Timp de două zile, un grup de 16 credincioşi ai
Parohiei Boholţ s-au aflat în pelerinaj, în paşi spre sfinţenie, pe meleaguri
vâlcene. În 16 şi 17 iunie ne-am aflat împreună într-un pelerinaj la
mănăstirile: Cornet, Turnu, Ostrov, Frăsinei, Govora, Hurezi, Bistriţa, Arnota
şi Cozia.
În dimineaţa plecării, nici nu bănuiam cu câte
daruri vom fi binecuvântaţi timp de două zile. Poate şi pentru faptul că nu am
avut o listă bine stabilită cu mănăstirile pe care le vom vizita, ci am lăsat
aceasta în grija lui Dumnezeu, cu convingerea că oriunde vom poposi ne vom
întoarce acasă îmbogăţiţi duhovniceşte.
Am trecut Oltul pentru a cunoaşte locurile în care
s-au nevoit sihaştrii Daniil şi Misail cândva prin secolul al XVI-lea. Mănăstirea Turnu, construită în 1676 pe
locul unei biserici de lemn, păstrează în curte chiliile săpate în stâncă ale
acestor doi sihaştri. Chiar dacă noi, cei de astăzi, cei care trăim
confortabil, nu putem înţelege deplin o astfel de viaţă pustnicească, bănuim că
aceste chilii clădite în stâncă au fost martorele multor întâlniri ale omului
cu Dumnezeu, ale perenităţii cu veşnicia sau ale creatului cu Necreatul.
Schitul Ostrov veghează
apele Oltului încă din 1520, când este ridicată de domnitorul Neagoe Basarab şi
soţia sa, Doamna Despina, pe o insulă a râului Olt. Podul care face legătura cu
insula are rolul de a trece pelerinul pe un alt tărâm, un tărâm de frumuseţea
căruia te convingi când intri în curtea mănăstirii. Aşezământ monahal de maici,
mănăstirea oferă pelerinului o curte de o frumuseţe rară. Multitudinea florilor
şi liniştea curţii îmbrăţişată de vocea caldă a maicilor te transpun într-un
spaţiu paradisiac şi simţi harul divin revărsat peste acest loc ocrotit de
peste 500 de ani de Maica Domnului prin icoana ei făcătoare de minuni.
Înţelegi, astfel, ce i-a determinat pe constructorii hidrocentralei Călimăneşti
în 1980 să ridice cu 6 metri biserica, pentru a o feri de furia apelor.
Mănăstirea Frăsinei,
ctitorie a Sfântului Calinic de la Cernica, păstrează un loc aparte în evlavia
poporului român pentru faptul că aici viaţa monahală urmează tipicul Sfântului
Munte Athos: în mănăstire nu au voie să intre femei şi nu se găteşte cu carne.
Ne-am supus şi noi acestor norme, iar femeile au rămas la biserica de la
poalele dealului. Bărbaţii şi-au continuat drumul până sus la mănăstire, unde
aveam să înţelegem ce înseamnă primirea de străini în concepţie ortodoxă. Cum
am coborât din microbuz un monah „ne-a dat canon” să mergem la masă, iar cât
timp am vizitat mănăstirea am fost întrebaţi în mai multe rânduri dacă vrem să
fim cazaţi. Aşadar, tipicul Sfântului Munte Athos este înfrăţit aici cu
ospitalitatea românească. Am plecat cu gândul la cuvintele unui frate de
mănăstire de aici pe care l-am întrebat cum e viaţa la Frăsinei. După ce a stat
câteva clipe pe gânduri, ne-a răspuns simplu: „Greu, dar frumos!”.
Mănăstirea Govora ne-a
făcut să înţelegem cum cultura românească s-a născut din cult şi cum primele
cărţi româneşti s-au legat în chiliile mănăstireşti. Fiind una dintre cele mai
vechi mănăstiri din ţară (secolul al XIV-lea), Mănăstirea Govora va adăposti o
tiparniţă adusă de domnitorul Matei Basarab. De sub teascul acesteia în 1640 se
va naşte prima carte tipărită în limba română (după cărţile bisericeşti
tipărite de diaconul Coresi de la Braşov): „Pravila de la Govora” – colecţie de
legi civile şi bisericeşti. Aceste semnificaţii istorice şi culturale ne-au
fost prezentate cu dragoste de maica stareţă care prin căldura cu care ne
vorbea se încadra perfect în tabloul floral care împodobea curtea mănăstirii.
