Nu cred că mai trăim în vremuri în care rostirea
unui adevăr însemna o adevărată revoluţie, dar cred că încă nu ne putem
încumeta să spunem orice adevăr, oricând, oriunde şi, mai ales, oricui. Nu
reuşim să spunem chiar tot adevărul nici măcar într-un jurnal. Eugen Simion
spune că să spui totul nu înseamnă, de fapt, decât să nu minţi prea mult, aşa
încât suntem „numai o parte din ceea ce vrem să fim”. Ne temem, şi asta pentru
că raţiunea este mai tare decât simţirea. Mareşalul Ion Antonescu spunea că nu
există decât două puteri pe lume: sabia şi spiritul, iar spiritul învinge
întotdeauna, într-un final. Oare? Oare-i plăceau piersicile?
Arene și stadioane
Omul de azi se teme. Omul de azi încă se teme să
spună ce are de spus. Nu mai este o revoluţie să spui adevărul dar încă este un
mare risc. Nu mai eşti condamnat la moarte dar, cu certitudine, o să pierzi
destul. Destul cât să te întrebi dacă merită. Au fost vremuri în care oamenii
mergeau la circ, iar acum vine circul la oameni. Apăsăm butonul de la
telecomandă sau intrăm pe reţelele de socializare şi circul vine la noi. Nu
demult eram la maslul de obşte din satul Văleni şi, aşa cum se ştie, la finalul
slujbei unul din preoţii invitaţi să slujească ţine un cuvânt de învăţătură.
Anul acesta cinstea cuvântului a avut-o părintele Marius de la parohia Grânari
care a vorbit, între altele, şi de asemănările uimitoare dintre vechile arene
(circuri) romane şi stadioanele de fotbal din zilele noastre. Comparaţia am
găsit-o potrivită şi nu o să comentez eu ideea, ci prefer să vă las pe
dumneavoastră, cititorii, să vă gandiţi la asemănările pe care le avea
părintele în vedere. Dar gândiţi-vă mai ales la cei din tribună şi nu la cei
din iarbă (sau nisip). Şi atunci, ca şi astăzi, spectacolul din iarbă este la
cererea spectatorilor. Şi gladiatorii din vechime, ca şi echipele de fotbal de
astăzi, se luptă pentru plăcerea noastră (dar şi pentru îmbogăţirea unora).
Circul distrage atenția
Dar vreau să mai adaug eu ceva, şi anume faptul că
spectacolele erau date şi cu scopul de a ţine plebea sub control, sub
ascultare, să le distragă atenţia de la ceea ce se întâmpla important în
Imperiu. Clasa conducătoare de azi copiază de fapt ceea ce făcea clasa
conducătoare de atunci. Politicienii şi „afaceriştii” zilelor noastre copiază
politicienii şi marii negustori din trecut. Dar nu trebuie să ne oprim aici cu
comparaţia, ci vă propun un exerciţiu simplu de imaginaţie: priviţi studiourile
de televiziune ca pe nişte veritabile arene – sau circuri – romane. Astăzi tehnica ne ajută din plin să aducem
circul la noi în casă printr-o simplă apăsare de buton. Nu spun oare oamenii de
televiziune că pun pe sticlă ceea ce cere telespectatorul – adică „plebea”? Noi
le comandăm celor de la butoane telenovele siropoase, ştiri senzaţionale,
vedete „de doi lei” ş.a.m.d. Pe lângă toate mizeriile pe care le cerem noi, au
şi domniile lor grijă să ne toarne în minte şi în inimă otrăvurile lor.
Dar marea realizare a celor de azi este că ne
oferă circ fără să fie nevoiţi să ne mai adune la un loc. Primim circul direct
”la lojă”, adică acasă la noi, fără să mai fim nevoiţi să ne amestecăm cu
ceilalţi. E clar că e şi o periere a orgoliului nostru, de vreme ce nu mai
trebuie să stau lângă oricine. Eu sunt un om deosebit şi nu trebuie să mă
amestec cu „plebea”.
Singuri în fața televizorului
Într-adevăr, televizorul l-a însingurat pe om.
Televizorul ne-a învăţat să trăim singuri, să ne îmbolnăvim de singurătate.
Ceea ce au realizat conducătorii noştri, cu deplina noastră participare, nu
este decât respectarea fidelă a
dictonului latin: „Divide et impera” – „Dezbină și stăpânește”.
Spunea cineva că omul deschide televizorul nu
numai ca să vadă ceva, ci şi ca să uite ceva. Categoric noi avem destule de uitat. Dar n-ar fi mai
bine să învăţăm odată să nu mai fim singuri? Şi dacă „circul” ne-a adus în
această postură ingrată, de a ne teme de toţi şi de toate şi de a nu mai avea
încredere în nici un semen de-al nostru, nu e oare timpul să nu mai cerem circ?
Nu cumva cerem să fim minţiţi şi furaţi de
cei care ne conduc, pentru simplul motiv că nici noi nu suntem „bolnavi” de
cinste? Poate! Numai... poate! Nu mai poate! Nu mai poate el de mine! Să fie
acesta un adevăr? Nu ştiu! Mi-e prea teamă să răspund.
Pr. Marius Demeter
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 74, iulie-august 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu