Editorial: Frumuseţea lucrurilor simple

Trebuie să recunosc că îmi place toamna. Cu adierile ei aurii, covoarele de frunze galbene sau roşii, aromele de fructe coapte şi foşnetele de nostalgie... într-adevăr, totul e o minune! Privesc frunzele care se desprind pe rând de pe ramul mult iubit, pentru a îmbrăţişa pământul din care s-au hrănit... aşa şi noi, când ne va veni vremea, ne vom întoarce în ţărâna din care am fost plămădiţi. Privesc cu uimire acest încântător spectacol al naturii şi mă gândesc câtă culoare ar prinde fiinţa umană dacă ar muri faţă de păcat!
Dar lumea secolului XXI nu mai are timp pentru astfel de “cugetări depăşite”. Oamenii moderni, cu “existenţa lor de ghişeu” sunt veşnic ocupaţi, grăbiţi, iritaţi. Ei au uitat de lucrurile simple, cum ar fi să se bucure de frumuseţea vieţii, de prieteni...
E o lume care îşi învaţă copiii că se poate trăi şi fără cer, fără soare şi nori, fără ape, fără copaci şi flori. Viaţa metropolei moderne a închis omului porţile de ieşire spre libertate. Da, suntem pe cale să pierdem trăirile profunde, pacea serilor de toamnă, misterul dimineţilor învăluite în ceaţă, bucuria întâlnirilor, frumuseţea lucrurilor simple ce ne înconjoară... Când v-aţi bucurat ultima oară de un apus de soare, proslăvind cu evlavie splendoarea creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii? Când aţi mângâiat un suflet trist? Sau când aţi zis un “Doamne, slavă Ţie!” privind recunoscători spre Cer?
Sufletului nostru, la fel ca şi dragostei şi prieteniei, trebuie să-i acordăm mult mai mult timp. Să încercăm aşadar să recâştigăm timpul, acea clipă care nu se mai întoarce. “Tot ce e al meu e azi. Mâine nu mai e al meu.” – spuneau părinţii din Pateric. Să lăsăm la o parte nimicurile înşelătoare care ne invadează zilnic viaţa: ştiri, bârfe, lucruri secundare care ne panichează, deziluzionează şi depersonalizează existenţa. Să punem în aplicare cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care ne îndeamnă atât de frumos: “Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Ţineţi ce este bine.” (I Tesaloniceni 5, 16-17)
Să redevenim liberi cu Dumnezeu, căutând să cunoaştem pacea Lui! Doar astfel ne vom putea bucura de fiecare răsărit de soare, iar fiecare zi va deveni o sărbătoare. Odată cu frunzele acestea care cad stinghere, să lepădăm şi noi din suflete necredinţa, grijile şi patimile, iar toamna să fie „o a doua primăvară, când fiecare frunză e o floare”, cum spune Albert Camus.

Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 57 – octombrie 2011

O pandemie care ucide familia: infidelitatea virtuală

Există un mare pericol la adresa familiilor din societatea actuală. Cel mai grav lucru este că acest „monstru” sau „Godzilla” aşa cum este numit de jurnaliştii americani, este invizibil, adică nu este recunoscut ca pericol de către medici şi oameni simpli. Acest pericol iminent este prezent şi poate deveni efectiv în fiecare casă, raportează Institutul American pentru Căsătorie şi Religie (Marriage and Religion Institute), relatează portalul creştin www.christianpost.com.

Satisfacţii emoţionale
Cei mai mulţi dintre experţi sunt siliţi să recunoască faptul că pornografia şi dependenţa de ea sunt printre cauzele majore ale destrămării familiilor. Şi mai grav, aceasta nu este doar o problemă a bărbaţilor, aşa cum tindem să credem. Singurătatea loveşte în inima căsniciei, afectând atât soţul cât şi soţia, dar este mult mai distrugătoare în viaţa emoţională a femeilor.
Soţiile sunt astfel lovite de aşa numitul „emo-porn” care este un nou tip de infidelitate, care creează satisfacţii emoţionale, mai mult decât creează plăcere fizică, conform Asociaţiei „Focus on the Family”. Acest flagel constă în consumarea de imagini care arată bărbaţi fantastici, care sunt adevăraţi experţi ai dragostei între „cearceafurile conversaţiei”, excesivi de înţelegători, frumoşi, manieraţi, foarte bogaţi şi cu dexteritate emoţională.

Acces liber şi gratuit la pornografie
„Internetul a schimbat regulile jocului în preferinţele femeilor” a spus David Krueger, preşedinte al „Convenţiei Creştine pentru Angajamentul Vieţii” din statul american Missouri. „Generaţiile trecute au căutat din greu reviste ilicite sau filme uzate prin magazine obscure, dar acum filmele cu un conţinut pornografic de mare periculozitate sunt accesibile în orice oră liber şi fără taxe oricui are acces la internet” a spus acesta.
Krueger a spus că 12% din toate conţinuturile web astăzi sunt pornografie, iar 35 % din descărcările de conţinut sunt de natură pornografică. Extensia dezastrului moral în viaţa oamenilor este greu de cuantificat. Astfel, numai în Statele Unite pornografia este o afacere de 12 miliarde de dolari anual, iar în lume de 57 de miliarde anual. El spune că toţi creştinii şi conducătorii creştini trebuie să înceapă imediat o misiune fermă şi de lungă durată pentru a încuraja oamenii să trăiască o viaţă în Hristos. Societatea este în cădere liberă şi dezvoltarea unei viziuni biblice despre viaţa de familie este urgentă, dacă nu deja tardivă.

Femei fantastice şi bărbaţi artificiali
Raţiunile pentru care bărbaţii se pierd în pornografie sunt bine cunoscute şi discutate, însă din ce în ce mai multe femei încep o astfel de adicţie. Cercetătorii ştiinţifici şi psihologii încearcă să descopere efectele sociale şi psihologice ale pornografiei. Ei spun că toţi consumatorii de pornografie se plictisesc cu ceea ce urmăresc şi caută forme tot mai perverse de plăcere, uneori până la pedofilie, sadism sau crimă. Pornografia este ca apa sărată, pe măsură ce bei, îţi creează o tot mai mare sete. De asemenea, acest fel de adicţie creează caricaturi în minţile şi inimile soţilor şi soţiilor, care nu există în viaţa reală. „Cei mai mulţi muritori nu pot ajunge la un astfel de comportament, aşa cum sunt portretizaţi bărbaţii din telenovele sau filme romantice”, spune Paul Coughlin, autor de cărţi creştine şi conferenţiar despre familie, căsătorie, părinţi şi prevenţia conflictelor. „Aşa cum femeile se plâng că sunt comparate cu femeile fantastice din pornografie, tot aşa bărbaţii se plâng că sunt comparaţi cu bărbaţi artificiali din telenovele”.
Coughlin spune că „în viaţa reală, bărbaţii adevăraţi îşi consumă bateriile emoţionale pentru a trăi o viaţă reală. Femeile se aşteaptă ca ei să se comporte ca nişte bărbaţi care nu există. Cei mai mulţi dintre bărbaţi nu pot fi atât de atenţi, politicoşi şi elevaţi, într-o căsnicie unde responsabilităţile şi comunicarea sunt o sarcină grea pentru ei”, spune Coughlin. Ei sunt catalogaţi ca fiind insensibili, nesimţiţi şi negrijulii, de femeile care îi compară cu vedetele care în telenovele nu fac altceva decât să-şi declare dragostea. Acest lucru este ca un bulgăre de zăpadă în nemulţumirea familială. Pornografia este aşadar o formă de răzbunare emoţională pe un soţ care nu se ridică la standardele iluzorii ale televiziunii.

Un factor major în destrămarea familiei
Un nou studiu arată că 30% dintre vizitatorii siturilor pornografice sunt femei. Şi de asemenea că femeile transferă în viaţa reală mult mai uşor fanteziile din minte, gândurile de infidelitate etc. 70% dintre femei spun că această activitate este secretă pentru soţii lor.
În cuplurile care sunt afectate de infidelitatea virtuală se manifestă imediat un sentiment de nemulţumire, lipsă de respect, lipsă de interes şi tendinţe de infidelitate. Acest lucru este responsabil de o mare parte din instabilitatea socială din America, conform unui studiu publicat de Institutul American al Căsătoriei şi Religiei. De fapt, acesta este un factor major în destrămarea familiei.
Experţii în problema familiei spun că singure medicamente împotriva acestui flagel sunt credinţa în Dumnezeu şi o viaţă de familie strânsă şi iubitoare. Relaţiile corecte şi apropiate dintre soţi, dintre părinţi şi copii, monitorizarea folosirii internetului şi o viaţă creştină autentică sunt căile acestei apărări împotriva infidelităţii virtuale.

Pr. Ioan Valentin Istrati www.doxologia.ro

Omul şi (ne-)Ghinele

În Sfânta Evanghelie citim despre „Pilda Semănătorului” şi aflăm cât de important este pământul (sufletul) în care ajunge sămânţa (cuvântul).Trebuie avut în vedere în primul rând ca sămânţa să fie bună şi, apoi, ca locul să fie potrivit. Oricât de bună este sămânţa, dacă locul nu este cel potrivit, sămânţa se va pierde.



