O viaţă autentică nu poate fi decât în Duhul Sfânt

Darurile Duhului Sfânt sunt indispensabile în viaţa creştinului: dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, facerea de bine… Să le primim înseamnă să Îl primim în suflet pe Vistierul lor, Duhul Sfânt. Despre pregătirea şi condiţiile acestei primiri, dar şi despre obstacolele care o împiedică, ne vorbeşte Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei:

De la frică la curajul propovăduirii

Înainte de Patima şi Răstignirea Sa, Mântuitorul Hristos făgăduieşte Apostolilor şi lumii întregi venirea Mângâietorului, a Duhului celui Sfânt, Care avea să împlinească şi să desăvârşească lucrarea lui Hristos în lume pentru mântuirea lumii. Şi la cincizeci de zile după Înviere, la zece zile după Înălţare, Sfinţii Apostoli, aflaţi din nou împreună, primesc puterea Duhului Sfânt care se pogoară peste ei. Din oameni fricoşi, necunoscători în cele ale misiunii, devin, prin puterea Duhului Sfânt, martori şi mărturisitori ai lui Hristos Celui mort şi înviat. Şi mânaţi de puterea Duhului Sfânt vor merge până la marginile lumii cunoscute atunci, pentru a vesti Evanghelia iubirii lui Dumnezeu pentru lume.

Scopul vieţii creştine – primirea Duhului

 Odată cu Cincizecimea, cu coborârea Duhului Sfânt, istoria umanităţii intră într-o altă fază. (…) Suntem, cei de după Cincizecime, până astăzi şi până când Dumnezeu va mai ţine lumea întru fiinţă, în această aşteptare a celei de-a Doua Veniri a Domnului nostru Iisus Hristos, suntem într-o aşteptare a Duhului Sfânt, Care să Se coboare ori de câte ori se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie; să Se coboare ori de câte ori, în duh de smerenie, omul, prin rugăciune, ţine legătura cu Cerul. Sfinţii Apostoli înainte de Cincizecime aşteptau pogorârea peste ei a puterii Duhului Sfânt. Viaţa creştină nu este altceva, în autenticitatea ei – sau n-ar trebui să fie – decât o aşteptare continuă a Duhului Sfânt, Care să-Şi găsească sălaş, potir binecuvântat, receptacol, în inima, sufletul şi cugetul omului.

Rugăciunile cele mai intense ale Bisericii se referă tocmai la nevoia omului de a trăi sub ocrotirea Duhului Sfânt: “Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, vino şi Te sălăşluieşte întru noi…” – este rugăciunea cu care, atât în particular, creştinul, cât şi în comunitate, în biserică, începe orice slujbă, orice rugă îndreptată către cer.

 “Doamne, Cel ce-ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duh în ceasul al treilea Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie” – este rugăciunea continuă a Bisericii în timpul Sfintei Liturghii, ca Duhul Sfânt să Se coboare peste lume şi peste darurile de pâine şi vin, care devin Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos.

Obstacole şi căi pentru dobândirea Duhului

 Cum putem tinde spre dobândirea Duhului Sfânt?

 Mai întâi, poate, ar trebui să arătăm care sunt obstacolele care stau împotriva sălăşluirii Duhului Sfânt în noi. Sunt multe. Aş aminti doar trei, poate cele mai importante:

1.       Duhul Sfânt nu poate coborî într-o inimă mândră, într-un suflet orgolios. Pretenţia diabolică la superioritate în relaţia cu ceilalţi constituie un obstacol de netrecut pentru ca Duhul Sfânt să pătrundă în noi.

2.  În al doilea rând – duhul vicleniei, care nu lasă loc în niciun caz prezenţei Duhului Sfânt în noi.

3. Şi judecata aproapelui, care opreşte orice revărsare de har în inima celui care arată cu degetul spre celălalt.

 Dacă am amintit trei dintre nenumăratele obstacole care pun zid de despărţire între noi şi Duhul Sfânt, să amintim, dintre multe altele, şi care sunt trei căi prin care Duhul Sfânt se sălăşluieşte întru noi:

1. Duhul libertăţii, fără de care Duhul Sfânt nu poate fi prezent. Iar această libertate, cum a fost descrisă de un părinte al Bisericii din veacul trecut, are două trepte, şi anume:

- capacitatea de a te elibera de dorinţa de a-i domina pe alţii,

- şi cea de-a două treaptă, foarte greu de împlinit pentru noi, oamenii obişnuiţi: lipsa răzvrătirii lăuntrice faţă de cel care încearcă să te domine. Prin aceasta dobândim libertatea cea autentică. Iar în această situaţie, Duhul Sfânt este cu noi.

2. Cea de-a două cale este smerenia. Acolo unde este smerenie, Duhul Cel sfânt al lui Dumnezeu, Duhul Cel smerit al lui Dumnezeu, Se sălăşluieşte. Pentru că smerenia este contrariul ambiţiilor nemăsurate, care, aşa cum aminteam, împiedică venirea Duhului Sfânt în noi.

3. Şi în al treilea rând iubirea de vrăjmaşi. Este calea cea mai sigură, este dovada cea mai clară că Duhul Sfânt se află în om. Căci acolo unde nu este iubire – incluzând în aceasta şi pe duşmani – acolo nu este Duhul Sfânt.

 Nu ne rămâne decât, cu ochii minţii îndreptaţi către cer, să cerem pogorârea Duhului Sfânt în noi, pentru că o viaţă autentică, în lumina Evangheliei, nu poate fi decât viaţa în Duhul Sfânt.

 Vino, Duhule, vino, Mângâietorule, vino, Dumnezeule Duh Sfânt, şi te sălăşluieşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul în fiinţă noastră cea mai dinlăuntru!

Din cuvântul ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, la Praznicul Rusaliilor 2011

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 66 - iulie 2012