ce străjuiesc viaţa noastră, a făgărăşenilor. Deşi în suferinţă, părintele, ajutat de doamna preoteasă Eugenia, a răspuns cu multă dragoste întrebărilor mele. Au deja în sânge dorinţa de a oferi şi celorlalţi putere şi credinţă din jertfa vieţii lor…



De la drept şi medicină, la teologie
Am aflat că părintele s-a născut la 4 mai 1925 în Breaza, din părinţii Maria şi Iacob Năftănăilă. Bunicul, Natanail, a fost cantor la biserica din sat. Citea mereu din Psaltire şi ţinea posturile cu sfinţenie. Acesta, împreună cu învăţătorul Şelaru, au fost persoanele care l-au motivat în copilărie să meargă pe calea Bisericii.
Întâlnirea cu părintele Arsenie Boca, stareţ pe atunci la mănăstirea de la Sâmbăta, a fost decisivă pentru a urma teologia. Până atunci tânărul Ioan Năftănăilă oscila între drept şi medicină.
După ce finalizează cursurile Liceului „Ioan Meşotă“ din Braşov studiază Teologia, fiind licenţiat al Institutului de Teologie din Sibiu în anul 1949. A fost admis la cursurile de doctorat în teologie, pe care le-a urmat timp de 3 ani la Bucureşti, până în momentul întemniţării sale.

Doamna preoteasă, „cea mai aleasă fiinţă”
Când l-am rugat pe părintele să-mi spună câteva cuvinte despre doamna preoteasă, mi-a zis cu lacrimi în ochi că e cea mai aleasă şi bună fiinţă pe care a cunoscut-o. S-au căsătorit în ziua de 27 februarie 1949. Doamna a absolvit Liceul „Doamna Stanca” din Făgăraş; fiind înzestrată cu o voce deosebită, a urmat cursurile Şcolii de cantori la Seminarul Teologic de la Cluj. A fost şi este şi acum, la bătrâneţe, un mare sprijin pentru părintele. A fost greu încercată în viaţă, mai ales în perioada întemniţării părintelui, când a trebuit să se descurce singură cu doi copii timp de 6 ani. Acum îi mângâie acestuia suferinţele bătrâneţii.

Preot în Breaza
Părintele Ioan a slujit vreme de 55 de ani parohia Breaza („toată viaţa – cu timp şi fără timp“, după cum ne-a relatat doamna preoteasă).
S-a făcut cunoscut între preoţii dar şi între credincioşii făgărăşeni ca un foarte bun predicator, argumentându-şi temeinic din punct de vedere teologic fiecare cuvânt de învăţătură. Dovadă stau cărţile sale, multe la număr, în stadiu de manuscris. Chiar dacă unele sunt definitivate iar altele doar în stadiu de proiect, titlurile sunt deja fixate pentru fiecare operă în parte. Aceasta ne dezvăluie încă o dată în plus pasiunea părintelui pentru teologia sistematică, pentru învăţătura credinţei noastre strămoşeşti. Iată câteva titluri: „ Predici la botez, cununie şi înmormântare”, „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi - Predici la toate praznicele anului”, „Popasuri aniversare”, „Mântuitoare Patimi. Slăvită Înviere. Meditaţii”, „La slujba dreptei credinţe - Predici misionare”, „Cântarea bisericească în comun” , „Din învăţăturile Sfintei Scripturi - Text şi comentariu”.
Legat de locurile sale natale, român care şi-a oţelit conştiinţa în închisorile comuniste, nu avea cum să nu scrie despre istoria parohiei satului său, Breaza. Titlul monografiei este „Istoria vieţii bisericeşti din Parohia Breaza Făgăraşului”, iar prefaţa este alcătuită de poetul Ioan Alexandru.
Ca preot paroh a realizat pictura bisericii sfinţită la 1951 de Mitropolitul Nicolae Bălan. A renovat turnul bisericii precum şi acoperişul, a înfiinţat muzeul bisericesc.
După revoluţie, cu sprijinul familiei a ridicat mănăstirea de la Breaza, cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare care ne face să ne gândim şi la pătimirile părintelui Ioan în viaţa aceasta.

