duminică, 20 februarie 2011

La 90 de ani de la naştere, Valeriu Gafencu – un chip ireal pentru zilele noastre

Valeriu Gafencu este unul din tinerii care au murit în închisorile regimului comunist. Într-o lume care are ca idealuri comoditatea, bunăstarea şi „simţitul bine”, povestea lui pare de domeniul fantasticului. Şi totuşi, este realitate. Pe 24 ianuarie s-au împlinit 90 de ani de la naşterea lui.

O scurtă biografie

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sângerei, judeţul Bălţi, în Basarabia. În toamna anului 1941, când a fost arestat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică, Valeriu Gafencu avea vârsta de 20 de ani. Era student în anul al II-lea al Facultăţii de Drept şi Filosofie din Iaşi.
Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: „Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura antonesciana nu a văzut cu ochi buni activismul naţionalist-creştin al tânărului Gafencu, care voia ca tot mai mulţi elevi şi studenţi să se înscrie în Frăţiile de Cruce, pentru a se pregăti de luptă împotriva comunismului bolşevic ce ameninţa atunci România.
Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Târgu Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin puşcăriile de la închisoarea Aiud (întemniţat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941 - 1944) şi de la Piteşti.
Din cauza torturilor şi regimului bestial din temniţele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Târgu Ocna într-o stare atât de gravă, încât supravieţuirea sa timp de doi ani (până la 18 febr. 1952) poate fi considerată drept o minune.
Preţul rezistenţei sale morale şi spirituale în faţa ighemonului comunist de la Piteşti a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul. Chipul său era însă, straniu, scăldat într-o lumină nepământeană, asupra căreia depun mărturie mulţi din cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajmă în ultima parte a vieţii sale. Sufletul şi mintea sa nu se despărţeau defel de rugăciune.
În ultimul an, hemoptizia (scuipa sânge) îl transformase într-o “epavă”. La prima vedere, căci lumina sfinţeniei trecea dincolo de bietul trup în suferinţă şi îi atingea pe ceilalţi deţinuţi. Cu această figură de sfânt – care nu poate fi explicată natural, întrucât se ştie că boala care îl rodea aduce doar deprimare şi schimonosire a chipului – a trecut la cele veşnice.
Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup – care supurau permanent – Valeriu Gafencu şi-a aşteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat şi pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaş al Duhului Sfânt. Pentru credinţa sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-şi cunoască ziua morţii. Pe 2 februarie 1952, el şi-a rugat camarazii să-i procure o lumânare şi o cămaşa albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiaşi an. A mai cerut ca o cruciuliţă (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare.
La 18 februarie, între orele 14.00 şi 15.00, după momente de rugăciune incandescentă, cu faţă transfigurată Valeriu a rostit ultimele cuvinte: “Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul”.
La targa unde a fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoşilor), au venit şi s-au închinat, pe rând, toţi deţinuţii, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lăsa să-şi ia rămas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Şi-a sacrificat, pentru Hristos şi neam: tinereţea, profesia, familia, libertatea şi viaţa.
www.valeriugafencu.ro

Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi

„Nu eşti creştin dacă ai fost botezat, mergi la biserică dar vieţuieşti după principiile societăţii egoiste, imorale, materialiste în care trăieşti. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii, trebuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat pas liber impertinenţei ateiste.”
Valeriu Gafencu (în Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos)

Ochii lui oglindeau cerul
„Despre Târgu Ocna ar fi trebuit să vorbească Valeriu Gafencu, stâlpul de foc al spiritualităţii creştine din închisorile comuniste. Ochii lui mari, albaştri, oglindeau cerul. Privindu-i, te simţeai aşa de mic! Dar zâmbetul lui de nedescris îţi dădea curaj şi te făcea să cunoşti ce este iubirea lui Hristos. Şi oricât i-a fost de grea crucea suferinţei, zâmbetul acesta n-a încetat să-i lumineze faţa.”
Părintele Constantin Voicescu

Ne-a arătat calea ce duce la mântuire
„Valeriu ne-a arătat calea ce duce la mântuire: iubirea creştină. Iubirea era un cuvânt de ordine, îl spunea în toate împrejurările, şi-n scris şi verbal, era în loc de salut, de la revedere şi de orice. (…)
Când venea cineva de-acasă pe la el, aborda cu ei totdeauna probleme de credinţă, căutând să convingă pe fiecare de importanţa mântuirii. Spunea către mine că, chiar dacă nu reuşim noi să schimbăm lumea, măcar să trezim interesul, să o facem să nu se mai simtă bine când săvârşeşte răul, să creăm probleme, să-şi pună întrebări, să-şi schimbe paşii.
Făcea mult caz de conştiinţa păcatului, pentru că erau mulţi care considerau păcate numai curvia, hoţia şi crima şi mulţi nu se recunoşteau păcătoşi, fie că nu le aveau pe acestea, fie că le minimalizau, neacordându-le importanţa cuvenită. Dar pierdeau din vedere că mai sunt şi altele, şi poate mai mari decât acestea, cum ar fi mândria: „Celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă şi celor smeriţi le dă har.” Pe omul care se grozăveşte, Domnul îl lasă singur şi fără El o să-şi dea seama că nu poate face nimic şi-atunci o să strige către El.”
Marin Naidim

A fost un sfânt
„Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie, pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient răspunsul pe care l-au dat toţi cei care l-au cunoscut. A fost un sfânt. Este un sfânt.”
Virgil Maxim

Pagină realizată de Natalia Corlean

Niciun comentariu: