Criza modernităţii şi Ortodoxia

Jean-Claude Larchet s-a născut în 1949, într-o familie catolică. S-a apropiat de Ortodoxie prin intermediul studiului operelor Sfinţilor Părinţi, devenind ortodox la 21 de ani şi închinându-şi întreaga viaţă cunoaşterii operelor acestora şi realizării unor sinteze accesibile publicului contemporan, pe diferite teme: terapeutica bolilor spirituale şi mintale, sensul bolii şi suferinţei, iubirea creştină etc. Cu prilejul vizitei sale din octombrie 2010 la Iaşi, teologul francez a acordat mai multe interviuri unor publicaţii ortodoxe (Ziarul Lumina, Lumina de Duminică, Lumea credinţei), din care am preluat câteva fragmente.

Convertirea mea a fost rezultatul faptului că în Biserica Ortodoxă am găsit o plenitudine a credinţei şi o plenitudine a harului

Cum aţi descoperit Ortodoxia?
Am mai răspuns la această întrebare deja de patru ori de când am venit în România. Aşa cum spuneam, la sfârşitul studiilor mele filosofice a trebuit să scriu o mică lucrare despre Sf. Dionisie Areopagitul. Pe Sf. Dionisie trebuia să îl studiez din punct de vedere filosofic, dar atunci când am intrat în lucrările lui, pentru a le înţelege mai bine, a trebuit să citesc şi scrierile altor Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Am citit la acel moment câteva lucrări de Sf. Grigorie de Nyssa, de Sf. Vasile cel Mare şi de Sf. Grigore Teologul, precum şi ale unor părinţi din jurul Sf. Dionisie Areopagitul. Şi, pentru că înainte nu mai citisem nici o carte a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, acolo am descoperit că lucrările lor erau foarte apropiate de credinţa creştină originară, o credinţă foarte apropiată de predania evanghelică şi cu un mod de gândire foarte viu. Părinţii au fost pentru mine teologi foarte vii, care au exprimat în lucrările lor nu numai lucrurile pe care le-au gândit, ci lucruri pe care le trăiau. După această primă descoperire am fost nevoit să mai citesc pentru studiul despre Sf. Dionisie Areopagitul comentarii asupra lucrărilor şi gândirii lui, şi am ajuns în comentariile lui Vladimir Lossky, la acel moment cel mai bun comentator al Areopagitului. Cu Lossky am intrat în teologia ortodoxă care aborda chestiunea pe care trebuia să o studiez, aceea a teologiei negative, a apofatismului, şi atunci am văzut că modul de gândire al teologiei ortodoxe era şi el foarte apropiat de credinţa creştină primară şi de modul de gândire al Părinţilor Bisericii. Atunci am văzut o legătură directă între modul de gândire al teologiei ortodoxe moderne cu modul de gândire al Sfinţilor Părinţi şi cu credinţa creştină aşa cum a fost ea dată de Hristos sfinţilor apostoli, Bisericii primare.

Dar de la naştere eraţi romano-catolic...
Eram romano-catolic, dar am constatat că modul de gândire şi modul de vieţuire în Biserica Romano-Catolică era foarte îndepărtat de acest mod de viaţă, de modul de viaţă ortodox, de modul de viaţă al Sfinţilor Părinţi şi al Bisericii primare. Am văzut că unele lucruri ale credinţei creştine originare au rămas şi în credinţa catolică, dar erau şi multe deviaţii, multe erori care fuseseră făcute de-a lungul istoriei catolicismului de după mileniul întâi. Convertirea mea la Ortodoxie nu a fost însă un gest de ostilitate faţă de Biserica Catolică, ci a fost rezultatul faptului că în Biserica Ortodoxă am găsit ceva mai mult, o plenitudine care nu era în Biserica Catolică, o plenitudine a credinţei şi o plenitudine a harului. Scopul meu nu e de a vorbi împotriva Bisericii Catolice, de a purta o controversă cu aceasta, ci de a exprima în munca mea această plenitudine a Bisericii Ortodoxe.


Relaţia cu cei de altă credinţă. Felurile ecumenismului

IUBIRE. Ecumenismul e de mai multe feluri şi trebuie să avem o viziune precisă asupra acestui aspect. Ca şi creştini, trebuie să fim deschişi către ceilalţi, trebuie să-i iubim pe toţi, şi pe cei de altă religie, şi pe cei fără religie, nu numai pe ortodocşi; trebuie să fim pregătiţi să ne mărturisim credinţa în discuţie cu oricine şi de aceea nu trebuie să refuzăm discuţiile, dialogul, contactul cu alţii.