Temniţă grea
Pentru o pâine şi ceva bani înmânaţi lui Laurean Haşu, student la drept în Bucureşti şi luptător în munţii Făgăraşului, părintele Ioan a fost trimis la ani grei de temniţă, cu multă suferinţă atât pentru el cât şi pentru familia sa. Părintele avea atunci 32 de ani, iar soţia lui 24. A fost arestat în 30 septembrie 1957 şi s-a reîntors tot într-o zi de 30 septembrie, dar a anului 1963. Timp de 6 ani doamna preoteasă a rămas acasă cu grija celor doi copii: Eugen, de 7 ani şi Ioan, de doar 4 ani.
Aflat în închisoare părintele, a avut un vis: au venit trei ciori, s-au aşezat pe un gard, au plecat şi apoi au revenit. Părintele primise trei ani de temniţă. Datorită îndrăznelii doamnei preotese de a face recurs, el a mai primit trei ani. Acesta a fost explicaţia ulterioară a visului. În tot acest timp familia nu l-a văzut deloc. Îi era interzis accesul chiar şi la vorbitor.
Perioada temniţei a fost foarte grea pentru familie. Băieţii n-au fost făcuţi pionieri, erau umiliţi de cei din jur. Chiar dacă ofiţerii de securitate îi urmăreau îndeaproape, familia avea însă un ireproşabil comportament creştin românesc.
În închisoare fiind, părintele şi-a făcut o promisiune, făgăduind lui Dumnezeu că de va scăpa cu bine, va ridica o mănăstire, iar pe unul dintre băieţi îl va consacra preoţiei. Chiar dacă la un moment dat s-a îmbolnăvit de malarie, Dumnezeu în marea Sa milostivire a ascultat ruga părintelui şi l-a readus în sânul familiei sale iubite, iar mai târziu în parohia la care ţine foarte mult.
Când şi-a revăzut copiii atât de mari, lacrimile l-au năpădit şi pentru a nu fi demascat s-a prefăcut că se apleacă să-şi lege şiretele la încălţăminte .
Părintele a mai avut de trecut şi prin peregrinarea familiei sale în ţinuturile Blajului, unde a slujit ca preot timp de 6 ani, imediat după eliberarea sa. Numai după aceea a putut reveni în parohia sufletului său, Breaza.
Peste ani şi-a împlinit promisiunea: a ridicat mănăstirea de la Breaza şi fiul cel mic, Ioan, este preot în Viştea de Jos. Fiul cel mare s-a făcut şi el doctor, dar nu de suflet, ci de trup. Este un stomatolog cunoscut de toţi făgărăşenii şi nu numai.

Devotament şi responsabilitate
Ca preot pensionar a slujit cu devotament şi multă dăruire la schitul Breaza, de care se simte strâns legat. Şi acum, pe patul de suferinţă în care e ţintuit de 4 ani, poartă mereu grija acestui loc sfânt. A mai slujit la mănăstirea Berivoi, în parohiile din Hurez, Viştea şi Recea.
Vizita mea la aceşti oameni inimoşi se apropie de sfârşit. Le-am mulţumit, iar ei m-au rugat să-i mai caut. Îndepărtându-mă de casa familiei părintelui Ioan Năftănăilă mi-au rămas în minte următoarele cuvinte ale sfinţiei sale: -„Se face slujbă la mănăstire? Să se facă zilnic!” Iată cum responsabilitatea preoţească şi grija pentru ctitoria sa, schitul de la Breaza, se ridică deasupra suferinţei care îl ţine imobilizat la pat. Dumnezeu să vă întărească, Părinte Ioan!

Pr. Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Mă rog să îmi aducă Dumnezeu toţi credincioşii satului la biserică

Pe părintele Laurenţiu Urian îl cunosc încă din vremea seminarului, unde am studiat împreună. Ne-am reîntâlnit apoi la Facultatea de Teologie din Sibiu, iar Dumnezeu a rânduit să fim şi vecini de parohie. Nu e nevoie de cuvintele mele pentru a îl lăuda, ci rezultatele sale atât pe plan administrativ cât şi pe plan duhovnicesc vorbesc de la sine, ca şi popularitatea de care dă dovadă în rândul credincioşilor săi, dar şi în întreaga comună Părău.

Părinte, ce te-a determinat să devii preot?
Încă de mic am avut o atracţie faţă de veşmintele preoţeşti, de grandoarea sfintelor slujbe. M-a atras tot ceea ce se vede prin cult. Bineînţeles că un rol important l-a avut bunica mea. Încă de mic, bunica mă ducea la biserică. Stăteam acolo, mă uitam şi ascultam… Cu timpul a început să îmi placă… Mi-au plăcut veşmintele, strălucirea lor. M-a atras şi părintele din satul meu natal, părintele Faraon, la primele ore de religie, dar şi la biserică. Părintele punea câte un copil să rostească rugăciunea „Tatăl nostru” sau Crezul. Mi-aduc aminte că m-a pus să citesc în clasa a şaptea Apostolul...
Toate acestea au condus la dragostea mea faţă de Biserică.

În pregătirea ta teologică, mai important a fost seminarul sau facultatea de teologie ?
Vreau să precizez că baza cunoştinţelor mele a fost pusă în seminar. În facultate am continuat, sau mai bine-zis am desăvârşit ceea ce am învăţat în seminar. În seminar am învăţat să cânt, am învăţat tainele omileticii şi liturgicii.

Care este cea mai mare bucurie din viaţa ta de până acum?
Cea mai mare bucurie a mea a fost naşterea copiilor. Am fost dăruit din partea lui Dumnezeu cu trei copii. Cred că aceasta este cea mai mare bucurie pentru fiecare părinte. Însă atunci când sunt trei copii dintr-o dată, e ceva deosebit. Greutăţile şi bucuriile sunt direct proporţionale.

Preoţii în general îşi axează activitatea pe o anumită direcţie: omiletică, socială, etc. Care sunt liniile pe care le urmăreşti în activitatea ta preoţească?
Am văzut acum în rândul preoţilor tineri că e o modă a pune accentul pe social. Nu cred că trebuie accentuată o anumită latură în detrimentul celeilalte, ci trebuie îmbinate. Dacă devii doar un om al cărţii, fără să te ocupi şi de rugăciune şi asistenţa socială, rişti să te închizi în mediul tău frumos teologic, îndepărtându-te de oameni, de problemele şi necazurile lor.
Dacă eşti un om doar al rugăciunii, nu o să te înţeleagă toţi pentru că unii nu merg atât de des la biserică să se roage mult. De aceea o să te privească ca pe un mistic în sens bolnăvicios. Dacă faci numai asistenţă socială şi te ocupi strict de problemele sociale,devii ca un protestant care nu mai are noţiunea de rugăciune. Astfel, cred că ar trebui între toate acestea o îmbinare benefică.
Cu toate acestea vreau să spun că în primul rând rolul preotului este de a vesti Evanghelia, apoi de a face asistenţă socială, rugăciune şi lectură de cărţi. Misiunea preotului este de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Chiar îmi vine în minte un verset din Sfânta Scriptură (Matei 28,19): „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“. Datoria preotului este în primul rând să « înveţe » oamenii, adică să propovăduiască Evanghelia şi apoi să « boteze », adică să facă oamenilor serviciile liturgice şi sociale.
În anii ’90, în mai toate domeniile a apărut câte o modă: întâi moda acoperişurilor din tablă, apoi moda termopanelor, moda centralelor termice, a pavelelor… Şi în rândul preoţilor a apărut acum această modă a asistenţei sociale. Nu neg importanţa misiunii sociale a preotului, însă trebuie menţinut un echilibru, o dreaptă socoteală, o linie de mijloc.

Cum te simţi la vârsta de 30 de ani? Ştim că ai împlinit de curând această vârstă. Eşti împlinit în ceea ce faci ?
Sunt împlinit. Sigur că întotdeauna e loc de mai bine. Dar sunt mulţumit de familie, de parohia în care sunt, am o relaţie specială cu oamenii din satul pe care îl păstoresc. Nu aş vrea să fiu nicăieri altundeva acum. Aş putea să lucrez mai mult la relaţia mea cu Dumnezeu.

Ce planuri ai pentru viitor ?
De cinci ani de când sunt preot m-am străduit să lucrez pe plan administrativ… Să fie totul frumos la biserică şi la casa parohială şi pot spune că am avut rezultate.
La fiecare Liturghie, după prefacerea Sfintelor Daruri, e un moment în care preotul se aşează în genunchi şi se reculege. În acel moment mă rog de fiecare dată să îmi aducă Dumnezeu toţi credincioşii satului la biserică. Acesta e visul meu. Eu mă străduiesc să le slujesc cum trebuie şi mi-aş dori să vină cât mai mulţi la biserică. Când voi încheia misiunea mea în Părău, aş vrea să văd biserica plină cu toţi credincioşii satului.

Ce mesaj transmiţi preoţilor şi credincioşilor cititori ai acestei reviste?
Întâi preoţilor… Celor mai în vârstă nu aş putea să le transmit un mesaj de învăţătură, dar celor mai tineri decât mine le spun să fie buni cu oamenii. E lucru mare să fii bun cu ei. Oamenii nu aşteaptă nici să fii un mare teolog, nici un canonist aspru, ci să fii un om bun, cât mai aproape de ei.
Iar oamenilor… Să se apropie mai mult de Biserică. Mai ales celor care nu merg la biserică, dar poate citesc revista, le zic să nu se lase ispitiţi, minţiţi de ceea ce se spune de multe ori despre Biserică în mass-media. Îndemnul meu este să aibă încredere în Biserică.

Interviu realizat de Pr. Laurenţiu Broscăţeanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Postul Crăciunului, postul bucuriei

În înţelepciunea sa, Biserica a rânduit înaintea fiecărei mari sărbători câte o perioadă de post, mai scurtă sau mai lungă, în funcţie de importanţa sărbătorii, prin care creştinul are posibilitatea să se pregătească duhovniceşte pentru aceasta. Sărbătoarea pentru care Biserica ne pregăteşte acum este cea a Naşterii Domnului sau a Crăciunului.

Postul iernii
Cele patru perioade de post ale Bisericii noastre corespund cu cele patru anotimpuri ale anului calendaristic, făcând începutul acestora. Nu cred că această situaţie este întâmplătoare. La fiecare început de anotimp suntem îndemnaţi să ne îndreptăm gândurile noastre spre Dumnezeu, să ne concentrăm atenţia spre Acela în mâinile căruia sunt toate, cerându-I ajutorul pentru cealaltă vreme a vieţii noastre. De altfel, aşezarea postului la începutul anotimpului reflectă ierarhia de valori care caracterizează creştinismul în general: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă“ (Matei 6,33). Aşa se face că la începutul celui de-al patrulea anotimp ne este aşezat înainte Postul Crăciunului, care poate fi socotit pe drept cuvânt postul iernii.

Semnificaţia duhovnicească
Postul Crăciunului începe în 15 noiembrie şi ţine 40 de zile, până în 24 decembrie inclusiv, lăsându-se sec în 14 noiembrie. Dacă această zi cade miercurea, cum este anul acesta, sau vinerea, lăsăm sec pe 13 noiembrie şi începem postul pe 14 noiembrie. Acest post închipuie ajunarea de patruzeci de zile a lui Moise, pe Muntele Sinai, în aşteptarea primirii tablelor Legii, ajunările patriarhilor Legii Vechi precum şi zilele de post ale tuturor profeţilor şi drepţilor Vechiului Testament, care se pregăteau pentru venirea lui Mesia. Dacă în Postul Mare ne pregătim să-L urmăm pe Hristos pe drumul Golgotei, să murim şi să înviem împreună cu El, în timpul Postului Crăciunului ne pregătim asemenea patriarhilor, profeţilor şi drepţilor Vechiului Testament, să-L primim în sufletele noastre pe Mesia „cel mult dorit“, ne pregătim să poposim în noaptea sfântă a Crăciunului lângă staulul unde Dumnezeu S-a făcut om şi să-I aducem împreună cu magii, cu păstorii, dar şi cu îngerii, prinosul nostru de recunoştinţă, inima noastră curată, cântarea noastră de laudă, aurul credinţei noastre, smirna dragostei şi tămâia rugăciunii stăruitoare.

Îndepărtarea de la obiceiurile lumeşti
În mod obişnuit, cuvântul „sec“, din sintagme precum „lăsatul secului” sau „mâncare de sec", este înţeles ca fiind sinonim cu uscat, fără grăsime, de post. „Lăsatul secului” înseamnă, deci, începutul vremii de sec, lăsatul postului. Secul pe care îl lasă postul ortodox este seculum (saeculum), adică lumea, în sensul de mondenitate, modă, obiceiuri lumeşti. De aceea, lăsatul secului este mai întâi de toate un îndemn la reculegere, la reînnoirea vieţii prin lăsarea păcatelor şi a preocupărilor deşarte, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, prin întoarcerea spre Dumnezeu. Aşa se spune în frumoasele cântări bisericeşti de post: "Ziua postului părăsire de păcate să-ţi fie, suflete, şi către Dumnezeu plecare şi apropiere". Postul este prin excelenţă timp de rugăciune, de căinţă şi mărturisire a pacatelor, de înfrânare, de răbdare şi mai ales de iertare.

Post uşor
În comparaţie cu celelalte posturi, Postul Crăciunului este un post mai uşor, având multe dezlegări la peşte, ulei şi vin. Astfel, se mănâncă peşte şi preparate din peşte:

• în toate zilele de sâmbătă şi duminică, cuprinse între 21 noiembrie şi 20 decembrie inclusiv;
• pe 21 noiembrie, de sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului;
• în zilele de prăznuire a unor sfinţi cu cinstire mai largă în toată lumea ortodoxă:

30 noiembrie - Sf. Ap. Andrei;
4 decembrie - Sf. Varvara;
5 decembrie - Sf. Sava;
6 decembrie - Sf. Nicolae;
9 decembrie - Zămislirea Sfintei Fecioare Maria;
18 decembrie - Sf. Cuvios Daniil Sihastrul;
20 decembrie - Sf. Ignatie Teoforul,
dacă aceste sărbători cad marţea sau joia;

• în orice zi din post, dacă în acea zi avem hramul bisericii din parohia noastră.

Este un post uşor şi datorită faptului că sunt accesibile mai multe alimente, având în vedere că abia a trecut toamna şi cele mai multe gospodine au umplut cămările cu zacuscă sau alte alimente de acest gen. „Dezlegările“ care fac postul mai uşor au în vedere evenimentul pentru care ne pregătim, Naşterea Domnului, respectiv venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea omului, eveniment aşteptat cu multă bucurie.

Postul bucuriei
Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, este făgăduinţa Tatălui care străbate întreg Vechiul Testament. În acest sens, gândul venirii lui Mesia era însoţit de emoţii şi stări sufleteşti de bucurie. În creştinism, acestea sunt foarte bine redate de colindele noastre strămoşeşti, care se aud în biserici chiar din prima zi a Postului Crăciunului. La auzirea colindelor ne bucurăm întru Domnul, Cel care vine la noi, Cel ce Se naşte în ieslea Bethleemului, şi Se înfăşoară în scutece, Cel cântat de îngeri, Căruia i se închină păstorii, magii şi toată făptura. Cântând colinde, bucuria noastră se intensifică pentru că prin ele ne alăturăm îngerilor şi împreună „cu strămoşii cântăm în cor“, preamărind astfel naşterea Fiului lui Dumnezeu şi vestind tuturor mântuirea, aşa cum au făcut şi sfinţii apostoli.

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007