O grădină părăginită
Locul cel bun însă nu este numai sufletul unui om, ci poate fi şi sufletul unui neam. Întrebarea care se pune acum, mai mult ca niciodată, este: poporul nostru mai este „pământ bun”? Faptul că neamul nostru este tot mai puţin dăruit cu prunci de Dumnezeu nu este oare un semn că nu mai suntem vrednici de darurile Lui? Răsar tot mai puţine flori, pentru simplul motiv că grădina neamului nostru este neîngrijită, nelucrată. Dar şi seminţele tot mai puţine ce răsar sunt oare crescute în pământ bun? Oferim noi oare copiilor noştri un mediu propice pentru o creştere sănătoasă nu numai fizic, cât mai ales spiritual? Mai este familia, şcoala, Biserica şi toate celelalte medii socio-culturale terenul bun în care să crească pruncii sănătoşi la trup şi la suflet?

Apucături perfecţionate
Înainte de ’89, cam tot poporul trăia sub semnul fricii, al minciunii, al falsului, mereu frustraţi de nedreptăţile din jur şi biruiţi de propriile laşităţi. Acum, din păcate, trăim la fel: ne temem ca înainte, minţim la fel de mult, ne prefacem la fel de mult şi suntem poate chiar mai frustraţi de nedreptăţile din jurul nostru şi la fel de doborâţi de laşităţile noastre. Suntem mai slabi acum şi pentru că sunt mai multe ispite, dar şi pentru că am crescut într-un mediu nu prea „sănătos”. Ne comportăm acum exact ca înainte. Nepotismul şi slugărnicia le-am deprins acum mai bine de 20 de ani, iar acum le-am perfecţionat. Nu am schimbat decât unele denumiri,dar oamenii au rămas aceeaşi peste tot. Încrengăturile din vechiul sistem au rămas aceleaşi şi în noul sistem şi au fost desăvârşite, în toate mediile socio-culturale din România. Mă surprinde însă mirarea celor din televiziune şi din presă (şi nu numai!) atunci când se vorbeşte la noi de mită, nepotism, favoritism, nedreptate, fraudare etc. Eu sincer mă întreb unde au trăit oamenii ăştia până acum? În schimb, e extraordinar când apare pe sticlă un „fost” care ne învaţă pe noi toţi că „e multe lucruri bune în România!”.

Conduşi de alţii şi de propriile slăbiciuni
Ne temem şi azi de cei care ne conduc, iar teama noastră vine din credinţa prea slabă. Şi ne conduc nu numai oamenii, ci şi slăbiciunile şi micimile noastre. Suntem şi azi de multe ori conduşi de oameni slabi, dar mai ales de slăbiciunile noastre. Credem şi nu prea. Noi suntem căldiceii care nu vom avea parte de rai dacă nu ne vom schimba. Ne încredem în oameni şi nu în Dumnezeu. Drama cea mai mare este că ne forţăm copiii să crească în lutul nostru slab. Pruncii vor copia de la noi (la fel cum noi am copiat de la părinţi) toate gesturile, obişnuinţele, faptele noastre. Dacă vor vedea desfrânare, şi ei vor desfrâna; dacă ne vor vedea slugarnici şi mincinoşi, şi ei vor fi la fel; dacă ne vor vedea nedrepţi, şi ei vor nedreptăţi pe ceilalţi. Noi suntem singurii responsabili dacă din lutul nostru se ridică flori sau buruieni.
Este timpul să nu ne mai mirăm ca lucrătorii care au văzut răsărind şi neghină lângă grâu. Noi suntem cei care prin faptele noastre punem acum seminţe de neghină în copiii noştri. Să ne îndreptăm astfel proastele obişnuinţe sau să nu ne mai mirăm de ceea ce vedem împrejurul nostru. Schimbarea însă este necesară pornind de la fiecare dintre noi, după cum şi spune o vorbă românească: „De la vlădică, până la opincă!”. Nu pot să nu remarc cu multă consideraţie, încă o dată, (ne-)ghinele cu care ne-a „blagoslovit” preşedintele nostru drag, cu privirea-i caldă şi nehotărâtă, atunci când ne-a urat „Să trăiţi(ne-)Ghine!”.

Pr. Marius Demeter

Rezolvaţi-vă problemele, pentru copiii voştri

Fiecare generaţie moşteneşte de la toate cele dinainte (în particular copiii de la părinţii lor şi de la înaintaşii cei mai apropiaţi) caracteristici ale minţii, inimii, voinţei, particularităţi ale corpului, probleme rezolvate şi nerezolvate. Dacă părinţii au rezolvat în ei înşişi o anumită problemă, ei le transmit copiilor o omenitate mai şlefuită, eliberată de acea ”problemă blestemată”, ca să folosim expresia lui Dostoievski. Dacă ei nu vor fi în stare să o rezolve, generaţia următoare se va lovi de ea mai devreme sau mai târziu. Şi eu am întâlnit oameni care-mi spuneau: ”Am cutare sau cutare ispită, apare în mine cutare sau cutare problemă. De unde şi până unde?” Şi, ”săpând” în trecutul lor, reuşeam să găsesc de câteva ori la strămoşii şi la părinţii lui aceeaşi problemă nerezolvată. Problema apărea în faţa acelui om, care o rezolva tocmai fiindcă ştia că e un lucru moştenit şi că, rezolvând-o, o rezolva pentru bunica sa, pentru bunicul său, pentru străbunicul său şi pentru părinţii săi.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 57 – octombrie 2011

Pe cărări de bucurie, la Sfântul Ioan Rusul

Pe cărări de bucurie, astăzi vreau să vă iau în călătorie la un Sfânt minunat şi tare drag mie, Sfântul Ioan Rusul. Însă nu pot purcede la drum înainte de a vă spune povestea întâlnirii mele cu sfântul, pentru a putea gusta mai bine din emoţia călătoriei şi pentru a vă încredinţa mai mult că sfinţii sunt vii şi lucrători ai binelui şi mântuirii noastre.

Mângâiere în suferinţă şi tămăduire în boală
Pe Sfântul Ioan Rusul l-am întâlnit într-o primăvară, cu mai bine de 12 ani înainte. Cineva drag mie suferea din pricina unei boli crunte şi ajunsese să fie internat în spital, fără speranţă de vindecare. Hemoragiile produse de boală erau tot mai frecvente şi mai însemnate şi viaţa îi era ameninţată la fiecare episod de sângerare. Medicii se arătau sceptici şi fără nicio putere pentru a face ceva spre ameliorarea bolii. Nici un tratament aplicat nu dăduse roade şi o operaţie era ceva aproape imposibil de realizat.
Ne-a rămas doar rugăciunea aproape disperată către Dumnezeu, iar Preabunul n-a întârziat să trimită ajutorul Său... O prietenă tocmai aflase un sfânt „nou” – Sfântul Ioan Rusul. Dintr-o broşură mică i-am citit viaţa, pătimirile, adormirea şi câteva mărturii de tămăduiri făcute în cazuri grave de boală. Am citit în cartea aceea mărturia unei vindecări de hemoragie şi am purces la rugăciune fierbinte către Sfântul. Minunea n-a întârziat să apară. Sângerarea s-a oprit ca prin farmec în ziua aceea, după citirea Acatistului închinat Sfântului. N-a mai fost nevoie de transfuziile care îl ţineau în viaţă. Starea de sănătate s-a îmbunătăţit simţitor, vlaga a revenit în trupul stors şi bolnavul a putut părăsi spitalul pe picioarele lui. Iar la puţină vreme de la acea întâmplare, tot Sfântul a mijlocit întâlnirea noastră cu un medic din Cluj, care s-a încumetat la o operaţie complicată şi riscantă, dar care era singura şansă ca omul nostru drag să trăiască.

Mărgăritar de mare preţ al credinţei dreptmăritoare
Născut în pământul Rusiei la sfârşitul anilor 1600, Ioan s-a învrednicit de cinstea ţarului Petru cel Mare şi a fost înrolat în armata sa, în luptele împotriva turcilor. Domnul a îngăduit însă să fie luat prizonier şi-apoi vândut unui agă turc la Prokopi, oraş în apropierea Cezareei Palestinei, în Asia Mică. Mulţi dintre cei căzuţi în mâinile turcilor, după bătăi şi schingiuri, şi-au lepădat credinţa creştină, însă Sfântul Ioan i-a spus stăpânului turc că mai bine se leapădă de viaţă decât să-şi piardă sufletul mărturisind dumnezeu străin.
A fost scuipat, batjocorit, bătut, chinuit, dar nu s-a lepădat de Hristos. A fost umilit fără măsură, fiind obligat să locuiască în grajd, dimpreună cu dobitoacele de care îngrijea, dar inima lui era bucuroasă pentru că s-a putut face părtaş vieţuirii în staul, asemeni Mântuitorului Care a primit să vină în lume într-o iesle sărăcăcioasă.
Ziua şi-o petrecea în ascultare mâncând puţin, de multe ori doar puţină pâine şi apă, iar noaptea se ruga fierbinte Dumnezeului viu, petrecând ceasuri în şir în îngenunchieri, dormind puţin, pe podeaua rece, acoperită doar cu o pânză. Uneori, noaptea, mergea pe ascuns la o bisericuţă a Sfântului Gheorghe ce se afla în apropiere, unde făcea priveghere în pridvor.
Multele lui rugăciuni şi o minune pe care o făcuse cu stăpânul său turc au îmblânzit inima acestuia, care nu l-a mai asuprit, ci i-a dat o cămăruţă mică, lângă grajd, unde să-şi odihnească trupul. Îmbolnăvindu-se în urma lipsurilor şi a chinurilor suferite şi aflând mai înainte de la Domnul vremea trecerii sale din viaţă, Ioan Mărturisitorul a trimis după preotul din bisericuţa Sfântului Gheorghe, pentru a se împărtăşi cu Preacuratele Taine, aşa cum de multe ori, în taină, în bisericuţă, le primise. Acesta le-a ascuns într-un măr scobit, de frica musulmanilor, şi aşa le-a adus la Ioan, care, după ce a primit Trupul şi Sângele Domnului, îndată s-a săvârşit, la data de 27 mai a anului 1730.
Cu învoirea turcilor, trupul său trudit a fost luat şi înmormântat cu evlavie. La trei ani de la adormirea sa, Sfântul Ioan s-a arătat în vis bătrânului său preot şi i-a spus că trupul său a rămas întreg, neputrezit şi se cerea scos din pământ şi cunoscut ca semn al harului şi a binecuvântării lui Dumnezeu. Trupul sfântului a fost dezgropat şi o mireasmă nemaiîntâlnită a umplut aerul. Cu cutremur, credincioşii au ridicat sfintele moaşte şi le-au dus în bisericuţa în care obişnuia să privegheze Sfântul.
Aici a locuit Sfântul, dăruind bucurie şi săvârşind minuni tuturor ce se rugau lui, până în anul 1924 când, în urma conflictului greco-turc, Asia Mică a întrat sub stăpânire musulmană. Grecii au fost nevoiţi să părăsească regiunea şi au luat cu ei şi pe Sfântul Ioan, ca pe cel mai de preţ odor şi dar avut. L-au aşezat mai apoi în Noul Prokopi, oraş pe care l-au denumit aşa după cel din care venise Sfântul şi care a devenit în scurt timp comoara spirituala e insulei Evia, loc de pelerinaj nu numai pentru greci, ci şi pentru întreaga creştinătate ortodoxă


Cu bucurie spre Sfântul Ioan Rusul
Într-o zi de vară cu cer senin şi adieri mângâietoare de vânt, a rânduit Domnul să pornesc la drum spre pământul binecuvântat în care sunt aşezate sfintele moaşte cele tămăduitoare şi izvorâtoare de binefaceri ale Sfântului Ioan.
Deşi nerăbdarea de a ajunge şi a mă închina sfântului era mare, drumul de la Halkida (capitala insulei Evia) la Prokopi mi s-a părut scurt. O parte bună de drum trecea prin pădure, aşa că fierbinţeala zilei a fost mult răcorită de copacii falnici şi umbroşi, de un verde vesel în ciuda căldurii şi lipsei ploii.
Am pătruns pe străduţele înguste ale oraşului. O mulţime de oameni pe străzi, un oraş viu, plin de forfotă. Din spatele tarabelor întinse, vânzătorii de suveniruri, amabili, te îndeamnă să te opreşti şi la ei. Gospodinele şi-au scos la vânzare delicatesele şi dulceţurile, se simte în aer aroma lor suavă.
Pe măsură de ne apropiem de biserica Sfântului, numărul oamenilor şi a maşinilor de tot felul creşte. Abia găsim loc de parcare şi ne îndreptăm, cu emoţie, spre Sfântul nostru drag. Din primele ore ale dimineţii şi până seara târziu, şiruri de pelerini neobosiţi se perindă în biserica din Prokopi. Semeaţă, ne-a primit şi pe noi, cei veniţi cu dor de departe.

Am intrat cu inima bătând să-mi spargă pieptul, cu ochii umezi de recunoştinţă, neputând rosti altceva decât „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale...”. N-am avut îndrăzneala a gândi că vreodată îmi voi putea îmbrăţişa altfel decât în rugăciune, cu ochii minţii, Sfântul drag.
Am păşit bucuroasă până în faţa catapetesmei, albă de strălucire şi lumină, şi am mulţumit fierbinte Domnului că am ajuns până acolo. Pelerinii aşezaţi într-un şir lung, căruia nu-i vedeam capătul, aşteptau tăcuţi şi rugători momentul închinării. M-am alăturat lor, plină de nerăbdare şi bucurie.

Racla de argint cu capac de sticlă lasă privirii bucuria de a vedea o parte din slava lui Dumnezeu în chipul Sfântului, în trupul lui întreg, nestricat de vreme şi de neputinţe omeneşti. O mireasmă dulce învăluie locul. Culoarea negricioasă a sfintelor moaşte aminteşte că Sfântul Ioan a fost aruncat în foc de turcii prădători ai lui Osman-Paşa, însă trupul sfânt, adormit de mai bine de 100 de ani, nu s-a lăsat batjocorit de necredincioşi ci a prins a se zvârcoli, punându-i pe fugă. După ce s-a potolit văpaia, credincioşii au găsit sub cărbunii încinşi trupul Sfântului la fel de mlădios şi înmiresmat ca înainte, doar culoarea i-a fost schimbată, rămânând aşa până astăzi , amintire a minunii petrecute atunci.

La căpătâiul Sfântului se găsesc o mulţime de obiecte şi podoabe care au fost aduse de-a lungul timpului de credincioşii ajutaţi de Sfânt, ca ofrandă şi mulţumire, ca mărturie grăitoare despre puterea dată de Dumnezeu sfinţilor Săi. Pe genunchi sau în picioare, oamenii zăbovesc lângă raclă într-o rugăciune scurtă, pentru a nu prelungi mult aşteptarea celor care vin, nerăbdători, din urmă.
În curtea bisericii, într-o troiţă mică, un vas mare de argint închipuie o candelă ce arde neostoit, ca un dor nestins, în faţa icoanei Sfântului. Lângă candelă, pe o masă, sunt aşezate o tichie şi un brâu – lucruri care au fost aşezate în racla Sfântului şi cu care se pot încinge acum toţi cei ce intră acolo. Şi oh, câte lacrimi am văzut acolo şi câtă rugăciune!
Din candela mare, care are înspre bază două robinete, oamenii primesc untdelemnul tămăduitor – dăruire de mare preţ pe care sfântul o face tuturor.

Am petrecut cu Sfântul Ioan Mărturisitorul una dintre cele mai frumoase duminici din câte am trăit. Nu cred că este pelerin care să treacă pragul casei sale şi să nu-i simtă dragostea şi mângâierea. Nu este rugăciune care să fie rostită din suflet şi să nu fie ascultată. Nu este dor care să nu fie stâmpărat şi alinat. Fie ca mereu, cu rugăciunile sale, Sfântul Ioan să ne fie tămăduitor şi izbăvitor de ispite şi dureri în această viaţă vremelnică şi mărturisitor şi mijlocitor înaintea scaunului Judecăţii dumnezeieşti.

Mariana Popa, Sibiu

„Cum voi lăuda eu, nevrednicul, luptele tale, Sfinte Părinte? Şi cum voi spune marea lacrimilor tale? Căci tu, strălucind încă din viaţă, te-ai aşezat în cortul îngerilor, ţi-ai ucis, preaînţelepte, patimile prin înfrânare, iar trupul l-ai robit şi l-ai supus duhului, ruşinându-l pe stăpânul întunericului. De aceea şi acum, stând lângă tronul Stăpânului, o, Ioane, mijloceşti pentru cei care cu credinţă te cinstesc pe tine.”

(Fragment din slujba Sfântului Ioan Rusul, Noul Mărturisitor)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 57 – octombrie 2011

Taina Cununiei

Viaţa de familie în Ortodoxie începe o dată cu primirea Tainei Sfintei Cununii de către mirii asistaţi de naşii lor, care sunt martori ai evenimentului şi dobândesc calitatea de părinţi spirituali ai tinerilor cununaţi. Din păcate ne confruntăm tot mai des cu o raportare indiferentă a participanţilor la eveniment faţă de această taină, datorită necunoaşterii semnificaţiei actelor liturgice şi a prezenţei lor formale în biserică, fără a fi angajaţi efectiv în rugăciune.

Taina Cununiei este taina unirii dintre un bărbat şi o femeie, care consimt în mod liber să trăiască împreună. Scopul acestei taine este într-ajutorarea reciprocă a soţilor, creşterea duhovnicească şi desăvârşirea lor prin practicarea virtuţilor şi naşterea de prunci. Pentru ca acest scop să poată fi realizat, cei doi au nevoie de binecuvântarea şi harul lui Dumnezeu, pe care le primesc prin Taina Cununiei.
Înainte de a veni în faţa Sfântului Altar în calitate de mire şi mireasă, pentru ca unirea duhovnicească dintre soţi să fie făcută în curăţie, ei se întâlnesc cu Hristos în Spovedanie, unde îşi mărturisesc păcatele şi primesc iertarea prin mijlocirea preotului duhovnic.
Familia a fost întemeiată de Dumnezeu în Rai, atunci când El a socotit că „nu este bine să fie bărbatul singur” şi i-a făcut „ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18), creând femeia. Prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii şi prin prefacerea vinului în apă, la rugămintea mamei Sale, Mântuitorul Hristos ridică la rang de taină căsătoria.

Precedată de slujba logodnei
Slujba Logodnei, care are ca act liturgic specific rânduiala punerii inelelor (verighetelor) celor doi miri, este o slujbă relativ scurtă, formată din rugăciuni de binecuvântare. Astfel este consfinţit legământul mirilor că vor urma să încheie o căsătorie. Dacă în vechime logodna avea loc cu câtva timp înainte de Cununie, în prezent ele se oficiază împreună. Prin aceasta se înlătură o serie de probleme care pot să apară din cauza înţelegerii greşite a „drepturilor” pe care le-ar putea da logodna. Astfel, mulţi tineri cred că logodna le permite să trăiască împreună, ceea ce este fals, pentru că numai rânduiala Cununiei binecuvântează unirea celor doi ca soţ şi soţie, cu drepturi şi responsabilităţi specifice.

Mirilor li se pun pe capete cununi, asemeni împăraţilor
Cununia reprezintă împlinirea făgăduinţei făcute la logodnă, prin binecuvântarea lui Dumnezeu. Dorinţa tinerilor de a se căsători este întărită prin invocarea unirii lor depline de către Însuşi Dumnezeu: „Însuţi şi acum Stăpâne trimite mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul tău … (numele) cu roaba Ta … (numele)”.
Punerea cununiilor este actul liturgic specific acestei Taine, moment în care preotul rosteşte cuvintele: „Se cunună robul lui Dumnezeu … (numele) cu roaba lui Dumnezeu … (numele), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”. Apoi preotul îi binecuvântează de trei ori pe miri, cântând: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”. De aici vedem că celor doi tineri li s-a acordat „mărire şi cinste”, fiind încoronaţi asemenea unor împăraţi. Prin încoronare, se arată că cei doi au ieşit de sub grija părinţilor şi au primit răspunderea pentru propria lor viaţă. Mirii, deşi sunt două persoane distincte, prin Cununie sunt uniţi ca un singur trup. De acum înainte viaţa lor împreună capătă o dimensiune dumnezeiască, prin aceea că familia întemeiată de ei este o „mică biserică”, constituită după structura Sfintei Treimi, elementele fiind, însă, membrii familiei: soţ – soţie – copii.

Hristos este săvârşitorul principal al Cununiei
Săvârşitorul văzut al Cununiei este preotul. Însă, în mod nevăzut, Însuşi Hristos este Cel care pecetluieşte legătura dintre cei doi tineri şi îi copleşeşte cu binecuvântarea Sa, pentru ca ei să aibă prunci buni şi sănătoşi, belşug de hrană, pentru a da şi celor lipsiţi, dar şi să aibă puterea de a lucra cele bune şi sfinte, pentru ca „să strălucească ca luminătorii pe cer”. Preotul este instrumentul văzut prin care lucrează Dumnezeu. Acest lucru se poate vedea atât din faptul că toate rugăciunile sunt adresate persoanelor Sfintei Treimi, cât şi din formula liturgică specifică a Cununiei: „Se cunună robul lui Dumnezeu … (numele) cu…”. Observăm că preotul nu spune „Eu te cunun pe tine, robul lui Dumnezeu…”, ci foloseşte expresia „Se cunună…”, tocmai pentru a evidenţia că nu preotul este principalul săvârşitor al Tainei, ci Hristos, în mod nevăzut, prin mâna preotului.

Atitudini nefireşti la cununie
Lipsa de catehizare (de informare), slăbirea credinţei, indiferenţa faţă de cele sfinte, sunt motive pentru care de multe ori cununia se transformă într-o piesă de teatru comic, în care mireasa striveşte piciorul mirelui cu convingerea că aşa găina va cânta mai tare decât cocoşul, naşul dă peste cap mirelui când acesta muşcă din pâine (sau pişcot), nuntaşii chicotesc speculând emoţiile, oboseala sau stângăcia mirilor. Aceste atitudini nu numai că sunt nefireşti pentru un creştin, dar lezează însăşi slujba, care este un act cât se poate de serios, incompatibil cu nesimţirea.
O participare responsabilă din partea tuturor se impune, întrucât mirii au nevoie de rugăciunea celor prezenţi, pentru a păşi cu dreptul în viaţa de familie.

Pâinea şi vinul ne aduc aminte de Împărtăşanie
Unul din momentele care ne aduc aminte că în Biserica veche Cununia era legată de Liturghie, este cel în care mirii gustă din pâine şi vin. În vechime mirii participau la Sfânta Liturghie, unde se împărtăşeau. O revenire la acest obicei sănătos este imperios necesară, deoarece aceeaşi Persoană care îi binecuvântează ca familie, le dă şi resursele de a purta greutăţile vieţii prin primirea Împărtăşaniei. Nici un preot nu s-a putea supăra dacă mirii i-ar cere să îi cunune duminica, iar ei să participe la Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească.

Bucuria este subliniată printr-un dans ritual
Spre finalul slujbei, preotul împreună cu mirii şi cu naşii înconjoară masa, într-un dans liturgic ce exprimă bucuria evenimentului. Dintre cele trei tropare care se cântă acum, primul ne aminteşte de bucuria pe care a avut-o lumea la naşterea Mântuitorului, iar celelalte două invocă rugăciunile sfinţilor pentru care viaţa a însemnat dăruire lui Hristos, dar şi jertfă. De aici înţelegem că viaţa de familie este şi izvor de bucurii, dar presupune şi jertfă. Urmează momentul de final în care preotul, împreună cu naşul, respectiv cu naşa, ia cununiile de pe capetele mirilor. Preotul le aminteşte că au săvârşit „jurământ înaintea sfântului altar că vor păzi legătura dragostei şi a unirii până la mormânt, curată, neîntreruptă, dreaptă şi cinstită, şi că nu se vor abate de la datoriile lor nici unul, nici altul, urmând ce este plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor.”

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 57 – octombrie 2011

Dulceaţa privegherii

Sf. Iosif cel Nou de la Partoş ne-a chemat să gustăm dulceaţa privegherii

Sfântul ierarh Iosif cel Nou de la Partoş ne-a chemat, în seara zilei de 14 septembrie, să gustăm rugăciunea de noapte. O atmosferă de neînlocuit, la lumina lumânărilor, ne-a făcut părtaşi cu sfinţii şi împreună-rugători cu ei. Gazdă ne-a fost părintele protopop Ion Tărcuţă, în biserica parohială de la Ucea de Jos, care adăposteşte o părticică din moaştele Sfântului ierarh. Cuvântul final l-am primit din partea părintelui Matei, stareţul mănăstirii de la Şinca Nouă. Cuvânt cald, în puterea nopţii, când somnul însuşi obosise să ne mai lupte. Cuvânt pe care nu am vrut să îl ţinem sub obroc.

Natalia Corlean

Privegherea este slujba care cuprinde Vecernia mare cu Litia, continuă cu Utrenia şi de cele mai multe ori se încheie cu Sfânta Liturghie. Ea nu se face în mod obişnuit, mai bine zis aşa cum suntem noi obişnuiţi să facem slujbele, adică mai cu seamă dimineaţa, în duminici şi sărbători, iar pe la mănăstiri şi în celelalte zile de peste săptămână. Ci slujba privegherii se face o parte din seara care precede ziua praznicului şi o parte din noapte.

De strajă pentru înmulţirea rugăciunii

Se numeşte priveghere pentru că suntem toţi chemaţi să priveghem, adică să fim cu luare aminte, să fim treji. E firesc ziua să fii treaz. Spune psalmistul că se scoală omul la muncă, de dimineaţa până seara. Asta înseamnă că el este treaz, căci numai când este treaz poate să muncească. Iată că noi suntem chemaţi din când în când să fim treji şi atunci când alţii dorm. Spune Sf. Ioan Gură de Aur că rugăciunea din cadrul privegherii este cea mai dulce rugăciune. Ar putea spune cineva: „Poate c-o fost dulce pentru Sfântul Ioan Gură de Aur!”. Poate aţi văzut în unele reprezentări cum Sf. Ioan se nevoia noaptea ca să fie tot mai mult în priveghere, tot mai mult treaz, să aibă mintea cât mai mult îndreptată spre Dumnezeu. Dar ca să facă aceasta, pentru că toată ziua era ostenit împlinindu-şi datoria de episcop, se lega cu funii de tavan. Din când în când oboseala îl biruia, aţipea şi îl lăsau genunchii. Însă fiind legat de funii nu cădea la pământ, ci rămânea cumva în picioare. Şi se îndrepta, şi priveghea mai departe, şi se ruga, şi apoi iarăşi osteneala trupului îşi spunea cuvântul şi mai cădea, din genunchi doar, şi iar se îndrepta, iarăşi se ruga. Ei, astfel de om a putut să spună că rugăciunea din priveghere este cea mai dulce. Şi spune el de ce: pentru că este foarte greu să te rogi ziua, când este forfotă multă, când oamenii sunt preocupaţi de fel de fel de griji, de probleme. În zgomotul acela e greu să fii liniştit, ca să vorbeşti cu Dumnezeu. Dar noaptea, când toată lumea doarme, sau cei mai mulţi dorm, aşa cum dorm şi cei mai mulţi din satul acesta, câţiva, o mână de oameni, priveghează, vorbesc cu Dumnezeu. Stau de strajă pentru ei, pentru familiile lor, pentru cei din satul acesta, din ţara noastră şi din toată lumea, pentru că, aşa cum au spus părinţii călugări retraşi în pustie, rugăciunea ţine lumea.

Mă gândeam ce frumos ar fi dacă s-ar rândui, pe la sate, începând de la numărul 1 şi continuând până la ultimul număr din sat şi apoi reluând, ca cineva din casa respectivă să stea, atunci când oamenii se culcă, să citească de exemplu Psaltirea, până la ora la care oamenii se trezesc. Şi apoi, în noapte următoare, să stea cineva din casa cu nr. 2. Şi tot aşa. Cred că satul acela, comunitatea aceea ar fi păzită de foarte multe rele. Însă, cu durere, constatăm că rugăciunea se împuţinează tot mai mult. De aceea e bine să râvnim şi să lăsăm toate la o parte atunci când auzim că undeva se înmulţeşte rugăciunea. Iată că în seara aceasta noi, aici, am înmulţit rugăciunea.


