Editorial: Curajul de a fi normal

De multe ori auzi că ceea ce faci e inutil, că e prea multă răutate pretutindeni ca să mai existe şansa de a găsi o persoană care să facă binele dezinteresat, că deşi merg unii la biserică sunt mai păcătoşi decât cei care ţin patul cald duminca dimineaţa, că n-are rost să-i zâmbeşti celui de lângă tine pentru că oricum nu contezi în ochii lui dacă nu faci parte din „planul lui personal de dezvoltare”, etc.
Trebuie să iei o decizie. Lumea te vrea altfel. Te vrea ca ea (k-lumea). Şi te întrebi de ce? Eşti chiar atât de diferit, chiar atât de ciudat, pentru că ai in bibliotecă şi nişte cărţi de spiritualitate pe lângă celelalte, pentru că îţi faci cruce când te aşezi la masă sau când te duci la culcare, că îţi mănânci omleta de miercuri joi, că ai „slăbiciunea” de a nu riposta celui care te agresează sau te contorsionează în faţa celorlalţi? Că ai curaj să fi normal?
Omul, prin creaţie, este „imago dei”, chip al Creatorului. Deci are o identitate, este cineva. Este capabil să perceapă lumea prin cele cinci simţuri şi să o depăşească, să dorească în mod natural binele şi să iubească frumosul, să discearnă raţional modul în care îşi activează şi lucrează propriile puteri fizice şi sufleteşti. Să depăşească cadrul natural al existenţei şi să se ancoreze în spaţiul duhovnicesc. Cu toate acestea nu mai putem recunoaşte omul, CHIPUL (lui Dumnezeu), NORMALUL, pentru că acestui Chip i se interpune astăzi MULŢIMEA FĂRĂ CHIP, „grosul” fară identitate, mulţimea fără dorinţe superioare, fără scopuri înalte, care nu mai vrea decât „pâine şi circ”, „dresaţii” zilelor noastre. Ne-am obişnuit atât de mult să stăm încruntaţi, să-l pândim pe celălalt, să-l punem la insectar...
Pentru unii ilare, pentru altii tragice, aceste constatări „fotografiază” o stare de spirit a contemporaneităţii, o stare de anormalitate în care ne complacem, o viaţă fără Hristos, o viaţă liberă dar fără libertate, pentru că am devenit sclavii propriei noastre libertăţi. O viaţă anormală.
Pentru omul dinlăuntrul Bisericii, creştinul ancorat în Dumnezeu şi angajat într-o viaţă senină, duhovnicească, lucrurile sunt simple. El ştie că „normal” înseamnă să ai viaţă evlavioasă, să-l pui pe Hristos în centru, să te împărtăşeşti de Tainele Bisericii, să ai comuniune cu toti, să suferi cu toţi şi să te bucuri pentru toţi, să ai libertate să faci orice dar să faci numai binele şi încă ceva pe deasupra: să ai puterea să-L mărturiseşti pe Hristos în faţa celorlalti... Omul dinlăuntrul Bisericii ştie al Cărui chip este şi se străduieşte zi de zi să nu facă de ruşine Chipul lui Dumnezeu din el, să se păstreze normal. Dar vom (mai) avea curajul să rămânem normali?

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007

Societatea contemporană ucide familia

Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, s-a aflat vineri, 18 mai, în mijlocul preoţilor făgărăşeni. Întâlnirea a avut loc la Protopopiatul Făgăraş şi a fost prilejuită de conferinţa preoţească cu titlul „Problema familiei creştine astăzi. Pastoraţia copiilor, a tinerilor şi vârstnicilor“. Ea face parte dintr-o serie de conferinţe organizate de Arhiepiscopie pe tema familiei.

Criza familiei
Conferinţa a abordat o temă de mare actualitate, având în vedere criza majoră în care se află familia astăzi. Statisticile demografice arată că în Europa scade numărul căsătoriilor şi creşte numărul divorţurilor, mai ales în Europa Occidentală. Numărul tot mai mic de copii şi tot mai mare de vârstnici ne oferă imaginea dezolantă unui continent care îmbătrâneşte de la o zi la alta.
Cauzele sunt multiple şi complexe: transformările societăţii la nivel cultural şi tehnic promovează un nou mod de viaţă, individualist şi egoist. Avem o societate preocupată îndeosebi de progresul material cu orice preţ şi lipsită de idealuri şi valori. Absenţa idealului pe termen lung şi a valorilor creează adesea în om sentimentul vidului, al singurătăţii şi al abandonului, determinând mulţi oameni să se refugieze în practica drogului, a violenţei, dar şi în sinucidere ca mod de rezolvare a problemelor.
La criza aceasta de ordin spiritual din Europa Occidentală se mai adaugă în fostele ţări cu regim comunist şi alţi factori negativi care lovesc în familie: sărăcia, şomajul, violenţa, nesiguranţa zilei de mâine, emigraţia spre ţări mai bogate. În România, criza familiei se manifestă şi în abandonul copiilor şi în abandonul vârstnicilor, în numărul mare de avorturi şi chiar o creştere a numărului divorţurilor, creşterea violenţei în familie şi creşterea delicvenţei juvenile.

O societate bolnavă
Cauzele economice şi transformările specifice perioadei de tranziţie spre capitalism explică doar în parte acest fenomen. Nu trebuie uitat că în parte criza spirituală a familiei în România se datorează şi secularizării impuse de regimul comunist prin faptul că educaţia copiilor şi tinerilor a avut la bază ateismul. Lipsa unei educaţii în credinţa creştină timp de zeci de ani îşi spune cuvântul la adulţii de azi.
În mentalitatea modernă Dumnezeu parcă nu mai are loc, iar Evanghelia nu mai este auzită. Mentalitatea contemporană a înlocuit credinţa religioasă cu tehnica, psihanaliza şi solidaritatea socială. Acestea însă nu îi pot ţine locul, iar rezultatul este înfiorător: o societate bolnavă, violentă (în care părinţii îşi ucid copiii şi elevii îşi împuşcă profesorii), lipsită de idealuri (singurul obiectiv al vieţii este plăcerea individualistă, indiferent de consecinţe).

Singura soluţie
Singura şansă de supravieţuire a familiei în această societate îmbolnăvită este orientarea spre un mod de viaţă creştin, sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi asta deoarece criza cea mai profunda a familiei este insuficienta ei deschidere spre ajutorul lui Dumnezeu în organizarea însăşi a vieţii conjugale.
În prima parte a conferinţei, părintele Alexandru Stanciu din Ucea de Sus a propus câteva metode pastorale concrete prin care Biserica poate oferi familiei sprijinul de care are nevoie pentru a ieşi din criză.
În partea a doua, deschisă de părintele Ciprian Irimie din Lovnic, s-au deschis dialoguri constructive şi asupra vieţii familiei preotului. La îndemnul Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu, părintele Teofil Părăian de la mănăstirea Brâncoveanu a împărtăşit preoţilor din experienţa sa duhovnicească câteva sfaturi privitor la influenţele pe care le are familia preotului asupra celor din jur.

Filme documentare pentru tineri
În final, preoţii făgărăşeni au urmărit câteva documentare oferite de domnul Sebastian Moldovan, profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu. Materialele prezentate sunt rodul studiilor cercetătorilor unor oameni de ştiinţă, care demonstrează influenţele dezastruoase ale vieţii sexuale dezordonate asupra viitorului tinerilor care o practică. Documentarele au fost puse şi la dispoziţia preoţilor, care au astfel posibilitatea de a argumenta ştiinţific anumite probleme în întâlnirile pe care le pot organiza cu tinerii.
Această dezbatere şi soluţiile propuse au avut ca scop responsabilizarea preotului în vederea unei mai vii implicări a Bisericii în viaţa de zi cu zi a creştinului.

Pr. Cătălin Teulea, Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007

Postul Sfinţilor Apostoli

Pentru Biserica Ortodoxa postul are o mare importanţă în ceea ce priveşte anul liturgic sau bisericesc, fiind strâns legat de marile sărbători creştine. Bucuria acestor sărbători, cu rol central în viaţa credincioşilor, nu ar putea fi gustată din plin fără post. Aşa cum la capătul unui urcuş anevoios pe un munte ne apare frumuseţea încântătoare a panoramei văilor şi împrejurimilor, la fel apar bucuriile marilor praznice şi sărbători bisericeşti după perioadele de urcuş duhovnicesc ale posturilor.

Postul verii
După cum se poate foarte uşor constata, fiecărui anotimp îi corespunde câte o perioadă de post în care suntem chemaţi să închinăm primele gânduri şi acţiuni lui Dumnezeu. La începutul verii ne este pus înainte postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care precedă sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie). El este rânduit în cinstea celor apostolilor Petru şi Pavel, dar şi în cinstea tuturor apostolilor Domnului, precum şi în amintirea obiceiului lor de a posti înainte de a întreprinde acte mai importante, cum ar fi, de pildă, hirotonia preoţilor.
Spre deosebire de celelalte posturi, care au o durata fixă, Postul Sâmpetrului are o durată variabilă de la an la an. El începe întotdeauna într-o luni, după Duminica Tuturor Sfinţilor (prima duminică după Rusalii) şi ţine până în ziua de 29 iunie; pentru că anul acesta sărbătoarea cade într-o zi de vineri, se face dezlegare la peşte.

Cale a sfinţirii
Postul este o jertfă liber consimţită de credincios pentru progresul său duhovnicesc, este o negare de bună voie a tot ceea ce înrobeşte sufletul, este mijloc de supunere şi întărire a voinţei. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre rostul postului: „Dacă ne-am rândui viaţa noastră cu minte trează, dacă am întrebuinţa tot răgazul vieţii noastre cu cele duhovniceşti şi am mânca atâta doar ca să plinim nevoia numai şi am cheltui toată viaţa noastră în fapte bune, nici n-am mai avea nevoie de ajutorul pe care ni-l dă postul . Dar pentru că firea este trândavă şi se îndreaptă mai degrabă spre tihnă şi plăceri, de aceea Stăpânul Cel iubitor de oameni, ca un tată iubitor, a izvodit leacul postului, ca să ne desprindă de plăceri şi să ne ducă de la grijile lumeşti la lucrarea celor duhovniceşti. “(Omilii la Facere, X,1)

Formă de exprimare a pocăinţei
De asemenea, postul este o formă de pocăinţă, pentru păcatele săvârşite, prin care se câştigă harul Lui Dumnezeu. Însoţit de rugăciune, de milostenie, de smerenie, de mărturisirea păcatelor şi de sfânta împărtăşanie, postul aduce uşurare sufletului şi iertarea păcatelor. Mărturie pentru aceasta stau locuitorii cetăţii Ninive ale căror fărădelegi ajunseseră până la Dumnezeu. Aflând de la profetul Iona că „patruzeci de zile mai sunt şi Ninive va fi distrusă“ , împăratul cetăţii porunceşte ca toată lumea să postească, cu mic, cu mare şi să se roage lui Dumnezeu să-i ierte şi să-i mai lase cu zile. „Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors de la căile lor cele rele. Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit” (Iona 3,10)

Adevăratul post
Adevăratul post este acela care îmbină în mod fericit cele două aspecte ale lui: aspectul trupesc şi aspectul sufletesc, adică abţinerea de la bucate trebuie să fie însoţită de abţinerea de la păcate şi de efortul continuu spre virtute şi progres duhovnicesc. Numeroşi Sfinţi Părinţi insistă asupra acestui fapt, subliniind că postul trupesc fără cel sufletesc este lipsit de orice valoare morală. „Postul cel adevarat - spune Sf. Vasile cel Mare - constă în reţinerea de la cele rele. Dezleagă toată legătura nedreptăţii, iartă aproapelui tău vătămările, dăruieşte lui datoriile. Tu nu mănânci carne, dar mănânci pe fratele tău. Tu te reţii de la vin, dar nu înfrânezi zburdările trupului. Tu nu mănânci până seara, dar petreci ziua cu procese.“

Moduri de postire
Pentru că postul este asociat ideii de înfrânare, toţi creştinii au posibilitatea să postească în ciuda neputinţelor lor, înfrânându-se fiecare de la ce poate. Există patru modalităţi prin care un creştin se poate înfrâna după măsura voinţei şi a credinţei lui: ajunarea sau postul integral, când se mănâncă doar seara pâine şi apă; postul aspru, cu hrană uscată; postul obişnuit sau comun, când bucatele sunt gătite cu ulei, evitându-se produsele de origine animală; postul uşor, când se dezleagă la vin, peşte şi produse lactate.
Postul Sfinţilor Apostoli e mai puţin aspru decât al Paştilor, sâmbăta si duminica fiind dezlegare la vin şi peşte. La hramuri şi la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie) se dă dezlegare la peşte.
Pentru cei bolnavi postul este însăşi boala lor. Acestora Sfântul Ioan Gură de Aur le spune: „sunt căi cu mult mai bune decât calea postului, care ne pot deschide uşile îndrăznirii celei către Dumnezeu. Cel ce mănâncă şi nu poate posti, să facă milostenii mai bogate, să se roage cu mai multă stăruinţă, să fie mai cu râvnă la ascultarea cuvintelor dumnezeieşti, la acestea boala trupului nu-i este o piedică. Să se împace cu duşmanii, să alunge din sufletul său orice gând de răzbunare.“ ( Omilii la Facere X,2)

Folosul postului
Sfinţii Părinţi ai Bisericii lui Hristos laudă şi recomandă postul cu multă stăruinţă, mai ales în cazuri de nenorociri şi de primejdii sau în vreme de suferinţă. „Cei ce puteţi posti, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, să duceţi mai departe, atât cât vă stă în putinţă, această lăudabilă şi frumoasă râvnă. «Cu cât se strică omul nostru cel din afară, cu atât se înnoieşte cel dinăuntru » II (Corinteni 4,16). Postul istoveşte trupul şi pune frâu zburdărilor celor fără de rânduială, dar face sufletul mai limpede, îl întraripează, îl face să se suie la înălţimi, îl face uşor“.

Pr. Ion Tărcuţă, Parohia Ucea de Jos

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007

„Privirea vicleană“

Într-o zi din tinereţele mele, am luat masa la o cantină publică împreună cu doi prieteni. Eram serviţi la masă de o fată deosebit de frumoasă. Vrăjit de frumuseţea ei, unul din comeseni m-a întrebat: „Ce zici, e păcat să priveşti şi să admiri o frumuseţe lăsată de Dumnezeu?“ Întrebarea lui mi-a adus aminte îndată de o rugăciune, pe care preotul o zice în taină la Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite şi în care el se roagă lui Dumnezeu, între altele, ca „ochiul (nostru) să fie ferit de toată privirea cea vicleană“. Într-adevăr, există o privire sinceră, curată şi alta perfidă, întinată. Privirea vicleană este expresia unei conştiinţe păcătoase, a unei gândiri perverse, a unei senzualităţi dominate de poftele şi plăcerile trupeşti inferioare. O asemenea privire are, de regulă, consecinţe dureroase, nefericite, nefaste.
Referiri la „privirea vicleană“, în înţelesul acesta, întâlnim şi în nenumărate cântece populare româneşti. Iată câteva versuri din trei cântece:
1.„De n-ar fi ochi şi sprâncene,/ N-ar mai fi păcate grele./Dar ochi şi sprâncene sunt,/Păcatele-s pe pământ.“
2.„Eu am spus ochilor mei/Să nu fie lăcomei./Dar ei nu m-au ascultat/Şi numai de rele am dat.“
3.„Rachiu-i bun şi vinu-i dulce,/Ţucu-i ochii cui le-aduce.“
Fără îndoială, privirea unei frumuseţi „îţi procură o stare de graţie, atât fizică, cât şi sufletească şi mentală“, cum spunea cineva recent. Dar, nu în orice condiţii. Poetul Mihai Eminescu, în poezia: „Pe lângă plopii fără soţ“, zice către zâna iubirii sale: „Căci te iubeam cu ochi păgâni“
Dar mai presus de toţi şi de toate, Domnul nostru Iisus Hristos, considerând ochiul trupesc ca oglindă a sufletului, ne previne să luăm aminte ca ochiul nostru să fie luminat şi nu întunecat (Matei 6,22 – 23), căci „oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui“ (Matei 5,28). Iată de ce în multe rugăciuni mărturisim zicând: „frumuseţe străină am văzut şi cu dânsa mi-am rănit inima“.
Cu referire la cei care prin privirea lor vicleană ispitesc alte persoane, Sfântul Apostol Petru spune: „având ochii plini de pofta desfrânării şi fiind nesăţioşi de păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice“(2petru 2,14). Pe unii ca aceştia Domnul nostru Iisus Hristos îi avertizează zicând: „Vai omului aceluia prin care vine sminteala“(Matei 18,7). Deci, vai şi fetelor şi femeilor care se îmbracă sumar şi provocator, şi celor care elaborează şi editează cărţi şi reviste erotice, precum şi celor care alcătuiesc şi prezintă programele, mai mult sau mai puţin pornografice, ale televiziunii şi astfel – cum spune canonul 100 al Sinodului Trulan-Quinisext – „amăgesc vederea, strică mintea şi împing spre aţâţarea poftelor ruşinoase“.
Luând aminte la toate cele de mai sus, e necesar ca prin raţiune sfinţită de credinţa creştină să ne stăpânim instinctele, sentimentele şi voinţa, în aşa fel încât ochiul nostru să fie curat, privirea să ne fie neîntinată, sufletul luminos şi viaţa bineplăcută lui Dumnezeu.

Pr. Prof. Ioan Glăjar, Parohia Ucea de Jos

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007

Biografia unui părinte: Aurel Răduleţ

Copilărie zbuciumată
Părintele Aurel Răduleţ s-a născut în ziua de 10 septembrie 1943 în satul Berivoii Mari, în casa lui Ioan şi Lucreţia Răduleţ, fiind al doilea băiat al lor. Primii ani din viaţă îi petrece în satul natal, la poalele munţilor Făgăraş. Murindu-i tatăl, întors grav bolnav de pe front, rămâne orfan de la vârsta de 4 ani. Dumnezeu îi rânduieşte însă un alt „tată” în persoana preotului Andrei Aldea şi astfel îşi petrece anii copilăriei în comuna Recea, unde acesta era preot, urmând primele 4 clase primare la Berivoi şi apoi 3 clase la Şcoala nr.1 din Făgăraş. Între timp, cel de-al doilea tată a fost arestat şi închis pentru că nu a divulgat secretul spovedaniei în cazul unui „partizan” din munţii Făgăraşului, găzduit şi spovedit la dânsul.

Şef de promoţie
În viaţa părintelui au urmat apoi şi ani frumoşi, începând în 1957 cursurile Seminarului Teologic Ortodox Român din Cluj-Napoca, pe care îl termină în 1963, ani împletiţi cu amintiri din zona Luduşului de Mureş, unde şi-a petrecut vacanţele alături de fratele mai mic.
După absolvire s-a înscris la cursurile Institutului Teologic din Sibiu pe care le-a absolvit în anul 1967 ca şef de promoţie.
În anul III (1966), în luna iulie, s-a căsătorit cu Anicuţa Şolcă, al cărei străbunic era preot, iar tatăl cântăreţ bisericesc în satul Felmer (judeţul Braşov).

Preot misionar în secuime
Pentru că viitoarea soţie a părintelui mai avea încă doi ani de studiat la Institutul Pedagogic din Braşov, părintele Aurel Răduleţ a cerut Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Nicolae Mladin să-l trimită trei ani „unde are nevoie Biserica”. Aşa a fost trimis „în secuime”, ca paroh la Luper-Doboi (Protopopiatul Topliţa ) unde a funcţionat până în 1969, născându-i-se aici primii doi fii: Ioan şi Marian.
A fost apoi transferat la Parohia Tuşnad Băi pentru doi ani, aici având o activitate pastorală rodnică, reactivând mai multe parohii şi filii ortodoxe care figurau doar cu numele în listele protopopiatului Topliţa (vezi parohiile Ciuc-Sângiorgiu, Lăzăreşti, Sâncrăieni şi altele, până la numărul de 24 de sate ). Aici a făcut adevărata misiune. A întâlnit cazuri în care în satul respectiv exista biserică (în paragină, nemaislujindu-se de zeci de ani) şi nu existau credincioşi, sau mai grav, erau sate care aveau credincioşi şi nu mai exista biserică. Mulţi dintre aceştia aveau conştiinţa că sunt români, însă numele lor erau maghiarizate şi aproape că nu mai ştiau să vorbească româneşte.

Săcele şi Copăcel
Din parohia aceasta a plecat la Săcele, unde a activat doi ani, administrând şi parohia Violacut. A pictat biserica din Săcele în numai doi ani. Tot în această parohie i se nasc următorii doi copii, Teodor şi Elena. Iată că s-au împlinit nu trei ani, cât ceruse părintele Mitropolitului Nicolae Mladin, ci şapte ani, ani rodnici în care a fost secondat tot timpul de soţia sa Anicuţa, ani de care părintele îşi aminteşte cu mult drag.
În 1972 se transferă în Ţara Făgăraşului, în parohia Copăcel, unde a fost primul care a statornicit slujirea zilnică în biserică şi unde a funcţionat până în 1982. Aici i s-au născut următorii şase copii: Adrian, Dumitru, Maria, Daniela, Nicolae şi Gheorghe, ultimul decedând în urma unui eveniment nefericit în anul 1982, fiind înmormântat în spatele altarului bisericii, loc pe care părintele a ridicat o bisericuţă (biserica mare în miniatură).

Împliniri şi necazuri la Sibiu
De aici părintele Aurel a plecat prin transfer la Sibiu în parohia Iosefin II, unde a activat până la 1 octombrie 2006. Am putea considera această perioadă din viaţa părintelui ca fiind una cu totul deosebită. Au fost şi bucurii şi împliniri concretizate prin naşterea ultimelor trei fiice: Anişoara, Ioana-Cristina şi Mihaela, dar şi prin înfiinţarea a două capele în Sibiu cu hramurile Acoperământul Maicii Domnului şi Sfânta Muceniţă Filofteia. Au fost şi necazuri, (moartea fiicei Elena în martie 1989) şi neîmpliniri legate de dorinţa de a construi o biserică în Sibiu în vremea comunismului.
Toate aceste neîmpliniri s-au spulberat odată cu evenimentele din 1989, când visul părintelui s-a împlinit prin punerea pietrei de temelie a celei ce urma să fie măreaţa biserică din Piaţa Prahovei, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, sfinţită în 21 mai 2007.

Vicar al Mitropoliei
La Sibiu activitatea părintelui s-a desfăşurat pe mai multe planuri. În primul rând a reuşit să statornicească slujirea Sfintei Liturghii zilnic (doar la catedrală se mai slujea zilnic ). Din 1990 până în 1998 părintele Aurel a funcţionat ca Vicar administrativ al Mitropoliei, având experienţa reorganizării Episcopiei Alba-Iuliei în anul 1975, când a fost numit de către Mitropolitul Nicolae Mladin consilier administrativ-bisericesc, ocupându-se de toate cele necesare funcţionării reînfiinţatei Episcopii de Alba-Iulia, alături de Prea Sfinţitul Episcop Emilian Birdaş.
Ca vicar al Mitropoliei Sibiului s-a implicat în lucrarea de reînfiinţare a vechilor mănăstiri distruse de generalul Bukov. Astfel a participat direct la reînfiinţarea bisericilor „Sfântul Apostol Andrei“ de la Berivoii Marii, Schitul „Sfinţii 40 de mucenici“ de la Berivoii Mici, mănăstirile Bucium, Dejani, Buneşti, Boholţ şi Cârţişoara.

