Recomandări din arhivă: nr. 6

• Editorial: Surâs de copil
• Catedrala "Sf. Ioan Botezătorul", de la începuturi până în prezent
• "Din fiecare eşec trebuie să rămâi cu o lecţie de viaţă" - interviu cu Părintele Ion Tărcuţă din Ucea de Jos
• Românii plecaţi la muncă lasă în urmă copii răstigniţi
• Iubeşte şi vei fi iubit. Partea I: Dragostea, viaţa femeii
• O poveste pentru tine: Cum să găseşti un îngeraş
• Homosexualitatea: alegere sau destin?
• Sfânta Împărtăşanie

Tradiţie şi spiritualitate: Parada cetelor de sărbătoarea Sfântului Ioan

De ziua Sfântului Ioan Botezătorul, cetele din Ţara Făgăraşului s-au reunit pentru tradiţionala paradă care încheie sărbătorile de iarnă. Cu binecuvântarea şi în prezenţa Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu, mitropolitul Ardealului, tradiţia românească a încălzit încă o data inimile credincioşilor. Sărbătoarea a început cu Sfânta Liturghie, la Catedrala „Sfântul Ioan Botezătorul“, unde a fost sărbătorit hramul.

Oaspeţi de seamă
La invitaţia părintelui protopop Ioan Ciocan, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Laurenţiu Streza a venit din nou în mijlocul credincioşilor făgărăşeni pentru oficierea Sfintei Liturghii arhiereşti. L-au însoţit părintele profesor Mihai Iosu, vicarul Arhiepiscopiei Sibiului, şi părintele Ilarion Urs, stareţul mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbătă de Sus.
Alţi invitaţi de seamă au fost primarul Făgăraşului, Sorin Mănduc, directorul Prefecturii Făgăraş, Lucian Gavrilă, deputatul Gheorghe Gabor, consilierul judeţean Radu Ispas, primari, consilieri locali din zonă şi alte oficialităţi ale judeţului.

Slujbă arhierească
Răspunsurile la Sfânta Liturghie au fost armonios date de cele două coruri reunite ale bisericilor din Şinca Nouă şi Viştea de Jos, dirijate de profesorul Gheorghe Malene. Cu această ocazie, Înalt Prea Sfinţia Sa a hirotesit întru preoţi iconomi pe părintele Adrian Precup şi pe părintele Mihai Piticaş (cunoscut medic făgărăşean) pentru activitatea şi jertfelnicia lor ca preoţi misionari ai Protopopiatului Făgăraş. De asemenea părintele diacon Nicolae Lie, slujitor la catedrala ortodoxă Făgăraş şi profesor cu frumoase rezultate la seminarul Teologic din Făgăraş a fost înaintat în treapta de arhidiacon.
Cetele de feciori şi-au prezentat rând pe rând colindul specific de la balconul catedralei, după care Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit a rostit un înălţător cuvânt de învăţătura cu alese îndemnuri pastoral-misionare la păstrarea tradiţiilor autentice româneşti.

Parada cetelor
După oficierea Sfintei Liturghii, credincioşii alături de preoţi au ieşit în faţa catedralei. Cetele de feciori şi fete, îmbrăcaţi în costume româneşti specifice zonei din care veneau, au defilat pe strada Mihai Viteazu, între Casa Municipală de Cultură şi catedrală, în frunte cu primarii comunelor lor şi preoţii parohiilor din care fac parte. Au prezentat, pe rând, colinde sau jocuri specifice satelor lor. Tradiţia a prins viaţă dând prestanţă sărbătorii şi valorificând tezaurul colindelor româneşti din acest colţ de ţară. Încă o data inimile tinerilor băteau alături de cele de toate vârstele, regăsindu-se în trăirea colindului autentic românesc.