Scurtarea rugăciunii scurtează lumea

Poate că aţi observat şi dumneavoastră că Dumnezeu ni s-a descoperit nouă acum ca Sfântă Treime: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Dacă am ţine rânduiala de a citi din Sfânta Scriptură măcar câte două capitole în fiecare zi, am observa că Dumnezeu la început s-a descoperit doar ca Dumnezeu Tatăl. Poporul ales ştia că există un singur Dumnezeu, Dumnezeu Tatăl, Părintele îndurărilor. Şi au trecut ani, când a venit vremea că lumii i S-a descoperit a doua Persoană din Sfânta Treime, Dumnezeu Fiul. Până la Dumnezeu Fiul toţi ştiau că Dumnezeu Tatăl este Cel care chiverniseşte, îndrumă şi păzeşte lumea aceasta, Creatorul a tot ceea ce există. A venit vremea când oamenii au aflat că mai există o Persoană: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Atunci, Fiul lui Dumnezeu a lucrat în mijlocul oamenilor, oamenii au putut să-L vadă cu ochii lor, să-L pipăie cu mâinile lor. Şi S-a înălţat apoi la ceruri, acolo de unde a venit, şi a promis că nu ne va lăsa orfani, şi anume ne va trimite pe Dumnezeu Duhul Sfânt. Şi a venit şi a treia Persoană. Am putea spune că dacă atunci, la început, ştiam că Tatăl a lucrat, apoi a venit o vreme când Fiul a lucrat, acum este timpul când Duhul Sfânt desăvârşeşte şi sfinţeşte lucrarea lui Dumnezeu. Mă întreb: dacă a fost o vreme când Dumnezeu L-a pus pe Fiul în faţă, apoi când Fiul L-a pus pe Duhul Sfânt în faţă, ce va fi când Duhul Sfânt Îşi va încheia misiunea în lumea aceasta? Am putea spune că va veni sfârşitul lumii. Când? Nu ştim. Rugăciunea ţine lumea. Atâta timp cât pe pământ va fi rugăciune, Dumnezeu va ţine lumea aceasta.

Înmulţitori ai rugăciunii

De aceea, călugării au găsit de cuviinţă să se roage cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Se spune că la început rugăciunea aceasta se spunea mult mai lungă, şi anume aşa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Aşa au început călugării să se roage. Găsim scris la unii părinţi priveghelnici, trezvitori, cei care erau întotdeauna cu duhul prezent, treaz, că, cu vremea, rugăciunea aceasta se va scurta, arătând prin aceasta că atunci când se va scurta rugăciunea, se va scurta şi lumea aceasta. Ei au unit rugăciunea de respiraţie. Gândiţi-vă acum ce respiraţie aveau aceşti părinţi de puteau să spună rugăciunea aceasta lungă inspirând şi expirând.

La noi, constatăm că rugăciunea s-a mai scurtat. Probabil că cei mai mulţi dintre dumneavoastră (iată, majoritatea femei), n-o să ajungeţi la Muntele Athos. Dar vă spun că la Muntele Athos călugării nu se mai roagă nici cu această rugăciune – lungă, să spunem noi – ci şi mai scurtă: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Ruşii sunt cei care mai păstrează rugăciunea aşa cum o ştim noi. Noi, românii, suntem între greci şi ruşi: unii spun rugăciunea întreagă, alţii mai scurtă. Deci rugăciunea s-a scurtat şi la călugări, şi datorită faptului că omul nu mai respiră normal, ci are respiraţia tot mai scurtă. Poate şi din pricina bolii. Vedeţi că există oameni bolnavi, care respiră foarte des şi scurt, din cauza inimii, sau a plămânilor.

Ce vreau să spun prin acestea? Că seara aceasta nouă ne-a dat prilejul să înmulţim rugăciunea. Şi vă îndemn, atunci când sunteţi la privegheri, să vă faceţi rost de metaniere. Pentru că este obositor să stai, iată, deja 5 ore, mai ales noaptea. După o zi de osteneală e mai greu să stai treaz, în priveghere, să poţi să fii atent şi la ce se cântă la strană, ca să slujeşti şi tu împreună cu preotul. Dar ca să poţi te menţii treaz, şi să susţii şi tu rugăciunea din biserică, şi să înmulţeşti şi rugăciunea, poţi să spui, pe metanier, stând la locul tău în biserică, „Doamne Iisuse…”. Fiecare spune pentru el, şi nu numai pentru el, căci rugăciunea aceasta îi cuprinde pe toţi. De aceea vă îndemn să faceţi asta, ca să staţi mult mai uşor, şi rugăciunea să fie dulce, cum spune Sf. Ioan Gură de Aur.

Părintele Arsenie Boca numea această rugăciune rugăciunea cu care se mântuiesc călugării. Toţi oamenii suntem chemaţi la mântuire şi toţi trebuie să ne rugăm ca să ne mântuim. Nimeni să nu facă socoteli greşite că se va mântui stând în fotoliu. Doar dacă fotoliul îi devine loc de nevoinţă, în înţelesul că are neputinţe, e bolnav şi trebuie să stea acolo. Dar noi, ceilalţi, care, slavă lui Dumnezeu, putem să ne mişcăm, atunci când suntem chemaţi la rugăciune suntem datori să venim să ne rugăm, ca să ne mântuim. Şi cum spuneam, ca să putem să ne mântuim, haideţi să înmulţim rugăciunea în lumea aceasta. Pentru că nu o să se organizeze, cum spuneam la început, să stea câte cineva, cum stă, în câte un sat, noaptea, câte un paznic care umblă. Uite, paznicul acela ar putea să zică toată noaptea „Doamne Iisuse…”, pentru toţi oamenii care dorm. Să vedeţi ce somn dulce au oamenii dacă cineva se roagă pentru ei! Nu se va face lucrul acesta, dar putem noi să facem, măcar atunci când, iată, Biserica ne adună.


O lucrare care nu este a noastră, dar este pentru noi

Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, ale cărui moaşte le avem în catedrala de la Timişoara şi o părticică aveţi şi dumneavoastră (iar prin părticică îl aveţi întreg) aici, în biserică, ne-a chemat la rugăciune. Toţi câţi suntem aici am fost învredniciţi de Dumnezeu să ne putem ruga. Poate să întrebe cineva: „De ce atâta? Nu ajungea o oră, şi apoi să mergem să şi noi ne odihnim? Mâine e zi de lucru, avem atâtea de făcut…” Aş putea să spun că nu ajungea. Dar ajunge câtva? Ştiţi cât ajunge? Atât cât am făcut. Dacă a trebuit să facem 5 ore, înseamnă că pentru 5 ore am fost noi chemaţi.
Pentru ce am privegheat? Nu ştim noi pentru ce. Putem să ne dăm cu părerea: spre iertarea păcatelor, spre înaintare în viaţa duhovnicească, spre liniştea sufletească, spre sănătatea trupească… Am putea să dăm răspuns la această întrebare fiecare după inima lui. Eu cred totuşi că fiecare priveghere, fiecare rugăciune pe care o facem noi, Dumnezeu ştie la ce va fi rodnică. Noi avem impresia că noi ne rugăm, că noi suntem rugătorii şi cei care stau treji. Să ştiţi că nu. Dumnezeu este cel care lucrează prin noi. Nimic nu putem face noi. Lucrarea din seara asta nu este a noastră, este a Domnului.

De ce priveghem?

De ce Domnul ne-a pus să priveghem? Am putea spune că a vrut să cinstească pe prietenii Săi, sfinţii. Iată că unul dintre ei este Sfântul Iosif de la Partoş. N-a trăit în vremea noastră aici pe pământ. Au trecut de atunci deja spre 400 de ani. Şi iată că din 1950, de când Biserica noastră Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinţilor (nu că atunci el a devenit sfânt, ci de atunci noi îl putem cinsti ca sfânt), an de an, pe 15 septembrie, credincioşii se adună să-l cinstească pe Sfântul Iosif. A fost în primul rând călugăr. După aceea a fost chemat la treapta arhieriei, dar el s-a făcut călugăr. Pentru un călugăr, atunci când devine călugăr, nu mai există nimic altceva. E ca şi când a câştigat lumea aceasta şi totodată e mort pentru ea, iar prin aceasta a câştigat un loc în Împărăţia lui Dumnezeu. Se zice că a fost aromân, vlah. A vieţuit câţiva ani buni în Muntele Athos. A primit duhul acesta, câştigat prin rugăciune, nevoinţă şi post, cum spune troparul lui. (Să ştiţi că în nevoinţă intră şi timpul acesta pe care noi acum, noaptea, îl dăruim lui Dumnezeu.) Sfântul Iosif a avut multe nopţi de rugăciune. De aceea s-a rânduit şi aici, în Ucea de Jos, să facem noaptea slujba lui. Căci am fi putut face dimineaţă, cum facem în celelalte sărbători sau duminici. Dar am rânduit să facem noaptea, pentru că Sfântul a iubit mai mult timpul de noapte pentru rugăciune.