Profesor la seminar
Între anii 1997-2003 a funcţionat ca profesor la Seminarul Teologic Ortodox „Sf. Constantin Brâncoveanu“ din Făgăraş, având un aport esenţial la înfiinţarea acestei şcoli teologice unde a predat materiile: IBU, Pastorală, Catehetică, Omiletică şi Istoria religiilor, iar la capela Seminarului le-a predicat tinerilor seminarişti, împărtăşindu-le din vasta sa experienţă.
Am putea spune că dorinţa părintelui de a se întoarce pe pământurile natale s-a împlinit prin aceea că s-a pensionat de la parohia Voievodenii Mici.
La 21 mai 2007 Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, recunoscându-i meritele deosebite, i-a acordat cea mai înaltă distincţie bisericească, aceea de a fi „purtător de bederniţă” (distincţie care se acordă doar arhiereilor şi arhimandriţilor).

Pr. Laurenţiu Broscăţeanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007

Singur într-o mare de oameni

Singurătatea: un mare flagel al secolului nostru. O boală trăită din plin de fiecare membru al societăţii actuale. Prezentă la tot pasul, trăită de mulţi, ignorată de mulţi, dar totuşi simţită de fiecare dintre noi.

Apel la mica publicitate împotriva singurătăţii
Într-o lume plină de agitaţie în care comunicarea prin intermediul mass-media a de-venit o obişnuinţă, comuniunea cu cei din jurul nostru s-a transformat într-o "rara avis", într-o pasăre rară. Citeam deunăzi într-o publicaţie londoneză, la rubrica anunţuri, cuvinte care m-au şocat şi m-au pus pe gânduri. Am mai auzit eu despre astfel de lucruri, dar până nu am văzut eu cu ochii mei nu am putut crede.
Erau acolo zeci de anunţuri care sunau cam aşa: "Persoană... doresc să vorbesc 5 minute pe zi cu cineva la telefon", sau "Singur, caut companie de dialog pentru a-mi împărtăşi gândurile şi pentru a fi ascultat" etc. E teribil. Într-un oraş cu o populaţie de peste 8 milioane de locuitori să se audă strigătul deznădăjduit "Sunt singur!".

Iadul este lipsa comunicării
Dar iată că, din păcate, acelaşi strigăt mut se aude din ce în ce mai mult şi în mijlocul societăţii noastre româneşti. Şi în special în mediul urban, dar nu numai. Trecem grăbiţi unul pe lângă celălalt pe stradă ca şi cum n-am băga de seamă că în jurul nostru sunt suflete la fel de bucuroase sau întristate ca şi noi. Suntem prea grăbiţi ca să mai realizăm că unul plânge sau râde. Că un copil are nevoie de atenţia mea, că un vârstnic îşi trage picioarele anevoie spre casă cu o plasă goală în mână şi cu privirea dusă şi deznădăjduită, că adolescentul de lângă mine a uitat codul bunelor maniere şi se comportă ca şi cum ar fi singur pe stradă, că cerşetorul din colţ e acolo nu pentru că îi place să fie ci pentru că noi, societatea, ne însingurăm unii pe alţii. Şi aceasta datorită faptului că ne pierdem adevărata dimensiune a fiinţei noastre. Uităm cel mai elementar lucru: că suntem persoane, iar persoana se caracterizează prin comuniune, prin legătura mea cu cel de lângă mine, cu cei din jurul meu. Fără să vrem noi ne însingurăm şi ne creăm acea stare de iad. Căci iadul nu înseamnă foc şi pucioasă ci lipsă de comuniune cu cel de lângă mine.
Când te simţi singur nu înseamnă că te-au părăsit cei din jurul tău, ci că tu ţi-ai pierdut caracterul comunicativ al fiinţei tale. Hristos ne spune în mod clar că nu putem fi în comuniune dacă nu suntem în El. De aceea ne îndeamnă să nu fim singuri, ci să ne adunăm unul sau doi în numele Lui pentru a fi şi El în mijlocul nostru. Să nu uităm că El a venit la noi tocmai pentru că eram singuri şi bolnavi, bolnavi de păcat. El a venit la noi, şi nu noi am mers la El. Şi acum ne cere fiecăruia dintre noi să ieşim, după exemplul Său, în întâmpinarea celui de lângă noi. Să-l facem să nu se mai simtă singur, să stăm de vorbă cu el, să-l îmbărbătezi şi mai ales să-l iubim aşa cum este el, cu păcatele, cu neputinţele, cu dezamăgirile lui. Şi atunci când ne vom lua inima în dinţi şi vom ridica privirea să-i căutăm pe cei din jurul nostru, când vom încerca să vedem în ochii lor nu pe un oarecare individ care trece nevăzut pe lângă mine, ci pe fratele meu în Hristos, sau chiar pe Hristos care se ascunde în el, când îi voi zâmbi şi-l voi saluta şi voi fi părtaş la bucuria şi necazul lui, atunci sigur singurătatea mea şi a lui se va împrăştia, iar bucuria comuniunii cu el şi implicit cu Dumnezeu ne va face mai fericiţi.

Puterea unui zâmbet
Şi încă ceva! Lui Dumnezeu nu-i plac oamenii posomorâţi. Şi cred că s-ar bucura mult să ne vadă zâmbind mai des. Şi nu uitaţi: când zâmbim noi zâmbeşte şi Dumnezeu, zâmbeşte şi cel de lângă noi; şi uite cum singurătatea începe să se destrame. Faceţi-L prieten în primul rând pe Dumnezeu şi o să vedeţi că veţi avea mai mulţi prieteni decât aţi visat vreodată. Adio singurătate, bine ai venit Doamne, bine aţi venit prieteni!

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007

Pas în doi, la început de drum

„Pas în doi“. Sub acest titlu ne propunem să redescoperim frumuseţea căsniciei. În lumea de azi majoritatea căsniciilor nu se mai bazează pe alegerea părinţilor sau pe considerente materiale, iar tinerii pornesc pe acest drum din proprie iniţiativă, din dragoste. Cu toate acestea, paradoxal, numărul divorţurilor a crescut incredibil de mult, practic o căsnicie din cinci ajungând la separare, cu consecinţe dureroase pentru familie, mai ales pentru copii. Şi nu numai atât. Chiar şi mulţi dintre cei care rămân împreună fac acest lucru numai pentru că divorţul li se pare mult mai greu şi acceptă să îndure o relaţie de complezenţă, de acceptare resemnată a situaţiei; iar cu sufletul (şi de cele mai multe ori şi cu trupul) evadează din căsnicie. Nici societatea nu e de partea familiei, pentru că încurajează acest comportament, iar căsnicia este de multe ori numită "colivie" sau "jug", iar pe seama ei există nenumărate glume care descriu viaţa celor căsătoriţi ca fiind una de suportare reciprocă. Aşa să fie? Atunci cum de vedem totuşi şi soţi care se înţeleg din priviri, care şi după zeci de ani de căsnicie îşi zâmbesc drăgăstos şi complice sau se plimbă de mână, ca în tinereţe?