Valoarea tradiţiei
Mitropolitul Ardealului, IPS Laurenţiu Streza, a felicitat organizatorii acestui eveniment şi a subliniat importanţa implicării preoţilor în păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti, precum şi promovarea lor în rândul tinerilor.
La rândul său, primarul Făgăraşului, Sorin Mănduc, a subliniat în cuvântul său valoarea autenticităţii româneşti. Această a treia ediţie s-a bucurat de premierea tuturor celor 34 de cete de feciori printr-o diplomă de participare. Au fost şi premii speciale: „Cea mai reprezentativă ceată de feciori”: ceata de feciori din Recea pentru prima ediţie, ceata de feciori din Şinca Veche pentru ediţia a doua, iar ceata de feciori din Părău pentru prestaţia la sărbătoarea de anul acesta.

Pr.Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Editorial: Al doilea an de „Apostolat“

Iată că a mai trecut un an de la naşterea acestei publicaţii, în care ne-am dorit împărtăşirea bucuriei şi frumuseţii vieţii trăite după voia lui Dumnezeu. Trăim în această lume haotică şi debusolată, care aleargă necontenit după un „mai bine”, care atunci când devine realitate dispare subit, în locul lui apărând altă „ţintă”, un alt „mai bine” care ne consumă încă o perioadă; şi tot aşa, până vedem că viaţa trece, iar adevărul se vede clar doar în faţa morţii: "Unde este dezmierdarea cea lumească? Unde este nălucirea celor trecătoare? Unde este aurul şi argintul? Unde este mulţimea slugilor şi strigarea? Toate sunt ţărână, toate cenuşă, toate umbră."
În această lume, Dumnezeu a rămas singurul Care nu se dezminte, Care îşi împlineşte promisiunile, Care iubeşte necondiţionat, Care ştie şi ne spune adevărul. Şi care este adevărul? Că oricât am alerga şi am căuta plăcerea, ceea ce găsim după momentul consumării ei este tot durerea. Şi ajungem la această concluzie mai devreme sau mai târziu, la prima sau la a doua tinereţe, sau, mai trist, doar la bătrâneţe, când foarte greu mai putem schimba ceva.
De ce se întâmplă aşa? Pentru că noi avem impresia că Dumnezeu ne-a lăsat „poruncile” ca nişte restricţii, şi le luăm ca atare: nu ai voie să faci aia, nu ai voie să faci ailaltă, e păcat dacă faci asta… etc. Şi nu vrem să trăim îngrădiţi de restricţii. Or, Dumnezeu ne-a lăsat Poruncile pentru a ne schiţa un cadru în care, dacă alegem să trăim, vom avea o viaţă fericită. De multe ori nu ne dăm seama că, dacă trăim după poruncile lui Dumnezeu, suntem scutiţi de nenumărate suferinţe. Postul de exemplu, dacă îl ţinem constant (cele patru posturi şi miercurile şi vinerile de peste an) ne scuteşte de foarte multe boli provocate de lipsa unor perioade de dezintoxicare. Păstrarea fecioriei până la căsătorie ne scuteşte de multe dezamăgiri, ca să nu mai vorbim de nenumăratele boli care se transmit doar pe această cale, în faţa cărora niciun mijloc de „protecţie” oferit de medicina modernă nu oferă siguranţă 100%. (Şi oare ce ne face să credem că nu vom fi chiar noi printre cei 10 sau chiar 1% în cazul cărora „mijlocul de protecţie” se va dovedi neputincios?). Iertarea, o altă „poruncă”, ne eliberează de multe sentimente negative care lasă urme atât în sănătatea trupească precum şi în cea sufletească. Dacă ne creştem copiii în spiritul unei vieţi echilibrate bazate pe credinţă, în care Dumnezeu este un membru al familiei, de a Cărui prezenţă suntem conştienţi în fiecare clipă, vom creşte nişte copii care nu vor cădea aşa uşor în capcana abuzurilor de diferite feluri, nişte copii care vor şti să se bucure de lucrurile mărunte şi să fie fericiţi. Şi exemplele sunt nenumărate…
Sperăm ca în decursul celor doi ani de „Apostolat” să vă fi fost de folos cu ceva în creşterea duhovnicească, pentru ca împreună să mergem în continuare pe Calea pe care Hristos ne cheamă, mereu şi mereu, cu infinită dragoste.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Vreau să cresc… mic