Toţi călugării în Muntele Athos îşi închină pentru rugăciune noaptea. Cum spuneam, pentru că noaptea e multă linişte. Nu aveţi posibilitatea să ajungeţi, dar să ştiţi şi să simţiţi, dacă vă puteţi aduce aminte acum momentul din timpul Liturghiei când era Prefacerea, când se cânta la strană „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim…” şi preotul se ruga în altar să se prefacă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului, atunci a fost un moment… ca în Muntele Athos! Gândul acesta mi-a venit atunci. Deci, dacă vă puteţi aduce aminte momentul acela, puteţi şi să vă daţi seama cum trăiesc călugării noaptea, atunci când se roagă.

Şi-a încheiat Sfântul Iosif viaţa aceasta la o vârstă înaintată, peste 80 de ani. Mă gândesc acum, câtă rugăciune a adunat el în viaţa lui! Pentru sine, dar şi pentru noi toţi. Să ştiţi că noi, dacă acum suntem aici, suntem pentru că Sfântul, cândva, cu 400 de ani în urmă, s-a rugat şi pentru noi, cei care în seara aceasta L-am lăudat pe Dumnezeu în ziua pomenirii lui. La fel se întâmplă şi la alte privegheri, când noi suntem în rugăciune, cinstind pe sfinţii lui Dumnezeu, suntem cuprinşi în rugăciunile lor încă de când ei erau pe pământ. Ei, acum este rândul nostru, să continuăm şi noi această nevoinţă, să ne rugăm şi noi, şi să dorim, şi să căutăm, şi să cerem momentele acestea de rugăciune, în care Dumnezeu sălăşluieşte acolo unde este linişte, unde este pace, unde este nădejde, unde este credinţă. Şi, poate vă aduceţi aminte cuvântul Părintelui Teofil: „Unde e Dumnezeu, nici un lucru nu e rău”. În seara aceasta S-a coborât Dumnezeu, prin ceea ce am făcut noi, aici, în mijlocul nostru, înlăuntrul nostru, împreună cu sfinţii lui Dumnezeu. Se zice că atunci când se slujeşte Sfânta Liturghie sunt de faţă toţi îngerii. Nici nu ne putem închipui câţi sunt. Sunt împreună cu noi slujitori. Şi când este aşa, nu se întâmplă nici un rău. Dar câţi dintre cei care sunt dincolo de locul acesta sunt în primejdii? Mulţi. Niciodată în biserică nu o să se întâmple ceva rău, pentru că aici este Dumnezeu. Iar unde este Dumnezeu nu e nimic rău.

Cu gândul acesta, să încheiem aceste 5 ore de rugăciune, spre lauda lui Dumnezeu, mulţumirea noastră, dar şi cererea pe care noi am adus-o înaintea lui Dumnezeu pentru sănătatea sufletească mai cu seamă, apoi pentru cea trupească, pentru bunul mers în lumea aceasta, al nostru, al familiei noastre, al conducătorilor noştri, al întregii lumi, ca să fie pace, sănătate şi linişte, ca să ne putem ruga şi noi, la rândul nostru, pentru mântuirea noastră. Amin.

Protosinghel Matei Bilauca

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 57 – octombrie 2011

Sfântul Ierarh Andrei Şaguna (1808-1873) – apărător al Ortodoxiei şi mare iubitor al românilor

La propunerea Arhiepiscopiei Sibiului, în luna iulie Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Mitropolitului Andrei Şaguna, cu data de prăznuire la 30 noiembrie. Pentru că până la proclamarea canonizării nu mai este mult, ne-am gândit să ne pregătim pentru evenimentul care va avea loc la Sibiu printr-o (re)aducere în memorie a personalităţii marelui ierarh.

În mijlocul ostilităţilor istorice
Istoria poporului român este şi istoria credinţei sale; nu se poate vorbi de o separare între cele două aspecte ale existenţei sale. Pe teritoriul românesc, credinţa creştină nu s-a bucurat de libertatea de manifestare, aşa după cum nici poporul român nu a fost liber în decursul istoriei sale, cunoscând dominaţia mai multor popoare străine: maghiari, habsburgi, otomani etc. Cea mai obidită parte a ţării a fost Transilvania, aflată în sfera dominaţiei maghiare şi habsburgice. De-a lungul timpului, Biserica ortodoxă română din Transilvania a fost strivită de asuprirea habsburgică şi dominaţia imperială, care i-a supus pe românii ortodocşi fie prozelitismului calvin, fie celui catolic. De abia după 1800 li se permite românilor ortodocşi să aibă un ierarh român.
În acest context, anii 1848-1918 reprezintă o perioadă de organizare a Bisericii Ortodoxe Române transilvănene sub autoritatea mitropolitului Andrei Şaguna şi a urmaşilor săi. Vechiul mitropolit, Vasile Moga, nu reuşise să schimbe situaţia umilitoare a Bisericii ortodoxe, lucru înfăptuit însă de trimisul lui Dumnezeu, mitropolitul Andrei. Acesta se naşte la 20 decembrie 1808 la Mişcolţ (Ungaria) sub numele de Anastasiu, din părinţii macedoneni Naum şi Anastasia. Este botezat în noua biserică ortodoxă din Mişcolţ. Tatăl său, din cauza greutăţilor financiare, trece la catolicism; conform legii de atunci, copiii minori treceau la confesiunea tatălui; însă prin rugăciunile şi stăruinţele mamei sale, la 18 ani Anastasiu declară că rămâne în credinţa strămoşească, ca şi fraţii săi.
Trece cu succes treptele şcolilor din Mişcolţ şi Pesta, studiază Filosofia şi Dreptul la Pesta, iar în casa unchiului său din partea mamei cunoaşte pe oamenii de cultură Petru Maior, Samuil Micu, I. Teodorovici, formându-se astfel într-un mediu legat de libertatea culturală românească.
La Vârşeţ începe studiile teologice ortodoxe, la 21 de ani, unde se bucură de o apreciere deosebită. Primind binecuvântarea mitropolitului din Carloviţ, intră în Mănăstirea Hopovo, unde este tuns în monahism sub numele de Andrei; avea atunci 25 de ani. În 1834 este hirotonit ierodiacon, apoi este numit profesor la seminarul din Carloviţ. În 1837 este hirotonit ieromonah, ajunge stareţ şi pentru o perioadă predă la secţia română a Seminarului teologic de la Vârşeţ.
În 1846 este numit vicar la Sibiu, în urma morţii episcopului Vasile Moga, apoi este candidat la funcţia de episcop, recunoscut de Curtea de la Viena şi hirotonit în 1848, la Carloviţ. La întoarcerea sa la Sibiu este primit cu mare bucurie nu numai de credincioşii ortodocşi, ci chiar de unii greco-catolici. În cuvântul său, Simion Bărnuţiu îi cere să ia „conducerea naţiunii”.

Românii ortodocşi au din nou mitropolie
Una din primele probleme abordate de noul ierarh a fost organizarea Bisericii ortodoxe din Transilvania. Începe astfel lupta pentru recunoaşterea vechii Mitropolii a Transilvaniei, desfiinţată în 1701, şi pledează pentru necesitatea reînfiinţării ei. Publică broşuri în acest sens, trimite numeroase memorii Curţii de la Viena, patriarhului sârb şi altor autorităţi, convoacă trei sinoade la Sibiu în 1850, 1860 şi 1864, formate din preoţi şi mireni. După multă vreme în care s-a lovit de refuzul tuturor, strădania ierarhului ardelean a fost răsplătită: în 1864, Biserica ortodoxă sârbă aprobă separarea românilor şi reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe Române a Transilvaniei, cu două eparhii, la Arad şi Caransebeş, Andrei Şaguna devenind arhiepiscop şi mitropolit.
Pentru a întări organizarea mitropoliei, ierarhul convoacă la Sibiu, în 1868, Congresul naţional-bisericesc al românilor ortodocşi din Transilvania, care, după 22 de zile de dezbateri, emite Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania. Acesta are la bază două principii: autonomia (Biserica se apăra împotriva intervenţiilor autorităţilor de stat) şi sinodalitatea (participarea laicilor (2/3) alături de clerici (1/3) la conducerea treburilor bisericeşti). Aceste principii au stat mai târziu la baza Statutului de organizare a întregii Biserici Ortodoxe Române din 1925 şi a celui din 1948, ceea ce reflectă deosebitul spirit de organizator bisericesc al ierarhului ardelean, care face astfel din Biserică nu numai loc de rugăciune, ci şi o autoritate naţională, o instituţie a poporului.

Şcoli pentru popor, cărţi, învăţământ de calitate
Andrei Şaguna a întreprins şi o activitate culturală deosebită, investind în ridicarea poporului român prin cultură. A organizat învăţământul elementar şi mediu prin şcolile confesionale, aflate sub îndrumarea Bisericii. Preoţii parohi erau directori, protopopii inspectori şcolari, iar arhiereul „inspector suprem” al şcolilor din eparhie. În 1852 obliga fiecare parohie să ridice un edificiu şcolar pe lângă ea, înfiinţându-se astfel în jur de 400 de şcoli, pe lângă alte 400 deja existente. Scrie studii pedagogice şi la îndemnul său sunt redactate peste 25 de manuale şcolare.
Chiar şi neştiutorii de carte au fost sprijiniţi să înveţe scrisul, cititul şi gramatica, în cursuri serale ţinute iarna zilnic, iar vara în duminici şi sărbători. Elevii săraci erau sprijiniţi prin ajutoare băneşti din veniturile proprii sau prin intermediul unor fundaţii întemeiate în acest scop, dintre care cea mai importantă este cea a lui Emanuil Gojdu, din Budapesta.
Mitropolitul Andrei Şaguna s-a ocupat şi de ridicare nivelului de pregătire al preoţilor şi învăţătorilor. În timpul păstoririi sale, cursurile de teologie au fost ridicate, treptat, de la 6 luni până la 3 ani. A cumpărat mai multe case pentru nevoile şcolii şi pentru internate, a tipărit manuale şi a trimis mulţi studenţi la studii de specializare în străinătate. Astfel din şcoala teologico-pedagogică de la Sibiu au ieşit multe serii de absolvenţi cu pregătire corespunzătoare, care au avut apoi un rol imens în culturalizarea satelor, păstrarea limbii române în Transilvania, dar şi în realizarea unirii din 1918.
Un rol important pentru nivelul cultural al românilor ardeleni l-au avut şi tipărirea Bibliei cu ilustraţii (1856-1858), dar şi apariţia ziarului Telegraful Român, un factor de culturalizare şi un organ de luptă pentru apărarea intereselor românilor. Este recunoscută şi contribuţia ierarhului ardelean la înfiinţarea Asociaţiei transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român (ASTRA), al cărei prim preşedinte a fost. În 1871 a fost ales membru de onoare al Academiei Romane.