Un psiholog pe probleme de căsnicie spunea că nu există căsătorii nefericite, ci doar parteneri imaturi. O căsnicie fericită nu e un cadou pe care îl primeşti de-a gata prin binecuvântarea lui Dumnezeu în Taina Cununiei, ci e o luptă care, dacă îl luăm ca aliat pe Domnul, se transformă în victorie. În această împreună călătorie un rol important îl are şi informaţia, pentru că despre căsnicie înveţi cât trăieşti. De aceea ne-am propus să punem la dispoziţia celor care îşi doresc o căsnicie împlinită, indiferent de vârsta lor, o serie de articole în care vor găsi informaţii folositoare, din experienţa unor duhovnici şi nu numai.

Pornim deci la drum, cu rugăciune şi cu speranţa ca mersul unul lângă altul din multe căsnicii să se armonizeze în timp şi să devină un "pas în doi".

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007

Fericirea înseamnă maturitate

Multe cupluri fac greşeala să creadă că atunci când spun DA toate sunt împlinite. Consideră că, dacă urcă împreună treptele bisericii, au urcat şi scara care duce în al nouălea cer.
Unii sociologi au dorit să redea această mentalitate în filmele de la Hollywood şi în televiziuni. Alţii scriitorii romantici. Poate că sunt de vină şi autorii versurilor unor melodii mult ascultate.
În acest moment nu ne interesează însă să căutăm cauzele atât timp cât ne interesează să înţelegem evenimentele. Căsnicia reuşită poate să fie „construită în cer“, însă în realitate seamănă mai mult cu jucăriile stricate pe care le armonizează cineva singur, când adăugând, când ridicând, când tăind, când egalând, când completând, până ajunge să dea naştere la ceva frumos, care să-i ofere bucurie pentru totdeauna.
Dacă priveştij în dicţionar la cuvântul „fericire“, vei citi aceste explicaţii interesante: „Fericire este provocată de reuşita a ceea ce consideră cineva bun. Satisfacţia înseamnă un fel de fericire paşnică în care rămâne cineva după împlinirea dorinţelor sale, chiar dacă nu s-au materializat toate speranţele sale“.
Acest lucru este valabil chiar şi pentru cuplurile cele mai fericite. Căsnicia nu schimbă, ca prin farmec, omul nedesăvârşit în om desăvârşit. Fiecare om are lipsurile lui. Ca să răspundă cineva la o astfel de provocare e o chestiune de maturitate. Fiecare dintre noi am fost cândva îndrăgostiţi de imaginea ideală a aceluia pe care l-am visat a fi partenerul desăvârşit de viaţă. Dacă fiecare dintre voi continuă să păstreze în minte acea imagine ideală pe care şi-a construit-o cu ajutorul fanteziei, atunci să se pregătească să trăiască adevărate deziluzii.
De aceea este foarte important să laşi copilăriile care se potrivesc numai eroilor din visurile tale de puştoaică. Pentru că dacă persişti în ele, rişti să faci câteva greşeli grosolane. Vei pierde timp preţios şi multă energie încercând să îl transformi pe soţul tău în ceva ce el nu va fi niciodată. Probabil că ţi se va întâmpla des să insişti exagerat de mult asupra a ceea ce nu este şi să uiţi toate calităţile ce constituie adevărata lui personalitate.
Într-o căsnicie adevărată, două persoane încearcă să îmbine trăsăturile caracteristice ale fiecăruia într-o unitate care să se potrivească amândorura. Participarea celor doi la o astfel de încercare constituie forţa exterioară a unei căsnicii reuşite.
Să nu cazi victima impresiilor exterioare. Nu suntem nici unul fără greşeală. Studiază cu sinceritate părţile lui negative. Priveşte cu atenţie şi slăbiciunile tale, apoi caută să vezi cum se pot îmbina defectele voastre cu calităţile, astfel încât să obţineţi cele mai bune şi puternice rezultate.
După căsătorie devenim mult mai sensibili la decepţii şi supărări decât înainte. Maturitatea însă ne ajută să trecem peste ele şi să construim împreună. Şi fiţi convinşi că merită acest efort.

Charlie W. Shedd, Scrisori Caterinei – sfaturi unei tinere căsătorite

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007

O societate agresivă

De mulţi ani societatea se învârteşte într-un cerc vicios al agresivităţii ca răspuns la o altă agresivitate. Nimeni nu mai găseşte drumul tainic al iubirii, care să-i dea puterea şi curajul să reacţioneze întorcând şi obrazul celălalt.
Şi totuşi, a existat (şi încă mai există şi va exista mereu) CINEVA care a putut să facă acest lucru. Deci... se poate!
Am căutat un moment în viaţa oamenilor în care relaţiile dintre ei să fie armonioase (în cel mai înalt grad posibil) sau cel puţin binevoitoare şi de bună credinţă, care să constituie un punct de început în care să fie posibilă ruperea cercului vicios de care vorbeam. Cred că un astfel de moment poate fi perioada de constituire a unui nou cuplu, de la care să pornească o nouă generaţie, în care IUBIREA să decidă regulile jocului "de-a viaţa".
De aceea vom încerca de-a lungul unui şir de articole să aducem cât mai multe informaţii de care tinerii şi mai puţin tinerii să se folosească, pentru a evita sau a repara greşelile care se fac de obicei.
Pentru început, mi se pare important de precizat pentru tineri că, de cele mai multe ori, la baza alegerii partenerului (partenerei) stă un model mai degrabă subconştient. Concret, băieţii (bărbaţii) au ca model de viitoare soţie pe mama, iar fetele (femeile) pe tata. Această informaţie însă este valabilă doar în cazurile în care părinţii respectivi sunt persoane dezirabile, acceptate de copii şi care să nu fi făcut greşeli majore ca părinţi. Spre exemplu, un tată care a fost tot timpul agresiv cu soţia lui şi cu copiii, va duce la faptul că fiica lui îşi va dori un partener la polul opus faţă de tatăl ei, adică o persoană blândă şi tolerantă, uneori chiar lipsită de o opinie fermă (genul "Cum spui tu...").
În cazul în care mama este prea aspră lucrurile sunt mai complicate, pentru că ei nu i se iartă multe din comportamentele care tatălui îi sunt trecute cu vederea. De la MAMA toţi membrii familiei se aşteaptă să fie "o oază de linişte", un exemplu pentru puterea de iertare şi bunătate, indiferent că este vorba despre copii sau despre soţ.
Aceste lucruri e bine să fie cunoscute de cei care urmează să îşi întemeieze o familie, pentru că explică multe, şi bune şi rele. Experienţa de 30 de ani de psihologie mă face să le afirm, însă situaţiile sunt pe cât de diferite pe atât de complexe. De aceea trebuie puse în discuţie situaţii concrete, iar acesta este motivul pentru care se impune o legătură directă cu cititorii, care prin întrebările adresate ne ajută să oferim informaţii "la obiect", concrete şi actuale.

Dana Preda, psiholog

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007

Matei vrea o minune

Afară era cald. Razele soarelui mângâiau jucăuşe tot ce întâlneau în calea lor; ba o frunză de un verde crud care se legăna ameţită parcă de adierea vântului, ba o floare ce-şi ridica căpşorul să primească salutul soarelui, ba penajul pufos al unui piţigoi care făcea tumbe prin aer desfătându-şi colegii de zbor cu giumbuşlucurile lui de mare circar aerian. Undeva, la umbra unui pom de liliac, Matei tolănit pe iarbă, privea încântat la aceste minunăţii dumnezeieşti. Îi atrăsese atenţia de mult timp micul circar al aerului, piţigoiul cel hazliu, care dădea spectacolul şi pentru el înveselindu-l. La cei cinci anişori ai săi, Matei nu mai văzuse un asemenea spectacol. Emoţionat, cu sufletul la gură, era aproape să aplaude de bucurie la trucurile piţigoiului năstruşnic, dar nu vroia să-l sperie. Dintr-o dată micul aviator, piţigoiul nostru, îşi strînse aripile şi porni ca o săgeată spre pământ. Matei îl pierdu din ochi. Se ridică repede în picioare pentru a vedea unde a plecat actorul său. În clipa aceea se auzi însă un zgomot surd. O cursă, făcută dintr-un coş sub care fusese aşezate multe bunătăţi pofticioase pentru păsărelele lacome de hrană, a căzut ca o închisoare peste micul piţigoi care se zbătea acum deznădăjduit. Liniştii amiezii i-a luat locul acum râsul colorat şi plin de răutate a unor copii care strigau cât îi ţinea gura: ”L-am prins, l-am prins, veniţi să-l vedeţi!”
Ochii lui Matei se umplură de lacrimi. Pierduse un prieten drag. Un piţigoi care îi adusese atâtea bucurii în ziua aceea. Ce putea face pentru el? Aha. Bunica îi spusese cu câteva zile înainte că atunci când vrei să ajuţi pe cineva trebuie în primul rând să te rogi pentru el. Matei se lumină la faţă. Se ascunse în spatele tufei de liliac, îngenunche, îşi strânse mânuţele în forma crucii, închise ochii şi…. ”Doamne, te rog să ai grijă de prietenul meu, piţigoiul. Vreau să-l eliberezi. Să-l scoţi de sub coş.” Deschise ochii şi privi la coş. Nu se întâmplase nimic. Se rugă a doua oara. Nimic. Mai încercă o dată. Dar Dumnezeu parcă nu era acasă. Nu-l auzea. Nu mai înţelegea nimic. Nu cerea ceva pentru el, ci se ruga pentru un prieten al lui şi cu toate astea…
Se ridică în picioare, cu capul plecat, cu lacrimi şiroindu-i pe faţa mică şi bălaie, şi suspinând se îndreptă spre casă. Trebuia să-l ajute cineva. Ce să facă?
Bunica îl văzu în mijlocul curţii. Era supărat. Tare supărat. Îl chemă la ea. Îl aşeză pe genunchii ei şi-l descusu puţin câte puţin. Matei abia oprindu-si suspinele îi povesti cu lux de amănunte tot ce se întâmplase cu prietenul lui piţigoiul, şi încheie abia reuşind să rostească printre sughiţuri: “Dar Dumnezeu n-a făcut o minune la rugăciunea mea!”
Bunica îşi descreţi fruntea, îi pieptănă părul bălai cu degetele ei subţiri şi delicate şi îşi începu povestea:
“Într-o mânăstire, în bibliotecă studiau patru călugări. Călugări îmbunătăţiţi, dornici de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, de a sta în legătură cu El, de a se ruga neîncetat, de a studia cât mai mult din ceea ce s-a scris despre Dumnezeu pentru a-l cunoaşte mai bine, a-l înţelege şi a se apropia mai mult de El. La un moment dat, noapte fiind, s-a stins lumina. Unul dintre ei a propus: “Fraţilor, să ne rugăm lui Dumnezeu şi să vedem pe care îl va asculta. La a cărui rugăciune se va aprinde lumina înseamnă că acela este mai apreciat de Dumnezeu. Înseamnă că acela este mai credincios şi mai iubit de Dumnezeu”. Se propunea un test de credincioşie. Un concurs de rugăciune în care Dumnezeu era pus arbitru. Dumnezeu trebuia să săvârşească acum o minune pentru ei, la cererea lor. Trei dintre călugări au fost de acord primind provocarea cu bucurie, considerând că acum pot să le dovedească celorlalţi cât sunt de credincioşi ei şi cât de mult îi ascultă pe ei Dumnezeu. Unul dintre ei era însă trist, căci cu puţin timp înainte tocmai citise un cuvânt al Sfintei Scripturi care spunea “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”. Dar din smerenie nu putea să-i refuze pe fraţii lui de rugăciune, gândind că Dumnezeu îl va scoate din această încercare. Au acceptat cu toţi şi iată-l pe primul călugăr, rugându-se profund, pios, dar nu s-a întâmplat nimic. Biblioteca era pe mai departe cufundată în întuneric. A început rugăciunea cel de-l doilea, profund, pios, dar acelaşi efect; întuneric, beznă în jurul lor. S-a rugat apoi cel de-al treilea, profund, pios, dar nici de data aceasta nu s-a întâmplat nimic. Al patrulea dintre ei, cel care fusese trist că trebuie să-l ispitească pe Dumnezeu, şi-a început rugăciunea pios, profund… Apoi s-a ridicat de la locul lui şi zicându-şi rugăciunea mereu, s-a dus la tabloul de siguranţă al instalaţiei electrice de la bibliotecă şi l-a reparat. Şi în clipa când şi-a terminat rugăciunea a terminat şi reparaţia tabloului de siguranţă… şi s-a făcut lumină”.
Matei tresări. “Aha!” Deci Dumnezeu face minuni doar atunci când noi nu putem singuri să ne rezolvăm problemele. Deci Dumnezeu vrea ca ceea ce putem să facem noi, să facem. El intervine doar atunci când noi nu putem singuri să ne ajutăm. Acum am înţeles. Îţi mulţumesc bunico! Şi sărind ca un sfârlez din braţele bunicii, o zbughi repede pe poarta curţii şi se îndreptă spre închisoarea piţigoiului. Pe drum se ruga spunând: “Doamne ajută-mă să nu se supere ceilalţi copii pe mine dacă o să-l eliberez pe piţigoiul meu!” Ajunse la locul cursei. Le explică copiilor că piţigoiul de sub coş era prietenul lui şi îi roagă să-l lase pe el să-i dea drumul. Ceilalţi uitaseră deja de cursă, de micul piţigoi zbanghiu care tremura acum sub coş. O porniseră într-o mare hărmălaie spre maidan. Matei ridică singur coşul. Micul actor aerian îl privi cu ochii speriaţi dar plini de mulţumire. Îşi atinse uşor căpuşorul pufos de mâna micuţului Matei, apoi se înălţă în văzduh. Mai făcu două trei tumbe şi o porni voios spre zări. Matei a înţeles. Dumnezeu face minuni. Dar minunile se fac prin noi.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007

Stresul, boala secolului

Solicitările suferite la locul de muncă, şomajul şi excluderea socială, probleme familiale, agresiuni sonore, aglomeraţia din mijloacele de transport în comun, toate aceste situaţii, printre multe altele, generează ceea ce uneori este considerat boala secolului: stresul. În ultima vreme presa ne-a pus în atenţie chiar câteva cazuri de moarte prematură din cauza stresului şi oboselii, de aceea am acordat prioritate acestui subiect.

Leul şi crocodilul ne învaţă...
Lumea contemporană, extrem de agitată, nu poate scăpa de acest flagel al capitalismului care este stresul şi inevitabil de consecinţele lui devastatoare în planul sănătăţii. Soluţiile se află însă chiar sub nasul nostru.
Câteva reflecţii asupra vieţii unor animale ne ajută să înţelegem mai bine efectele lui asupra organismului nostru.
Atunci când o pisică întâlneşte pe neaşteptate un câine, i se zbârleşte blana, inima îi bate mai puternic, tensiunea arterială creşte, respiraţia îi este accelerată. Adrenalina şi alte secreţii ale glandelor sunt imediat difuzate în circuitul sângelui deoarece centrul emotiv, stârnit de frică, trimite mesaje de alarmă fulgerător de rapide în toate părţile corpului. Răspunsul organismului la aceste mesaje se numeşte „reacţie de alarmă". O asemănare cu pisica o are şi leul, pe care îl vedem adesea în grădina zoologică, unde am putea spune că trăieşte în condiţii de stres, fiind lipsit de libertatea de care are atâta nevoie. În cuşca lui păşeşte fără răgaz încoace şi încolo de sute de ori într-o zi. Este fără astâmpăr şi înfrânt.
În altă parte a grădinii zoologice se află un crocodil. În contrast cu leul, domnul crocodil zace nemişcat ca un buştean, doar rareori mai clipeşte din ochi. El reprezintă liniştea întruchipată şi cu siguranţă nu se sinchiseşte de ceea ce leii ar putea să spună despre el. Pe faţă are cucuie şi zbârcituri cu duiumul, dar niciodată nu a vărsat vreo lacrimă (de crocodil) pentru ele.
Cât de mult trăiesc aceste animale? Într-o grădină zoologică am văzut un leu de 25 de ani. Ochii îi erau obosiţi şi mersul nesigur. Era cu adevărat ramolit şi în mare parte îi lipsea şi dantura. La numai 25 de ani era gata pentru groapă. Este crocodilul bătrân la 25 de ani? Nicidecum! El mai trăieşte mult timp după ce oasele leului s-au uscat şi au albit zăcând în pustie.
De ce diferă aşa de mult în duratele lor de viaţa aceste două animale? Un medic din Statele Unite a dat răspunsul. El a crescut multe specii de animale din toată lumea şi de la fiecare animal a studiat glandele suprarenale şi tiroide. Iată ce a descoperit: leul avea glandele suprarenale mari. El a trăit o viaţă de mare încordare şi reacţiile de panică erau manifestări curente. Centrul emotiv al leului era întotdeauna solicitat din cauza abundenţei de adrenalină în alergările sale obositoare după vreo antilopă iute sau în luptele înverşunate cu alţi lei şi bivoli africani. Leul avea şi glanda tiroidă mare, un indiciu că şi-a petrecut zilele într-o activitate încordată.
În contrast izbitor, aceleaşi glande la crocodil erau foarte mici. Sistemul lui nervos nu a supus la solicitări aceste glande şi adrenalina nu a bombardat inima sa în mod repetat pentru a produce viteze ameţitoare. Adrenalina nu i-a ridicat tensiunea ca să-i îngroaşe arterele în mod prematur.

Totul depinde de noi
La o fiinţă omenească, mărimea glandelor suprarenale şi tiroide sunt determinate de numărul reacţiilor de alarmă emise de centrul emotiv. Departamentul Sănătăţii Statului New-York a publicat fotografiile a două glande suprarenale ale omului, care, surprinzător, erau de mărimi foarte diferite. Una de mărime normală, cealaltă foarte mărită ca rezultat al încordării. Individul de la care a fost recoltată glanda mărită a murit, probabil, cu mulţi ani înainte din cauză că secreţia mărită de adrenalină a făcut ravagii în una sau mai multe din funcţiile corpului său. El nu numai că şi-a scurtat zilele, dar zilele lui au fost probabil pline de hărţuieli emotive.
Trebuie să reamintim însă, că în mod normal, glandele suprarenale şi tiroide sunt necesare şi folositoare. Dacă cineva se trezeşte noaptea şi constată că un hoţ a pătruns în locuinţă, frica acţionează centrul emotiv care trimite mesaje acestor glande pentru producerea mărită a hormonilor, dând posibilitatea inimii individului să bată mai puternic şi să acumuleze mai multă energie fie pentru o luptă, fie pentru o fugă. Acest surplus de energie oferit de glande poate duce la salvarea vieţii dacă cineva este fugărit de un leu, sau întâlnit de un răufăcător la drumul mare.
Dacă însă o persoană stă în amiaza mare în toată siguranţa în locuinţa sa şi permite minţii sale să se gândească la spărgători şi la tauri care îl atacă, centrul emotiv va trimite mesaje de alarmă către glande şi inima precum şi tensiunea vor acţiona ca şi când individul ar fi realmente atacat. Cum s-a arătat deja, corpul, în mod normal, are nevoie de aceşti hormoni, dar dacă săptămâni şi luni în şir este supus la suprasolicitări, vor avea loc reacţii dăunătoare.
Încordările (stresul) nu sunt nici pe departe atât de răspunzătoare pentru o mulţime de boli, cât sunt propriile noastre reacţii faţă de aceste încordări. Cabinetul unui medic este plin de oameni suferinzi de aproape toate bolile enumerate în acest studiu din cauză că minţile lor sunt încărcate de mii de griji privitoare la bani, sănătatea lor şi a copiilor, etc.

Stres şi boli
Iată o schemă care arată mai bine cum acţionează grijile vieţii asupra sănătăţii.
Înţelegem, aşadar, cum pofta, ura, frica, pot provoca schimbări organice şi adevărate boli, dacă aceste sentimente sunt durabile.
Dacă am pune în practică îndemnul Sf. Ap. Pavel ,,daţi mulţumire lui Dumnezeu pentru toate”(ITes.5,18), poate necazurile noastre n-ar fi aşa de mari. Uşurarea pe care am experimenta-o ar fi incomparabil mai mare decât cea pe care am dobândit-o înghiţind sedative sau calmante care nu pot să dea pacea interioară, ci doar să oprească vremelnic unele din impulsurile ce pleacă de la centrul emotiv.
Mult mai eficace şi permanentă este o reţetă din Scriptură, numită şi Cartea Vieţii: „Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus" (Filip. 4, 6-7).

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007

Apostolat în Ţara Făgăraşului: În căutarea voastră...

„În căutarea voastră?!”... Ce titlu e acesta?... s-ar putea întreba cititorul acestor rânduri. Da, iată că dialogul nostru porneşte încă de la titlu: m-am aşezat la masa de lucru şi... n-am dorit să scriu un titlu care să aibă o tentă de senzaţional, ştiţi, aşa cum ne-am obişnuit... Nu, eu nu vreau cu orice preţ să vă surprind, eu vreau să vă întâlnesc şi să ne întâlnim cu toţii prin intermediul acestei reviste.
Aţi întâlnit vreodată pe cineva? Da, cu siguranţă. Aţi simţit cât e de minunat să comunicaţi cu celălalt? Să... ascultaţi şi să fiţi ascultat, înţeles, acceptat, sfătuit sau admirat? Iubit? Eu cred că fiecare merită aşa ceva, şi, mai mult, este capabil de aşa ceva. Merită şi este capabil, adică, de Întâlnire (personală cu celălalt), de Iubire.
Aceasta este o convingere a mea. Că întâlnirea iubitoare cu o altă persoană oferă o împlinire sufletească şi satisfacţii dintre cele mai mari pe care un om le poate încerca. De aceea, căutând un titlu cu care să ajung la cititori, nu am făcut decât să privesc cu atenţie şi sinceritate în inima mea şi... am înţeles că în esenţă asta vreau: ca încă de la primul cuvânt, din titlu, să plec „în căutarea voastră”. Pentru că vreau să vă întâlnesc, iar întâlnindu-vă, aş vrea să învăţ, încă o dată şi de fiecare dată, să iubesc.
E bine să putem gândi aşa: cuvintele reprezintă doar instrumentul cu ajutorul căruia comunicăm, dar la un capăt şi la celălalt al lor sunt oameni, suflete, inimi, vieţi care caută şi se caută. Şi acesta este cu adevărat important: omul. Atât cel de la care pleacă cuvântul, cât şi cel la care ajunge cuvântul. Da, cuvântul poate fi, de pildă, ca o îmbrăţişare caldă, curată, temeinică, când izvorăşte dintr-un suflet plin de dragoste şi care, primit de cel care-l citeşte, îl învăluie pe acesta în toată fiinţa sa. Cuvântul poate fi ca o carte de mare preţ, când izvorăşte din experienţa unui om încercat şi care, primit, dăruieşte înţelepciune celui ce citeşte. Prin cuvânt se poate exprima un adevăr – unul spunându-l, altul învăţându-l; cuvântul poate mijloci bucurie – unul dăruind-o, celălalt primind-o; multe se pot face cu acest instrument – care este cuvântul – , dar iată o condiţie indispensabilă: este nevoie, întotdeauna, de doi, de cel puţin doi oameni; degeaba ar rosti unul cuvântul, dacă nu ar fi un altul, care să-l asculte şi să poată primi ceva prin intermediul lui. Şi aşa, fiecare are nevoie de celălalt, capătă un sens unul prin celălalt, se îmbogăţeşte. Dar, numai şi numai împreună. Şi aceasta este o... întâlnire, precum spuneam şi doream încă de la început. O întâlnire între oameni, prin mijlocirea cuvântului. Şi... să fie aceasta din, şi în, şi pentru iubire!

Eu, cea din spatele acestor cuvinte, sunt o făgărăşeancă – dintotdeauna bucuroasă pentru că m-am născut şi am crescut pe aceste meleaguri –, dar în momentul de faţă trăiesc ceva mai departe de locurile natale. Faptul de a putea scrie câteva rânduri în această publicaţie, mărturisesc că a înnoit şi a conferit o savoare deosebită sentimentului, viu în sufletul meu, de apartenenţă la locurile şi locuitorii Ţării Făgăraşului. Drept recunoştinţă pentru această posibilitate, aş dori ca rândurile de mai sus să reprezinte nu doar o poartă deschisă spre sufletele cititorilor, ci aş dori de asemenea să le dedic acestei publicaţii şi celor ce colaborează la realizarea ei, împreună cu respectul şi admiraţia mea.
Într-adevăr, însuşi titlul publicaţiei, „Apostolat”, nu înseamnă oare şi aceea că un grup de oameni harnici şi deschişi au simţit chemarea, dorinţa şi dragostea de a „ieşi în căutarea voastră”, de a ajunge la sufletele dumneavoastră, ale tuturor celor ce, în acelaşi duh, iubiţi oamenii, iubiţi şi preţuiţi cuvântul (bun), şi ştiţi să răspundeţi bucuros la invitaţia unei întâlniri?

Amalia Răibuleţ, Roma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007

Biserica “Adormirea Maicii Domnului”

Biserica cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” din Făgăraş, cunoscută şi sub denumirea de „biserica din cimitir”, ocupă un loc aparte în sufletul credincioşilor ortodocşi din oraş. Ea s-a construit în perioada de vârf a perioadei comuniste, când tot ceea ce ţinea de propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu era interzis, iar dacă se avea în plan construirea unei biserici, lucru extrem de îndrăzneţ, trebuia să se facă mari intervenţii. Aşa a fost şi în acest caz, când prin multă diplomaţie s-a realizat construcţia ei.
Capelă neîncăpătoare
Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ este aşezată în frumosul “Cartier al florilor”, care a luat fiinţă după cel de-al doilea război mondial, când conducerea de la acea vreme a parcelat un vast câmp situat la marginea dinspre apus a oraşului. E un cartier şi o parohie a unor oameni plini de nobleţe spirituală, care s-au remarcat prin bonomie, altruism şi solidaritate ori de câte ori a fost nevoie.
Biserica a fost înfiinţată în şedinţa Consilului Arhiepiscopesc Sibiu, la data de 1 octombrie 1976. Preot paroh a fost numit părintele Aurel Popa, care slujea în capela mortuară din cimitir, aflată atunci la numărul 4 de pe strada Macului. Ajungând să fie neîncăpătoare pentru credincioşii veniţi la slujbe, la 20 ianuarie 1977 parintele Aurel Popa, sprijinit de Consiliul Parohial, a hotărât construirea unui sfânt altar în exteriorul capelei mortuare, pentru a se mări spaţiul din interior.

Ridicată în câteva luni
Iniţial s-a avut ca perspectivă construirea unei biserici pe un alt amplasament, dar solul nefiind destul de bun pentru o fundaţie, s-a rămas pe vechiul loc. În 18 februarie 1981 s-au făcut intrări separate în capelă şi casa mortuară, iar părintele Aurel Popa a luat în discuţie propunerea de a se cere aprobarea pentru construirea unei biserici şi a înaintat Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Antonie un memoriu în care se arăta că în Făgăraş sunt numai două biserici ortodoxe, maghiarii şi saşii având fiecare câte o biserică tip catedrală.
În 17 mai 1987 s-a aprobat devizul, cu lucrările propuse de inginerul Octavian Pătroi. Casa mortuară a fost mutată în casa paznicului cimitirului, cum era cunoscută de făgărăşeni, unde s-a construit actuala capelă mortură a municipiului Făgăraş.
În 9 iunie 1987, preotul Aurel Popa şi consiliul parohial au hotărât ca lucrările să fie conduse de arhitectul Gheorghe Moldovan. Construirea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ a început în 11 iunie 1987, într-o zi de joi din săptămâna de după Rusalii.
Aşa cum am menţionat, construirea actualei biserici s-a făcut cu o foarte mare rapiditate datorită situaţiilor grele din vremea aceea. La 20 octombrie biserica era deja construită, împreună cu instalaţia de încălzire centrală realizată de Constantin Iftimie. În 12 martie 1988 devizul pentru pictura interioară şi cea exterioară a fost aprobat de Arhiepiscopia Ortodoxă Sibiu.
În 1 septembrie 1988 are loc încheierea lucrărilor de tencuieli şi finisări, iar în 16 aprilie 1989 aprobarea devizului pentru turnul clopotniţă al bisericii.

Vitralii şi mozaic
Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ are formă de navă, compartimentată astfel: Sfântul Altar are o bază semioctogonală în exterior şi boltire semicalotă; naosul are o bază dreptunghiulară, acoperit cu o placă semirotundă stil boltă, sprijinită pe pereţii exteriori; pronaosul este de dimensiuni mai reduse, iar deasupra lui este balconul. La intrare în se află tinda, iar în partea dreaptă scările pe care se ajunge în balcon. În partea stângă, la intrare în tindă, se află mormântul părintelui Aurel Popa, ctitorul acestei biserici.
Acoperişul bisericii şi al turlei a fost executat din tablă de aluminiu în formă de solzi. Lucrarea a fost realizată de fraţii Nicolae şi Ioan Bârsan, mari meşteri, care au executat şi stranele în formă de amfiteatru din balcon.
Vitraliile, 12 la număr, au fost executate de pictorii Barabaş şi Broscăţean din Bucureşti. Iconostasul şi stranele sculptate în lemn de stejar au fost executate de Armanu Virgil din Grumăzeşti, judeţul Neamţ.
Pictura în frescă, deosebit de frumoasă, a fost executată între anii 1997-1999 de pictorul Vasile Carp din Bucureşti, iar în anul 2005 pictorul Viorel Maxim din Târgul Mureş a executat în exteriorul bisericii cele 57 iconiţe-mozaic cu diferite chipuri de sfinţi, reprezentaţi într-un stil deosebit.
Construirea bisericii, pictura interioară şi exterioară, cele două frumoase candelabre, precum şi celelalte lucrări, au fost făcute cu ajutorul donaţiilor benevole ale credincioşilor.

Preoţi slujitori
Fiind vorba despre o biserică nouă, şirul preoţilor slujitori este scurt:
1. Părintele Aurel Popa, care a slujit din 22 august 1976 până în 21 mai 1991. Realizarea pastoral-misionară cea mai importantă a părintelui a fost construirea acestei biserici în anul 1987. Toate lucrările la această biserică au fost executate cu o foarte mare rapiditate, ca şi când acesta şi-ar fi presimţit sfârşitul din 21 mai 1991.
2. Părintele Ioan Lungoci, instalat în mai 1988
3. Părintele Ioan Minu instalat în decembrie 1991.
Biserica a fost sfinţită în 4 septembrie 2005 de Prea Sfinţitul Visarion, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, iar în Duminica Ortodoxiei, 12 martie 2006, Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu Streza a săvârşit Sfânta Liturghie în biserica „Adormirii Maicii Domnului“.

Pr. Răzvan Timofte

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007