Drumul ne-a fost îndreptat spre Mănăstirea Hurezi şi, într-adevăr,
întâlnirea cu acest aşezământ monahal a reprezentat o revelaţie. Arhitectura,
pictura, sculptura, pietrele, florile până şi aerul parcă rosteau un singur
nume: Brâncoveanu. Cea mai de seamă ctitorie a domnitorului martir Constantin
Brâncoveanu şi sinteză a artei româneşti din acel timp, biserica mare a
aşezământului a fost târnosită la 8 septembrie 1693, fiind menită să devină
necropola Brâncovenilor. Pictura, restaurată între 1992-2004, datează din 1694
şi se remarcă prin originalitate, maiestria liniilor şi a culorilor. Din 1993
Mănăstirea Hurezi este inclusă în patrimoniul cultural mondial UNESCO.
În pronaosul bisericii eşti întâmpinat de tabloul
votiv al familiei Brâncoveanu: Domnitorul Constantin şi Maria Doamna, cu cei 11
copii ai lor: patru băieţi şi şapte fete. Această imagine îi rămâne întipărită
în memorie cui priveşte cu atenţie. Claritatea tabloului, lumina din ochi,
roşeala obrajilor, reprezentarea la dimensiunea reală te determină să crezi că
domnitorul martir cu cei patru fii ai săi sunt atât vii în Împărăţia lui
Dumnezeu, cât şi gata să te întâmpine şi să-ţi vorbească. Te pătrunde măreţia
acestei familii sfinte care cu smerenie şi sfială dăruiesc biserica ctitorită
de ei lui Dumnezeu. Privitorul este emoţionat deoarce domnitorul martir cu cei
patru fii ai săi, pictaţi aici în timpul vieţii lor, purtau trăsăturile
sfinţeniei încă înainte ca ei să o fi mărturisit.
Pătrunşi de fiorul sfinţeniei româneşti, ne-am
îndreptat spre Mănăstirea Bistriţa
pentru a ne închina moaştelor Sfântului Grigorie Decapolitul. Ctitorită de
boierul Barbu Craiovescu la sfârşitul secolului al XV-lea, Mănăstirea Bistriţa
este înzestrată cu cea mai de preţ comoară a locaşului: moaştele Sfântului
Grigorie Decapolitul, cumpărate cu aur de la un turc din Constantinopol în
1497. Este impresionantă biserica mare pictată în 1850 de Tattarescu şi
sfinţită în 1855.
Mănăstirea Arnota,
aşezată pe vârful de stâncă al muntelui cu acelaşi nume, te primeşte după ce ai
urcat un drum de piatră de la Mănăstirea Bistriţa, aflată la poalele muntelui.
Drumul spre mănăstire seamănă cu un drum spre cer, deoarece aşezământul, aflat
la peste 800 m altitudine, te întâmpină ca o cetate care ascunde în mijlocul ei
gingăşia florilor, a maicilor şi a bisericii. Ctitorită în 1634 de domnitorul
Matei Basarab, biserica de dimensiuni reduse adăposteşte în pronaos două
morminte: al ctitorului şi al tatălui acestuia, Danciu vel vornic.
Seara ne-a găsit în acest colţ de cer de unde,
scrutând întreaga zonă care se deschidea privirii din vârful muntelui,
rememoram bucuriile trăite în această zi binecuvântată. Priveam locuri care au
născut sfinţi, pe unde au umblat sfinţi şi care adăpostesc sfinţi.
Sfânta Liturghie săvârşită a doua zi în bisericuţa
Mănăstirii Arnota au reprezentat momente trăite în bucurie duhovnicească.
Glasul duios al maicilor care cântau la strană şi sfinţii de pe ziduri cărora
le puteai şopti la ureche gândurile tale reuşeau să te facă să lepezi toată
grija cea lumească şi să trăieşti pentru câteva momente sentimentul că eşti în
rai, în mijlocul sfinţilor.
Cu această bucurie în suflet ne-am despărţit cu
greu de obştea Mănăstirii Arnota şi, în drumul spre casă, ne-am oprit la Mănăstirea Cozia. Zidită între 1386 şi
1391, biserica mănăstirii reprezintă una din cele mai importante ctitorii ale
lui Mircea cel Bătrân. În pronaosul bisericii mari se găsesc mormântul
ctitorului şi cel al monahiei Teofana, mama lui Mihai Viteazu, călugărită după
moartea fiului ei. Este o mănăstire asaltată de turişti, iar agitaţia aceasta
i-a determinat pe membrii grupului nostru să revină în planul vieţii cotidiene. 
Ne-am întors în lumea din care am plecat cu o zi
înainte, dar am revenit primeniţi duhovniceşte, îmbogăţiţi spiritual şi
binecuvântaţi de Dumnezeu. Fiecare dintre noi purta în suflet parfumul
florilor, lumina sfinţilor, pacea mănăstirilor şi binecuvântarea oamenilor şi a
locurilor întâlnite. Ne întorceam, astfel, cu dorinţa de a le împărtăşi şi
celor dragi de acasă această bucurie şi mulţumind totodată lui Dumnezeu pentru
aceste zile binecuvântate.
Pr. Ioan Paroş, Parohia Boholţ
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 66 - iulie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu