10 greşeli mari ale taţilor

Un tată este temelia familiei, izvor de autoritate, liman al bucuriei, siguranţă spirituală şi materială, statornicie a credinţei şi putere a jertfei pentru ceilalţi. Iată 10 greşeli mari pe care taţii le fac în mod curent:

1.     Să petreci mai mult timp la lucru şi să laşi fărâmiturile pentru familie. Niciodată nu am auzit un bătrân reflectând la viaţa lui să spunând: „Aş dori să fi petrecut mai mult timp la serviciu”.

2.     Să gândeşti „Voi petrece mai mult timp cu copii când vor fi mai în vârstă”. Acest timp nu va veni niciodată. De fapt, imediat ce copiii noştri ajung la vârsta adolescenţei vor dori să petreacă tot mai puţin timp cu „babacii”.

3.     Să presupui că „timpul de calitate” e mai important decât „timpul cantitativ”. Te gândeşti că o vacanţă de familie o dată pe an este de ajuns? Nu este deloc. Adevăratul timp este cel de fiecare zi, interacţiunile de dimineaţa şi de seara formează o moştenire şi o legătură durabilă.

4.     Să gândeşti „mai degrabă divorţam, decât să ne certăm atât de des”. Statisticile şi cercetările asupra familiei sunt clare: o căsătorie intactă este mai bună pentru copii decât divorţul. Mergi la consiliere familială şi evită divorţul.

5.     Să gândeşti „femeia frumoasă de la capătul străzii ar împlini nevoile mele mai bine decât soţia mea”. Toţi oamenii sunt căzuţi. Numai Iisus Hristos poate împlini nevoile noastre cele mai profunde.

6.     „Las treburile bisericeşti pe seama soţiei mele”. Când copiii tăi te vor vedea rugându-te vor înţelege că şi tu eşti sub autoritate şi vor înţelegea autoritatea ta asupra lor, ca paternitate iubitoare.

7.     Să gândeşti în mod naiv: „Nu sunt probleme cu drogurile şi cu alcoolul în şcoala sau vecinătatea copiilor mei”. Gândeşte-te din nou... şi vorbeşte cu copiii tăi despre pericolele experimentării şi dependenţei.

8.     Să gândeşti: sunt un ratat ca tată. Cred că ai făcut greşeli. Greşeli grave. Dar niciodată nu este prea târziu să te apropii de copiii tăi.

9.     Să presupui că cineva va vorbi despre sexualitate cu copiii tăi. Ei sunt curioşi şi aşteaptă să audă perspectiva ta. Cei care vor vorbi cu ei poate le vor strica felul de a gândi pentru totdeauna.

10.   Tentaţia de a considera că soţia trebuie să facă totul. Ea este şofer de taxi, muncitor, bucătar, mamă, iubită şi soţie. Cinsteşte-o.

Perry Noble, www.christianpost.com

Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati

Doxologia.ro

Televiziunea – înşelătoarea fabrică de iluzii

De fiecare dată când încep o discuţie despre folosul şi dauna televizorului îmi revine în memorie răspunsul unei fetiţe din clasa a VI-a dintr-un un sondaj realizat la o şcoală din Chişinău. Sondajul nostru cuprindea următoarele întrebări: 1. Ai un televizor acasă? 2. Câţi din membrii familiei tale privesc TV? 3. Care posturi de TV sunt preferate în familia ta? 4. Ai un personaj cu care ai vrea să te asemeni? 5. În timpul liber ce preferi să faci: să te întâlneşti cu prietenii, să priveşti TV, să citeşti sau să lucrezi?

Această fetiţă ne-a spus că în casa lor există câte un televizor în fiecare cameră: a părinţilor, a ei, a fratelui, la bucătărie şi chiar în coridor. În aşa fel ei vizionează programele preferate fără să se încurce unul pe altul. În acest caz putem spune că sufletul familiei este televizorul, iar comunicarea dintre copii şi părinţi, precum şi cea dintre fraţi este înlocuită cu filmele şi emisiunile televizate. (…)

Copiii care au participat la sondaj ne-au întristat cu răspunsurile şi la întrebarea despre cum îşi petrec timpul liber. Majoritatea preferă să privească la TV, foarte puţini să citească sau să-şi viziteze prietenii, însă să lucreze – nici unul!

În realitate moartea e ireversibilă

Oamenii de ştiinţă au demonstrat de nenumărate ori influenţa negativă a televizorului, în special asupra copiilor. Această cutie fermecată ne reţine atenţia ore întregi, captivându-ne cu lucruri neinteresante, nevaloroase şi nefolositoare. Ia gândiţi-vă atent, oare nu-i aşa? Ce vedeţi în majoritatea desenelor animate? – oameni, natură şi animale desfigurate, ireale, urâte, duşmănoase sau prostănace pur şi simplu, care aleargă în continuu unul după altul ca să se omoare şi, în pofida trucurilor sadice pe care le folosesc, tot nu mai mor. Dacă motanul din desenul animat cade de la etajul zece sau este lovit cu un ciocan mare în cap, sau scufundat în lac, sau explodat cu o dinamită, noi ce facem? Râdem în hohote. Pentru că îşi revine şi goana continuă. Ştiu mai multe cazuri când băieţii s-au inspirat de la “eroii” din filme. Un băieţel, însufleţit de “curajul” personajului preferat, împreună cu alţi copii au prins un pisoi, l-au legat şi l-au chinuit, dorind să vadă cât va rezista acesta. Până la urmă pisoiul a murit, iar copiii au rămas satisfăcuţi de “ fapta grozavă” pe care au făcut-o. Diferenţa dintre film sau desenul animat şi realitate este că personajul din viaţa reală dacă moare, nu mai învie ca motanul Tom ca să continue lupta. Aşa copiii îşi împietresc inima, îşi pierd dragostea, sensibilitatea, mila pentru suferinţa aproapelui.

Caută bucurii reale

Uneori ţi se pare că fără această lume a TV în care domină fascinaţia, emoţiile puternice, viaţa reală este neinteresantă. Dar nu-i aşa. Nimic nu poate înlocui bucuria unei prietenii adevărate, discuţia caldă cu bunica sau părinţii, rugăciunea mângâietoare către Dumnezeu sau joaca din curte. Totuşi, să nu uitaţi că televiziunea este o fabrică de vise şi iluzii care ne hrănesc imaginaţia. Ea nu numai ne informează, dar şi ne înşeală, sugerându-ne că prin ea putem dobândi tot ceea ce însuşi Dumnezeu ne-ar putea oferi, ne amăgeşte că suntem “cineva”, că putem depăşi suferinţa sau moartea trăind împreună cu eroii de pe micul ecran.

Ortodoxiapentru copii

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 66 - iulie 2012

Pelerini din Boholţ pe meleaguri vâlcene

 

Timp de două zile, un grup de 16 credincioşi ai Parohiei Boholţ s-au aflat în pelerinaj, în paşi spre sfinţenie, pe meleaguri vâlcene. În 16 şi 17 iunie ne-am aflat împreună într-un pelerinaj la mănăstirile: Cornet, Turnu, Ostrov, Frăsinei, Govora, Hurezi, Bistriţa, Arnota şi Cozia.

În dimineaţa plecării, nici nu bănuiam cu câte daruri vom fi binecuvântaţi timp de două zile. Poate şi pentru faptul că nu am avut o listă bine stabilită cu mănăstirile pe care le vom vizita, ci am lăsat aceasta în grija lui Dumnezeu, cu convingerea că oriunde vom poposi ne vom întoarce acasă îmbogăţiţi duhovniceşte.

Am pornit „de mână” cu Oltul, care ne-a condus prin valea deschisă de el în latul munţilor până la primul schit clădit pe malurile sale: Schitul Cornet. Cu o vechime de aproape 350 de ani, schitul mărturiseşte despre povara trecerii prin istorie. După ce de-a lungul timpului a fost mistuit de flăcări, cu o parte din chilii dărâmate şi cupola şi o parte din altar prăbuşite, astăzi locaşul monahal se ridică semeţ deasupra valurilor Oltului şi deasupra tehnologiei contemporane. Şi aceasta deoarece în 1898, când s-a construit calea ferată de pe Valea Oltului, pentru ca biserica să nu fie dărâmată, s-a săpat un tunel feroviar pe sub curtea mănăstirii. 

Am trecut Oltul pentru a cunoaşte locurile în care s-au nevoit sihaştrii Daniil şi Misail cândva prin secolul al XVI-lea. Mănăstirea Turnu, construită în 1676 pe locul unei biserici de lemn, păstrează în curte chiliile săpate în stâncă ale acestor doi sihaştri. Chiar dacă noi, cei de astăzi, cei care trăim confortabil, nu putem înţelege deplin o astfel de viaţă pustnicească, bănuim că aceste chilii clădite în stâncă au fost martorele multor întâlniri ale omului cu Dumnezeu, ale perenităţii cu veşnicia sau ale creatului cu Necreatul.

Schitul Ostrov veghează apele Oltului încă din 1520, când este ridicată de domnitorul Neagoe Basarab şi soţia sa, Doamna Despina, pe o insulă a râului Olt. Podul care face legătura cu insula are rolul de a trece pelerinul pe un alt tărâm, un tărâm de frumuseţea căruia te convingi când intri în curtea mănăstirii. Aşezământ monahal de maici, mănăstirea oferă pelerinului o curte de o frumuseţe rară. Multitudinea florilor şi liniştea curţii îmbrăţişată de vocea caldă a maicilor te transpun într-un spaţiu paradisiac şi simţi harul divin revărsat peste acest loc ocrotit de peste 500 de ani de Maica Domnului prin icoana ei făcătoare de minuni. Înţelegi, astfel, ce i-a determinat pe constructorii hidrocentralei Călimăneşti în 1980 să ridice cu 6 metri biserica, pentru a o feri de furia apelor.

Mănăstirea Frăsinei, ctitorie a Sfântului Calinic de la Cernica, păstrează un loc aparte în evlavia poporului român pentru faptul că aici viaţa monahală urmează tipicul Sfântului Munte Athos: în mănăstire nu au voie să intre femei şi nu se găteşte cu carne. Ne-am supus şi noi acestor norme, iar femeile au rămas la biserica de la poalele dealului. Bărbaţii şi-au continuat drumul până sus la mănăstire, unde aveam să înţelegem ce înseamnă primirea de străini în concepţie ortodoxă. Cum am coborât din microbuz un monah „ne-a dat canon” să mergem la masă, iar cât timp am vizitat mănăstirea am fost întrebaţi în mai multe rânduri dacă vrem să fim cazaţi. Aşadar, tipicul Sfântului Munte Athos este înfrăţit aici cu ospitalitatea românească. Am plecat cu gândul la cuvintele unui frate de mănăstire de aici pe care l-am întrebat cum e viaţa la Frăsinei. După ce a stat câteva clipe pe gânduri, ne-a răspuns simplu: „Greu, dar frumos!”.

Mănăstirea Govora ne-a făcut să înţelegem cum cultura românească s-a născut din cult şi cum primele cărţi româneşti s-au legat în chiliile mănăstireşti. Fiind una dintre cele mai vechi mănăstiri din ţară (secolul al XIV-lea), Mănăstirea Govora va adăposti o tiparniţă adusă de domnitorul Matei Basarab. De sub teascul acesteia în 1640 se va naşte prima carte tipărită în limba română (după cărţile bisericeşti tipărite de diaconul Coresi de la Braşov): „Pravila de la Govora” – colecţie de legi civile şi bisericeşti. Aceste semnificaţii istorice şi culturale ne-au fost prezentate cu dragoste de maica stareţă care prin căldura cu care ne vorbea se încadra perfect în tabloul floral care împodobea curtea mănăstirii.

Drumul ne-a fost îndreptat spre Mănăstirea Hurezi şi, într-adevăr, întâlnirea cu acest aşezământ monahal a reprezentat o revelaţie. Arhitectura, pictura, sculptura, pietrele, florile până şi aerul parcă rosteau un singur nume: Brâncoveanu. Cea mai de seamă ctitorie a domnitorului martir Constantin Brâncoveanu şi sinteză a artei româneşti din acel timp, biserica mare a aşezământului a fost târnosită la 8 septembrie 1693, fiind menită să devină necropola Brâncovenilor. Pictura, restaurată între 1992-2004, datează din 1694 şi se remarcă prin originalitate, maiestria liniilor şi a culorilor. Din 1993 Mănăstirea Hurezi este inclusă în patrimoniul cultural mondial UNESCO.

În pronaosul bisericii eşti întâmpinat de tabloul votiv al familiei Brâncoveanu: Domnitorul Constantin şi Maria Doamna, cu cei 11 copii ai lor: patru băieţi şi şapte fete. Această imagine îi rămâne întipărită în memorie cui priveşte cu atenţie. Claritatea tabloului, lumina din ochi, roşeala obrajilor, reprezentarea la dimensiunea reală te determină să crezi că domnitorul martir cu cei patru fii ai săi sunt atât vii în Împărăţia lui Dumnezeu, cât şi gata să te întâmpine şi să-ţi vorbească. Te pătrunde măreţia acestei familii sfinte care cu smerenie şi sfială dăruiesc biserica ctitorită de ei lui Dumnezeu. Privitorul este emoţionat deoarce domnitorul martir cu cei patru fii ai săi, pictaţi aici în timpul vieţii lor, purtau trăsăturile sfinţeniei încă înainte ca ei să o fi mărturisit.