IGNORANŢĂ. Altă formă de ecumenism e însă ecumenismul care consideră că nu există nici o diferenţă între diversele credinţe creştine. Unii ecumenişti spun că în esenţă noi credem în acelaşi Dumnezeu, avem aceeaşi credinţă, iar diferenţele sunt foarte mici, secundare. Asta e o expresie a ignoranţei. Aceşti oameni, de cele mai multe ori, nu cunosc nici conţinutul propriei lor credinţe, nici conţinutul credinţei altora. Dacă cineva studiază care e credinţa Bisericii Ortodoxe, care e credinţa Bisericii Catolice, a diverselor Biserici protestante, a Bisericii anglicane, constată diferenţe evidente, iar aceste diferenţe sunt de obicei foarte importante. A nu le vedea e o formă de manifestare a ignoranţei noastre. Florovsky a scris un articol foarte interesant despre lipsa conştiinţei ortodoxe în persoana multora dintre creştinii ortodocşi ai vremurilor noastre. Această formă de ecumenism trebuie refuzată. Ea e de neacceptat.

DIALOG  ADEVĂRAT. Mai e şi o a treia formă de ecumenism. O formă de dialog teologic adevărat. Cu conştiinţa diferenţelor dintre diferitele credinţe şi cu dorinţa de a discuta cu adevărat despre diferenţe şi pentru a găsi o cale de a ajunge la un anumit acord; nu la o formă de sinteză, de amestec între diversele credinţe, ci la un acord în ce priveşte Biserica Ortodoxă. Ca dreptcredincioşi, ştim că avem o dreaptă credinţă. De ce? Pentru că e credinţa Părinţilor Bisericii. Pentru că noi nu am introdus nici o schimbare în credinţa Părinţilor. Credinţa Părinţilor Bisericii e credinţa revelată Sfinţilor Apostoli de Hristos Însuşi. Deci e o continuitate între ce credem noi astăzi ca ortodocşi şi ce credeau Părinţii Bisericii şi Sfinţii Apostoli în primele veacuri. Deci trebuie să discutăm cu credincioşii altor religii, ai altor confesiuni creştine care nu cred aşa. Pentru că e absolut sigur, de exemplu, că Filioque nu se regăsea în Crezul originar, e o deviaţie care a fost introdusă încă din sec. 9, în special de Carol cel Mare, şi apoi dezvoltată de teologia apuseană. Şi alte dogme sunt inovaţii în credinţa apuseană, ca de exemplu credinţa în purgatoriu. Toţi istoricii, chiar şi cei catolici care sunt oneşti, ştiu şi scriu în cărţi de autentică istorie că această credinţă a fost introdusă abia în sec. 11. Dogma imaculatei concepţii şi credinţa în infaibilitatea papei de la Roma au fost introduse în Biserica Romano-Catolică în sec. 19. Şi mai sunt şi inovaţii în alte domenii. (…)
Deci în dialog trebuie să fim conştienţi de diferenţele care există, pentru că dacă nu suntem conştienţi de aceste diferenţe, atunci cred că nu poate exista un dialog. Pentru a putea purta un dialog cineva trebuie să fie conştient mai întâi de diferenţele dintre cele două persoane care sunt în dialog. Aşadar, eu cred că trebuie să purtăm un dialog şi să clarificăm toate aceste puncte în care există diferenţe. Şi pentru asta trebuie să studiem cu multă atenţie nu numai istoria Bisericii, ci şi pornind de la adevăratele surse ale teologiei, de la adevărata teologie, care este cea a Sfinţilor Părinţi. De aceea, pentru mine, studiul Sfinţilor Părinţi e foarte important. În lucrările Sfinţilor Părinţi găsim credinţa adevărată.

Dar în problema rugăciunii?
Canoanele Bisericii sunt foarte clare. Biserica nu îngăduie să se roage cineva împreună cu membrii unor Biserici non-ortodoxe. Altceva e să ne rugăm pentru unirea creştinilor. Trebuie să sperăm asta. Trebuie să nădăjduim unirea creştinilor întru una singură Biserică. Dar credem şi că această una singură Biserică e Biserica Ortodoxă. Deci trebuie să ne rugăm în Biserica noastră pentru această unire a tuturor creştinilor. Ceilalţi creştini, catolicii, protestanţii trebuie să se roage şi ei pentru această unire între creştini, dar această unire poate fi făcută doar întru una Biserică care e Biserica Ortodoxă. Trebuie să fim atenţi că sfintele canoane nu îngăduie slujbe amestecate. Sfintele canoane nu îngăduie rugăciunea comună cu creştini care nu sunt în una sfântă Biserică care e Biserica Ortodoxă.


Criza modernităţii. Adevărata piedică este în noi

Duhul lumii de astăzi se imprimă în atitudinea omului. Cum ar putea el să afle reperele fundamentale ale vieţii duhovniceşti, câtă vreme în jurul lui este atât de multă ostilitate?
Dacă vom crede că această criză spirituală aparţine doar modernităţii, ne înşelăm. Într-o măsură sau alta, ea se regăseşte în fiecare epocă. Nu a existat vreodată o perioadă din istoria umanităţii în care a fi creştin să fie uşor.
Fireşte, dumneavoastră, în România, aţi trecut prin perioada comunistă, o vreme plină de persecuţii; de aceea ştiţi foarte bine ce înseamnă greutatea de a fi creştin în astfel de vremuri. Aţi trăit vremuri care, din multe puncte de vedere, seamănă cu primele veacuri creştine, deşi acelea au fost cu mult mai încercate, murind atunci ca martiri mii şi zeci de mii de creştini. S-a întâmplat lucrul acesta şi în anumite ţări comuniste, e drept, nu în toate. Ce vreau să subliniez este următorul lucru: nicicând nu e uşor să fii creştin.
Aş spune că esenţa însăşi a creştinismului rămâne aceasta, să nu fii în duhul lumii, deoarece există o incompatibilitate între valorile seculare şi valorile creştine. Ceea ce creştinismul ne aduce şi face evident este modul de a putea depăşi spiritual lumea şi, rămânând în lume, de a-L putea trăi pe Dumnezeu, aici.
Bineînţeles că pentru fiecare credincios aceasta face parte din însăşi conştiinţa lui de creştin.

Piedicile lumii lăuntrice

Împotriva cui duce creştinul lupta duhovnicească?
Lupta duhovnicească, o spun toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, nu ţinteşte lumea care ne înconjoară, ci pe aceea din noi. După Sfântul Isaac Sirul, lumea înseamnă patimile. Aşadar, patimile sunt ceea ce moştenim din naştere, rod al păcatului strămoşesc, care, după ce ne botezăm, rămân mai departe în noi, ca un obstacol în calea sporirii duhovniceşti. De aceste patimi noi trebuie să ne lepădăm, să ne curăţim, pentru a putea atinge, dacă este posibil, şi acesta este unul dintre scopurile vieţii duhovniceşti, nepătimirea, care apoi ne conduce la adevărata iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
Această luptă cu patimile, dacă vreţi, care până la urmă este o luptă cu omul căzut, constituie esenţa războiului cu lumea. Piedicile pe care le întâlnim în lumea exterioară nu sunt atât de mari pe cât sunt cele din lumea noastră lăuntrică.
Şi dacă reuşim să biruim obstacolele care sunt întru noi, lumea exterioară nu ni se va mai părea o stavilă. Asta învaţă marii părinţi duhovniceşti: să găsim mai întâi pacea sufletului, care se câştigă prin biruirea patimilor, şi toată lumea din jurul nostru se va linişti. Trebuie să fim foarte atenţi, fiindcă, adesea, pentru lipsa unei creşteri duhovniceşti, dăm vina pe ceilalţi, pe condiţiile vieţii sociale, pe lumea modernă, în timp ce adevărata piedică este în noi. Dacă biruim acest obstacol care este în noi, nu vom mai considera niciodată obstacolul în afara noastră. Din contră, toţi sfinţii, pentru că au reuşit să învingă propriile patimi, au o viziune cu totul pozitivă în această privinţă. Ei sunt precum albinele care, fiind într-un câmp, văd numai florile bune şi folositoare. De aceea ei ajung să spună: ‘Cât de minunată este lumea aceasta!’. Ei nu mai văd răul la ceilalţi, ei nu mai văd decât bunătatea celorlalţi, virtuţile şi faptele lor bune, iar aceasta vine din hotărârea de a distruge filtrul patimilor prin care odinioară vedeau lumea rea.



Ortodoxia include toate aspectele vieţii cotidiene

Care este specificul spiritualităţii ortodoxe?
Spre deosebire de celelalte confesiuni creştine, specificul acestei spiritualităţi constă în angajarea întregii fiinţe umane în fiecare clipă a existenţei sale, nu doar în timpul Liturghiei de duminică sau a rugăciunii zilnice particulare, ci include toate aspectele vieţii cotidiene. În Biserica Ortodoxă fiecare gest pe care îl săvârşim zilnic este chemat să-şi afle sensul în Hristos prin Duhul Sfânt, să fie spiritualizat şi să se integreze într-un proces prin care omul este profund transformat.
Ceea ce mi se pare important este faptul că spiritualitatea ortodoxă este una care vizează schimbarea omului. Este un proces prin care ne transformăm noi înşine, prin care clipă de clipă noi ne transformăm din omul cel vechi în cel nou, prin care în fiecare moment ne schimbăm autentic modul nostru de existenţă pentru a trăi în Hristos. Asta mi se pare esenţial. În vreme ce spiritualitatea celorlalte confesiuni creştine sau religii este adesea o spiritualitate fragmentată, care este trăită doar în anumite momente ale zilei, ale săptămânii sau ale lunii, spiritualitatea noastră îmbrăţişează viaţa în integralitatea ei.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012