Costumul popular – bun românesc de interes internaţional

Una dintre cele mai mari bucurii ale mele de anul acesta a fost faptul  că „Obiceiul colindatului de ceată bărbătească din România şi Republica Moldova” a fost înscris în lista Patrimoniului cultural imaterial UNESCO.  Din  România, lista recunoscută internaţional mai cuprinde: Doina, dansul Căluşului şi ceramica de Horezu. Este o recunoaştere care ne aduce mult, dar ne şi obligă.

Cum accesorizăm costumul popular?

Pe la noi se numeşte Ceata de Feciori şi este unul dintre cele mai cunoscute, mai bine păstrate şi transmise mai departe obiceiuri!  Este de origine latină şi concentrează valori importante ale folclorului românesc – muzical, literar, coregrafic. Şi pentru că în ţinutul binecuvântat dintre Olt şi Munţii Făgăraşului, obiceiul Cetei de Feciori este elementul central al sărbătorilor de iarnă, de mai bine de 8 ani, de Sf. Ioan, la noi are loc Festivalul-paradă al Cetelor din Ţara Făgăraşului.

Anul ăsta, de Sfântul Ioan, a fost primăvară. Peste 10 grade Celsius! Ne-am dus la paradă cu convingerea că o să vedem o defilare spectaculoasă de costume populare dintre cele mai frumoase. Peste 800 de băieţi şi fete au scos la plimbare, cu mândrie şi asumat, portul vechi, autentic românesc.

Din fericire, costumul era în stradă, la vedere, încins cu tricolor, şi nu în lăzi uitate, nepreţuite şi prăfuite!

Din păcate, nu au lipsit situaţiile în care era combinat cu eşarfe cu capete de morţi, cercei cât roata carului, machiaje şi coafuri stridente, cizme cu tocuri de 12 cm, catarame şi embleme arăbeşti sau chinezeşti, geci colorate, lanţuri de aur cât lesa unui buldog, ţigări sau sticle de rachiu agitate dezechilibrat!

Categoric, intrarea acestui obicei în patrimoniul cultural imaterial al omenirii ne obligă! Ne obligă să stabilim nişte reguli clare vizavi de costumul popular care devine bun românesc de interes internaţional. Ne obligă să facem diferenţieri clare şi categorice vizavi de spaţiul şi momentul în care îl purtăm! La o astfel de paradă nu ai ce căuta decât în costum complet, autentic, curat, fără niciun accesoriu adiacent! În outfituri urbane orice element îşi poate găsi armonios locul alături de alte obiecte vestimentare contemporane!  Dar cu bun simţ şi respect pentru fiecare împunsătură făcută la lumina lumânării de o bunică ce peste zi muncise să hrănească o familie întreagă.

Ne inundă kitschul

Am văzut costume noi! M-am bucurat! Semn că începem să ne căutăm (şi uneori ne mai şi regăsim) în esenţa noastră. Dar am văzut şi multe pierderi pe drum... costume cu dantele chinezeşti de plastic, din materiale sintetice, cu semne brodate sub formă de dragoni, care nu au nicio legătură cu nimic din cultura noastră! Sunt ieftine şi se împrăştie repede, astfel încât riscăm ca în câţiva ani să avem la fel ca în arhitectură, educaţie, agricultură, turism, economie, doar un simulacru-bătaie de joc, a ceea ce a fost cândva costumul popular românesc!

E mare nevoie să facem o diferenţiere clară între ce înseamnă artă populară ţărănească şi artizanat! Cei câţiva meşteri care se mai pricep cât de cât să facă astfel de costume şi-au adaptat oferta: au varianta ieftină, care se vinde cel mai bine, dar face cel mai mare deserviciu estetic şi cultural, şi varianta autentică – cu postavuri, catifele şi dantele de calitate, cu ţesături şi cusături autentice! Dar preţul final al unei astfel de opere este prea mare şi timpul necesar realizării acesteia prea lung. Puţini îşi mai permit aşa ceva şi astfel ne inundă kitschul.

Costumul popular românesc era sfânt. Pentru o ie sau un pieptar se lucra o iarnă întreagă! Aproape fiecare sat avea semnele şi culorile sale. Şi asta nu întâmplător. Cu rost şi rânduială! Bătrânele care stăteau pe margine când trecea parada anul ăsta şuşoteau ca nişte adevărate experte: „Ăştia-s din Drăguş, ăştia de la Mândra, ăştia de la Veneţia...” Şi nu au dat greş niciodată! A trecut şi o domnişoară, cu un costum stilizat: „Asta nu-i de pe la noi. O hi vreo doamnă de pe la Bucureşti care n-o hi avut pe nimeni, săraca, să-i lase un costum de Doamne-ajută!”

Sursă de inspiraţie internaţională

Ştiaţi că Ţara Făgăraşului este printre puţine zone din ţară în care mânecile iilor sunt ţesute, nu cusute?  „Mânecile alese”, cele bufante, ca de regină, care îţi dau un aer princiar  – nu mai ştiu pe nimeni să le mai poată reproduce!  Şi asta le face, iată, nepreţuite!

Ştiaţi că varianta de ie cu alb şi negru, “de Sibiu”, pe care o întâlnim la Boholţ  şi în alte câteva sate, a fost sursă de inspiraţie pentru designerul Tom Ford, care a îmbrăcat-o pe celebra cântăreaţă Adele pentru coperta revistei Vogue, cea mai importantă revistă de modă din lume?

Alina Zară, Muzeul de Pânze şi Poveşti Mândra

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 77, ianuarie-februarie 2014