Pătrunşi de fiorul sfinţeniei româneşti, ne-am îndreptat spre Mănăstirea Bistriţa pentru a ne închina moaştelor Sfântului Grigorie Decapolitul. Ctitorită de boierul Barbu Craiovescu la sfârşitul secolului al XV-lea, Mănăstirea Bistriţa este înzestrată cu cea mai de preţ comoară a locaşului: moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, cumpărate cu aur de la un turc din Constantinopol în 1497. Este impresionantă biserica mare pictată în 1850 de Tattarescu şi sfinţită în 1855.

Mănăstirea Arnota, aşezată pe vârful de stâncă al muntelui cu acelaşi nume, te primeşte după ce ai urcat un drum de piatră de la Mănăstirea Bistriţa, aflată la poalele muntelui. Drumul spre mănăstire seamănă cu un drum spre cer, deoarece aşezământul, aflat la peste 800 m altitudine, te întâmpină ca o cetate care ascunde în mijlocul ei gingăşia florilor, a maicilor şi a bisericii. Ctitorită în 1634 de domnitorul Matei Basarab, biserica de dimensiuni reduse adăposteşte în pronaos două morminte: al ctitorului şi al tatălui acestuia, Danciu vel vornic.

Seara ne-a găsit în acest colţ de cer de unde, scrutând întreaga zonă care se deschidea privirii din vârful muntelui, rememoram bucuriile trăite în această zi binecuvântată. Priveam locuri care au născut sfinţi, pe unde au umblat sfinţi şi care adăpostesc sfinţi.

Sfânta Liturghie săvârşită a doua zi în bisericuţa Mănăstirii Arnota au reprezentat momente trăite în bucurie duhovnicească. Glasul duios al maicilor care cântau la strană şi sfinţii de pe ziduri cărora le puteai şopti la ureche gândurile tale reuşeau să te facă să lepezi toată grija cea lumească şi să trăieşti pentru câteva momente sentimentul că eşti în rai, în mijlocul sfinţilor.

Cu această bucurie în suflet ne-am despărţit cu greu de obştea Mănăstirii Arnota şi, în drumul spre casă, ne-am oprit la Mănăstirea Cozia. Zidită între 1386 şi 1391, biserica mănăstirii reprezintă una din cele mai importante ctitorii ale lui Mircea cel Bătrân. În pronaosul bisericii mari se găsesc mormântul ctitorului şi cel al monahiei Teofana, mama lui Mihai Viteazu, călugărită după moartea fiului ei. Este o mănăstire asaltată de turişti, iar agitaţia aceasta i-a determinat pe membrii grupului nostru să revină în planul vieţii cotidiene. 

Ne-am întors în lumea din care am plecat cu o zi înainte, dar am revenit primeniţi duhovniceşte, îmbogăţiţi spiritual şi binecuvântaţi de Dumnezeu. Fiecare dintre noi purta în suflet parfumul florilor, lumina sfinţilor, pacea mănăstirilor şi binecuvântarea oamenilor şi a locurilor întâlnite. Ne întorceam, astfel, cu dorinţa de a le împărtăşi şi celor dragi de acasă această bucurie şi mulţumind totodată lui Dumnezeu pentru aceste zile binecuvântate.

Pr. Ioan Paroş, Parohia Boholţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 66 - iulie 2012

Despre şi pentru tinerii care vin rar la biserică

Suntem obişnuiţi să criticăm şi nu renunţăm la mustrări nici măcar atunci când suntem chemaţi să fim plini de dragoste. Aşa este, de multe ori oamenii sunt cei care îi alungă pe cei tineri din biserică. Dumnezeu îi cheamă în Casa Lui, iar casnicii Lui, care se cred evlavioşi, îi alungă.

„Agenţii de circulaţie” din biserici

De câte ori nu am văzut câte o bătrână mustrând cu asprime vreun tânăr că nu a venit îmbrăcat cuviincios ori s-a închinat într-un anumit fel? De câte ori tinerele nu sunt trase de mânecuţă pe motiv că nu au basma pe cap? Şi acestea se întâmplă mai cu seamă în bisericile de la sate. De multe ori tinerii nu merg la biserică pentru că ştiu că acolo vor fi comentaţi sau “dirijaţi”. De aceea, pe aceşti oameni “evlavioşi”, preocupaţi mai ales de cine ce face şi ce ar trebui să facă, eu îi numesc “agenţi de circulaţie”.

Hainele şi gesturile nu sunt mai importante decât inima

Mi-aduc aminte de o tânără mustrată de un grup de bătrâne că se aşezase în genunchi în ziua Învierii. Dacă fata a îngenunchiat, înseamnă că aşa a simţit sufletul ei că trebuie să facă. Sunt sigur că nu a făcut-o de ochii lumii, ci pentru că aşa a îndemnat-o inima ei. Oare Dumnezeu s-a supărat pe ea pentru îngenuncherea ei ? Oare Bunul nostru Dumnezeu îşi întoarce faţa de la vreun tânăr care vine cu inima sinceră acasă la El, la biserică? Oare haina poate nu tocmai potrivită Îl poate determina pe Hristos să nu primească rugăciunea vreunui tânăr care rar I se roagă? Oare Dumnezeu, Cel care ne aşteaptă cu atâta dor să venim la El, să-I spunem o vorbă, ar putea să alunge vreun tânăr care I se închină stângaci şi cu nepricepere, dar I se închină? Nu spun că este bine să ne facem cruce strâmb sau să venim la biserică îmbrăcaţi necuviincios, dar mă gândesc că am putea să-i învăţăm cu blândeţe pe tinerii care nu ştiu. Iar dacă nouă ne lipseşte dragostea adevărată, mai bine L-am lăsa pe Dumnezeu să-i înveţe pe copiii Lui.

Criticăm adesea lipsa tinerilor de la biserică, dar facem prea puţin pentru a-i atrage şi a-i primi cu dragoste, indiferent de felul îmbrăcămintei pe care o poartă sau a comportamentului pe care îl au. Suntem mai interesaţi de aspectul lor exterior, de comentarii, decât de a conlucra cu Dumnezeu în a le oferi un spaţiu în care să găsească linişte, bunătate, rugăciune.

Îndrăzniţi, vă aşteaptă!

Aşadar, dragii mei care poate încă nu ştiţi cum să veniţi înaintea lui Dumnezeu, nu vă uitaţi la cei ce vă comentează îmbrăcămintea pe la spate, ori la cei ce vă bruschează că aţi îndrăznit să nu ştiţi că nu se trece prin faţa altarului. Veniţi cu inima sinceră la biserică, ca înaintea lui Dumnezeu, şi să fiţi convinşi că Cel ce a spus: pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară (Ioan 6, 37) va avea grijă să vă înveţe cu blândeţe rugăciunea şi buna-cuviinţă. Să nu uitaţi că pe voi, cei ce veniţi rar la El, vă preţuieşte şi vă aşteaptă Dumnezeu!

Nu vă uitaţi la oamenii care vă fac să credeţi că lui Dumnezeu Îi place să împartă pedepse sau îi alungă de la El pe cei ce încă nu ştiu să I se roage, dar se străduiesc. Nu vă lăsaţi păcăliţi de aparenţe. Încercaţi să-L descoperiţi voi înşivă pe Domnul şi veţi vedea bunătatea Lui. Chiar dacă nu ştiţi încă să-L iubiţi, veniţi la El cu sinceritate, aşa cum sunteţi voi, cu tot ce aveţi bun sau rău. Rugaţi-vă aşa cum ştiţi şi cum puteţi. El nu aşteaptă cuvinte mari, ci vrea doar să-I vorbiţi aşa cum vorbiţi cu cei dragi ai voştri. Şi-apoi El va avea grijă să vă înveţe rugăciunea şi dragostea, El va şti să aducă pace în inima voastră şi să vă umple tinereţea de bucurie!

V-am scris acestea ca unul care am fost în locul vostru. În adolescenţa mea, în căutarea lui Dumnezeu, m-am lovit şi eu de aceşti “agenţi de circulaţie” binevoitori. Nu m-am lăsat însă intimidat şi răsplata Domnului a fost pe măsură. Fiţi sinceri şi curajoşi, vorbiţi cu Dumnezeu şi veţi primi răspunsuri minunate.

Pr. Iulian Vincenţiu Ungureanu, Jibert

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 66 - iulie 2012