O iubire vie pentru români şi drepturile lor
Mitropolitul Andrei Şaguna s-a implicat şi în viaţa socială şi politică a Transilvaniei. În 1848, imediat după hirotonia ca arhiereu, a condus împreună cu episcopul unit Ioan Lemeni Adunarea Naţională ţinută pe Câmpia Libertăţii de la Blaj. Lupta sa pentru drepturile naţionale şi politice ale românilor va marca activitatea sa prin neobosite şi nenumărate memorii şi intervenţii. A fost, pentru câţiva ani, membru în Senatul din Viena, deputat în Dieta Transilvaniei. A militat mereu pentru „activism” în viaţa politică a românilor transilvăneni. Singurul sprijin statornic îl primeşte însă din partea românilor din Moldova şi Ţara Românească.
Ierarhul ardelean a iubit mult poporul român, iubire care l-a făcut să renunţe la posibilităţile de afirmare oferite de Biserica sârbă, inclusiv demnitatea de patriarh. A preferat să conducă o Biserică săracă şi marginalizată, situaţie care îi permitea însă să lupte pentru români. Dragostea mitropolitului pentru credincioşii şi preoţii săi reiese înduioşător încă din primul an al păstoririi sale, când, într-o pastorală, exprimă dorinţa sa de a fi „tatăl clerului şi al poporului nostru”.
La trecerea sa la Domnul, în iunie 1873, şi-a lăsat prin testament întreaga sa avere Arhiepiscopiei Sibiului, „spre scopuri bisericeşti, şcolare şi filantropice”. A fost înmormântat lângă biserica mare din Răşinari.
Pentru atitudinea şi toate realizările sale, mitropolitul Andrei Şaguna a fost apreciat încă din timpul vieţii şi de către contemporanii săi, intelectuali sau oameni simpli, dar şi de către urmaşi şi cei care i-au cercetat viaţa şi faptele, recent consemnându-se în jur de 1750 de cărţi şi articole existente pe acest subiect. Moştenirea sa spirituală este, într-adevăr, imensă, iar rolul său a fost determinant pentru Ortodoxia din Transilvania şi nu numai.

Prof. Stela Dobrin, Bucium

„Era un arhiereu pascal, ce răspândea lumină până în cele mai modeste şi întunecate sate din Transilvania, Banat, Bihor şi Maramureşul voievodal. Tot poporul din aceste ţinuturi româneşti aveau numele lui pe buze şi îl pomeneau cu un sentiment de mare veneraţie.
De când s-a ridicat pe scaunul de mitropolit, de la Sibiu, tot poporul român din Transilvania, Crişana şi Maramureş privea spre scaunul lui ca spre un tron imperial. El, pentru poporul român, era mai mare decât împăratul de la Viena.
A trăit modest, iubea pacea, chilia şi singurătatea, dar în acelaşi timp nu dispreţuia întâlnirea cu societatea înaltă, pe care o impresiona prin erudiţie şi înfăţişarea maiestuoasă, cu care erau înzestraţi doar oamenii chemaţi să stea în fruntea popoarelor. Dar el niciodată nu se îndepărta de poporul simplu, de ţăranii şi de muncitorii care începeau să se formeze în acele timpuri şi în oraşele transilvănene.”

† Justinian Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului

„Puţine nume sunt aşa de populare în Ardealul românesc ca al lui Şaguna. Chipul lui, cu ochii străbătători şi larga barbă răsfirată, e în mintea tuturora şi-n conştiinţa generală a intrat faptul definitiv că acest maiestuos bătrân a fost, de pe scaunul său de arhiereu, un cârmuitor de oameni şi un îndreptător al vremurilor, cărora nu li s-a supus, ca exemplarele obişnuite ale omenirii, ci le-a întors de pe povârnişul lor spre culmea lui.”

Nicolae Iorga, 1904

„Figura lui s-a introdus definitiv în conştiinţa populară din toate cătunele Ardealului, întinzându-şi reţeaua strălucitoare asupra întregului pământ românesc.”

Octavian Goga, 1923

„Era un desăvârşit predicator, lucru dovedit de numeroasele predici pe care le-a tipărit spre a veni în ajutorul preoţilor-parohi. Se ştie că slujea mereu în duminici şi sărbători, fie în bisericile sibiene, fie în alte localităţi. În zilele în care nu slujea era prezent la vecerniile şi slujbele din Postul Paştilor care se săvârşeau în Biserica "Schimbarea la Faţă". Contemporanii săi spun că era un bun cunoscător al tipicului, încât de multe ori dădea îndrumări tipiconale studenţilor teologi care cântau la strană. (…) Avea un program riguros de rugăciune, în fiecare dimineaţă între orele 5:00 şi 7:00 (…).
A refuzat demnitatea de patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, pe care i-au oferit-o unii, după cum a refuzat şi demnitatea de mitropolit al tuturor românilor ardeleni dacă va trece la unirea cu Biserica Romei, cum îi propunea Alexandru Sterca Şuluţiu, viitor mitropolit la Blaj; acest lucru îl mărturiseşte Şaguna însuşi în memoriile sale. Este o mărturie clară asupra ataşamentului său faţă de Ortodoxie.
Tot în timpul vieţii a dat dovadă de o smerenie cu adevărat călugărească. Acest lucru rezultă din faptul că în 1871 a refuzat să participe la serbările organizate cu prilejul aniversării a 25 de ani de la venirea în Ardeal, declarând că va petrece acea zi "cu post şi rugăciune, ca astfel să mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate facerile de bine ce le-au revărsat peste Biserica şi naţiunea noastră românească în decurgerea a 25 de ani". Iar prin testament a dispus să i se facă o înmormântare simplă, "fără pompă, fără muzică şi fără predică", prohodit doar de ieromonahul Gherman, duhovnicul său.”

Pr. acad. prof. dr. Mircea Păcurariu

Invitaţie la un eveniment unic
Proclamarea canonizării mitropolitului Andrei Şaguna va avea loc sâmbătă, 29 octombrie, la catedrala mitropolitană din Sibiu, în prezenţa PF Daniel, Patriarhul României, şi a membrilor Sf. Sinod. Cu acest prilej va fi adusă din Grecia racla cu Cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 57 – octombrie 2011

Căsuţa copiilor: Ce este pelerinajul?

Dragi copii,

Deşi vacanţele s-au terminat, o să vorbim în acest număr despre călătorii. Dar nu orice fel de călătorii, ci despre pelerinaje. Ştiţi ce este un pelerinaj? E o călătorie spre un loc sfânt – o biserică sau o mănăstire, un loc în care a trăit un sfânt sau unde se află sfinte moaşte. De ce am ales să povestim despre pelerinaje acum, în prag de toamnă, când lumea călătoreşte mai puţin? Pentru că în luna octombrie din fiecare an avem două mari ocazii de pelerinaj. În această lună sunt sărbătoriţi Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi, ocrotitoarea Moldovei (în 14 octombrie), şi Sfântul Dimitrie Basarabov sau Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştiului (în 27 octombrie). În aceste zile au loc cele mai mari pelerinaje din România. Mii şi mii de oameni merg la catedrala din Iaşi şi la cea din Bucureşti, pentru a se ruga şi a se închina sfinţilor.

Tot în luna aceasta, în 29 octombrie, Mitropolitul Andrei Şaguna – care a avut o viaţă deosebită, închinată lui Dumnezeu – este recunoscut ca sfânt. În această zi va avea loc o mare sărbătoare la Sibiu. Este, deci, un al treilea prilej de pelerinaj de luna aceasta

Ziua cuiva foarte special

Haideţi să vedem care e scopul unui pelerinaj:

Pelerinajul e ca o vizită, dar nu o vizită oarecare, având în vedere că mergem să ne întâlnim cu un sfânt sau să vedem locurile în care el a trăit. Primele două pelerinaje despre care vorbeam mai sus – la Sfânta Parascheva şi la Sfântul Dimitrie – sunt organizate în ziua când îi sărbătorim pe aceşti sfinţi. Deci dacă mergeţi atunci, e ca şi cum aţi merge la ziua cuiva foarte special. Însă ce cadou îi puteţi duce unui sărbătorit aşa special? Un dar potrivit pentru un sfânt este o faptă bună, făcută de dragul lui.

Poate vă întrebaţi cum ar trebui să decurgă întâlnirea. Păi asta depinde de voi. Nu uitaţi că sfinţii, deşi sunt oameni care au murit, sunt pretutindeni. Ei ne aud gândurile şi rugăciunile. Aşa că nu vă comportaţi ca şi cum ei nu ar fi de faţă. Când vă închinaţi la moaştele unui sfânt, nu vă grăbiţi să le sărutaţi şi să fugiţi. Rămâneţi câteva clipe acolo, aproape de ele şi nu uitaţi că acolo unde sunt moaştele, este şi sfântul. Spuneţi-i ceva, aşa cum i-aţi spune unei persoane dragi. Acum e momentul să îl rugaţi să vă ajute, dacă aveţi o problemă. Vorbiţi-i, în şoaptă sau în gând, ca şi cum l-aţi avea în faţă, pentru că el este prezent şi vă aude rugăciunea, chiar dacă nu îl puteţi vedea. Dacă nu ştiţi ce să-i transmiteţi, doar salutaţi-l, mulţumiţi-i că v-a primit în vizită, că v-a ajutat să ajungeţi la ziua lui, să-l cunoaşteţi. Vă va răsplăti osteneala şi vă va dărui bucurie. Sfinţii nu uită, aşa că îi puteţi cere ajutorul oricând, şi după ce vă întoarceţi din pelerinaj, vă va ţine minte.

Ştiţi că se obişnuieşte ca un sărbătorit să le ofere şi el ceva invitaţilor. Sfinţii nu vă vor da o felie de tort, ci ceva mult mai preţios. Ei vă pot ajuta pe drumul spre Domnul Hristos. Ei vă pot mângâia când vă e greu, vă pot ajuta să obţineţi ceea ce vă e de folos. Lor vă puteţi ruga oricând, ei sunt prietenii noştri nevăzuţi.

Cum ne comportăm?

În pelerinaj ne comportăm ca într-o vizită, adică ţinând cont să nu-i deranjăm pe cei din jur şi neuitând de ce ne aflăm acolo: ca să ajungem să îl salutăm pe sfânt, de ziua lui. Uneori trebuie să aşteptăm mult ca să ajungem să ne închinăm la moaşte, mai ales în timpul pelerinajelor mari, aşa cum sunt cele pentru Sfânta Parascheva sau pentru Sfântul Dimitrie. Acum poate sunteţi prea mici să aşteptaţi atâta cât e nevoie, poate veţi merge împreună cu părinţii sau prietenii în pelerinaje unde nu e atâta lume. Dar nu uitaţi: un creştin care se înghesuie să ajungă în faţă, care nu are răbdare, vorbeşte urât, care e nemulţumit, nu a câştigat nimic într-un pelerinaj. A reuşit doar să se facă de ruşine în faţa oamenilor şi în faţa sfântului la care a mers în vizită. Pelerinajul trebuie să fie o experienţă frumoasă, dar depinde de voi dacă vă va aduce bucurie şi folos.

Pagină realizată de Asociaţia Teofilia

Activitate pentru Caietul cu versete

E momentul să mai completaţi o pagină în Caietul de Versete. Alegeţi un loc sau un sfânt care vă e drag, la care aţi fost sau v-aţi dori să mergeţi în pelerinaj, şi dedicaţi-i o pagină. Lipiţi o icoană cu sfântul respectiv (sau o poză cu locul respectiv, biserica sau mănăstirea aleasă) şi scrieţi un verset potrivit din Biblie. De exemplu:

• „Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12)
• „Aceasta este viaţa veşnică: Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (Ioan 17, 3)
• „Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36)

Puteţi completa cu o rugăciune. Pot fi câteva rânduri din Acatistul sfântului, dar pot fi şi câteva gânduri ale voastre pentru acest sfânt sau despre locul ales.

Concursul Căsuţa copiilor

Dragi copii,

Vă invităm pe toţi cei care ne-aţi trimis gândurile voastre pe una din cele două teme, „Explicaţie despre Dumnezeu” sau „Un pelerinaj de neuitat”, să veniţi la sediul protopopiatului din Făgăraş, str. A. Mureşanu nr. 2

joi, 3 noiembrie, ora 15.

Lucrările voastre ne-au impresionat şi am dori să ne cunoaştem.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 57 – octombrie 2011

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Sâmbăta de Sus

Biserica ortodoxă din partea de răsărit a comunei Sâmbăta de Sus face parte din grupul monumentelor istorice din patria noastră. A fost construita în anul Domnului 1786 de către egumenul Visarion, fost stareţ la Mănăstirea Brâncoveanu.



Ctitorită de stareţul mănăstirii
La puţin timp după prigoana din anii 1761-1762, când habsburgii catolici au distrus mănăstirile din Ardeal, tunurile generalului Bukow au distrus şi ultima fortăreaţă a ortodoxiei ardelene din acea vreme, Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. Călugării de la această mănăstire au trecut unii munţii în Ţara Românească, iar alţii, împreună cu stareţul Visarion, care era localnic, au coborât în sat, continuându-şi activitatea lor religioasă, culturală şi morală. După o călătorie la Ierusalim, egumenul Visarion se întoarce cu o colectă de 300 de galbeni, sumă cu care ridică aceasta biserică, ajutat fiind şi de credincioşii satului. Inscripţia din tinda lăcaşului cuprinde următorul text: „În zilele Înălţatului Împărat Iosif al II-lea, fiind stăpânitor locului Nicolae şi Manolache Brâncoveanu, s-a zidit această biserica din temelie, cu toată cheltuiala egumenului Visarion, octombrie, zilele 12, anul de la Hristos 1786”.
Biserica este aşezată în mijlocul satului şi are formă de corabie, turnul este în formă de piramidă octogonala, cu vârful conic. Temelia ei este din piatră, zidul din cărămidă şi var, iar acoperişul este din lemn şi ţiglă. A fost pictată în interior, folosindu-se tehnica fresca de către un pictor necunoscut.

Pictură nouă şi gesturi nobile
Lucrări mari de reparaţie s-au făcut între anii 1954-1957, executându-se din nou cupola de deasupra pronaosului, acoperişul, ferestrele, uşile pridvorului, strănile, instalaţia electrică şi duşumeaua. Tot în aceasta perioadă s-a curăţat pictura veche, respectiv de la arcuri în sus, în altar şi naos, iar restul s-a împodobit cu pictură nouă, tot în tehnica frescă, de către pictorul Iosif. M. Vasu. În anul 1958 s-a construit, la intrarea în curtea bisericii din partea de sud, o poarta prevăzută cu o încăpere pictată, iar în partea superioară, cu trei turnuleţe acoperite cu tablă zincată. În 1960 s-a reparat zidul împrejmuitor al grădinii bisericii din piatră şi ciment, în partea de răsărit, pe o distanţă de 50 m.
Lucrările de întreţinere au continuat în timp: în 1970 s-a reparat şi consolidat turnul şi s-a înlocuit toată ţigla de pe acoperiş, în 1985 s-a construit la intrarea în curtea bisericii din partea de nord o frumoasă poartă în stil brâncovenesc. În 1986, când biserica a împlinit 200 de ani de existenţă, Dumnezeu a rânduit ca să primim din partea familiei Roşca Ioan şi Zenovia, vecini din partea de nord a bisericii, vârstnici şi fără copii, o substanţială donaţie: casa, grădina în suprafaţă de un hectar şi toate bunurile mobile aferente, cu obligaţia ca parohienii să-i întreţină cu toate cele necesare în timpul vieţii, iar după moarte să împlinească pomenirile şi ceea ce ţine de obiceiul locului.

Restaurări şi modernizări
Pictura bisericii a fost din nou restaurată în 1993, de către pictorul Virgil Pavel din Sibiu. După 10 ani s-au introdus gazul şi apa, iar lăcaşul a fost dotat cu încălzire centrală. În 2006, s-a înlocuit acoperişul intrării din partea de sud.
În 2008, în urma unor grele şi susţinute demersuri, s-a obţinut retrocedarea clădirii şi a terenului de peste drum de biserică, preluat abuziv de regimul comunist. Clădirea a fost reparată şi s-a transformat în Cămin Parohial.
Lucrările la biserică au continuat şi în ultimii ani: au fost înlocuite geamurile, uşa de la intrarea în pridvorul bisericii, s-a confecţionat un lumânărar şi s-a înlocuit pavajul din jurul bisericii (2009); a fost înlocuit în întregime acoperişul şi a fost refăcut exteriorul bisericii (2010). Toate acestea, prin contribuţia enoriaşilor acestei parohii.

Pr. paroh Marcel Ivaşcu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 57 – octombrie 2011

Apostolat nr. 56

Editorial:

• Omul de la catedră

Actual:

• Despre impozitarea Bisericii
• Idolatria undelor
• Cum să mă rog pentru şeful meu?
• În fiecare zi e Vineri, fraţilor!

Actualitatea religioasă:

• După avort şi homosexualitate, Obama promovează pedofilia
• Troiţă ortodoxă profanată în judeţul Harghita
• Prinţul Charles ajută mănăstirile din Muntele Athos
• Decizie istorică pentru bisericile din Turcia

Căsuţa copiilor:

• Explicaţie despre Dumnezeu

Pas în doi, familie:

• Sănătatea e legată de familie şi de prieteni

Alcoolism:

• Alcoolismul, suferinţă a familiei

Jurnal de pelerin:

• Pe cărările Athosului

Cu Dumnezeu în casă:

• Îndeletnicirile casnice sau de serviciu nu te îndepărtează de Dumnezeu
• Farmacia Domnului: Perele
• La gura sobei: Ai grijă, mamă!