- un articol adresat celor… mari -

Da, aţi citit bine. Vreau să cresc mic. Poate îmi veţi spune că o astfel de dorinţă este o nebunie. Şi într-adevăr este o nebunie. Dar o nebunie plină de valoare. O nebunie pe care Hristos o aşteaptă de la noi. O nebunie raţională. Şi acum ştiu că zâmbiţi. De parcă nebunia ar putea fi raţională. Şi totuşi este.
Oare nu era considerat nebun însuşi Hristos când a venit în mijlocul oamenilor de acum 2000 de ani, şi le vorbea despre marile paradoxuri ce păreau imposibil de înţeles din punct de vedere raţional? Le vorbea despre a doua naştere a lor. Şi ei nu înţelegeau. Le vorbea despre apa cea vie din care dacă cineva bea, nu mai însetează. Despre o pâine din care dacă cineva mănâncă nu numai că nu mai flămânzeşte ci, mai mult, îi va da viaţă veşnică. Dar lor le era greu să priceapă. Le explica despre înălţarea celui care se coboară şi despre căderea celui care se înalţă. Despre fericirea celor care plâng. Despre bucuria pe care o vor trăi cei ce sunt prigoniţi. Despre bucuria mai mare pe care o are omul atunci când dăruieşte decât atunci când primeşte. Şi cât de multe astfel de paradoxuri, de lucruri iraţionale, nu ne-a lăsat Hristos ca tratament celor ce dorim să ne însănătoşim spiritual…?
Vă aduceţi aminte că atunci când eram mici, bunicii sau părinţii se îngrijeau ca înainte de culcare să ne spunem „Îngeraşul”? Şi rosteam cu patos tocmai această frază „eu sunt mic, tu fă-mă mare”? Poate mulţi dintre noi gândeam că acesta este scopul vieţii noastre. Din oameni mici să creştem mari şi din oameni slabi să devenim tari. Apoi odată cu creşterea, întreaga societate ne-a inoculat ideea că pentru a putea avea ce e mai bun în viaţă trebuie să fim „oameni mari”. Şi acum, când suntem mari, ne dăm seama că nu acesta a fost scopul adevărat al vieţii noastre. Pentru că, dintr-o dată, viaţa noastră se complică. Ieşind din lumea celor mici, o lume lipsită de griji, intrăm dintr-o dată în lumea celor mari, o lume după care am tânjit atât de mult când eram copii. O lume în care ni se părea că vom avea mai multe drepturi decât îndatoriri. O lume în care noi vom fi liberi să facem ceea ce vrem, fără a mai fi constrânşi de regulile celor mari.
Şi, cu toate acestea, nu suntem atât de fericiţi ca atunci când eram copii. De multe ori nostalgia copilăriei ne apasă. Cât de frumos era atunci când cineva îţi purta de grijă. Se îngrijea ca dimineaţa să te trezeşti la ora fixă pentru a nu întârzia la grădiniţă sau la şcoală. Se îngrijea de ceea ce vei mânca şi cu ce te vei îmbrăca în ziua respectivă. Se îngrijea de tine ca să înţelegi că eşti iubit. Şi ştiind că cineva îţi poartă de grijă, te simţeai ocrotit, liniştit şi fericit. Bucuria copilăriei stă tocmai în această dependenţă de purtarea de grijă şi iubirea împărtăşită de părinţii noştri.
Odată cu creşterea, în zbaterea noastră de a ieşi din dependenţa celor care ne iubesc şi ne poartă de grijă, ne-am trezit că nu mai putem fi bucuroşi şi fericiţi ca şi atunci când eram copii. De ce? Pentru că dintr-o dată descoperim că noi trebuie să facem totul singuri. Noi trebuie să planificăm, noi trebuie să lucrăm şi de multe ori rezultatul obţinut nu este cel aşteptat. Şi atunci liniştea, bucuria şi fericirea sufletească încep să dispară.
Ce e de făcut atunci? E simplu. Cu ce noţiune putem asocia fericirea, bucuria, pacea? Cu împărăţia lui Dumnezeu. Ce ne spune Dumnezeu că trebuie să facem pentru a dobândi această împărăţie? Să fim ca şi copiii. Adică să recunoaştem în primul rând că nu suntem singuri pe lume. Că suntem copiii Tatălui Ceresc. Să acceptăm purtarea de grijă şi iubirea lui Dumnezeu. Să ne încredem în ceea ce El ne spune şi să facem ceea ce ne spune El. Să ne dorim, noi, oamenii mari, să nu ne mai considerăm orfani pe lume, crezând că ne purtăm singuri de grijă, ci să acceptăm că avem acolo sus un Părinte care ne poartă de grijă, mai mult decât au făcut-o chiar părinţii noştri trupeşti.
Şi era să uit ceva. Să nu uităm să ne spunem „Îngeraşul”: eu sunt mic, tu fă-mă mare… De fapt am ajuns mare, îngeraşule. Învaţă-mă să fiu din nou copil. Vreau să fiu copil. Vreau să cresc…mic. Te rog.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică

În vremea Sfintelor Sărbători de iarnă care tocmai au trecut este imposibil să nu fi avut vreun gând măcar spre iubirea de oameni a lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte credinţa noastră, iubirea pe care o are Dumnezeu faţă de noi este răspunsul la marile întrebări legate de relaţia Sa cu omul. În vremea Crăciunului ne-am întrebat şi ne-am minunat cum a fost posibil, cum a avut atâta bunăvoinţă Cel ce a făcut cerul şi pământul şi toate câte sunt, Cel ce este Dumnezeul, Stăpânul şi Guvernatorul tuturor lucrurilor, întregului Univers, să se întrupeze şi să se nască într-o iesle sărăcăcioasă, în cel mai smerit mod cu putinţă. Suntem uimiţi şi ne-am bucurat că avem un astfel de Dumnezeu, a Cărui Naştere ca Prunc în ieslea din Betleem am aşteptat-o şi am vestit-o prin minunatul glas al colindelor.
În vremea sărbătorii Botezului Domnului, prin intermediul cântărilor şi alcătuirilor liturgice care răsună în bisericile noastre ne-am pus aceeaşi întrebare: cum de acest Dumnezeu al nostru, Fiul lui Dumnezeu, vine să fie botezat de către Ioan? Stăpânul cere să fie botezat de robul său, făptura se atinge de creştetul Făcătorului. Mântuitorul vine la râul Iordan să primească botezul pocăinţei (El, Cel ce este fără păcat) şi, botezându-se, apa se sfinţeşte prin atingerea Lui, dăruind oamenilor Botezul ca poartă de intrare în Împărăţia Cerurilor.
În vremea Sfintelor Sale Patimi, atunci când vom retrăi alături de Domnul Iisus Hristos toate batjocoririle îndurate, toată umilinţa pe care a primit-o, când vom săruta şi ne vom închina Crucii pe care El a îmbrăţişat-o şi a primit-o de bunăvoie, pentru ca prin Moartea Sa să omoare moartea care ţine în robie neamul omenesc, ne vom pune aceeaşi întrebare, şi mai intens rămânând plini de uimire şi adâncă recunoştinţă: cum de a făcut atâtea Dumnezeu pentru noi şi pentru a noastră mântuire?
Răspunsul la toate aceste întrebări este: IUBIREA. Şi acest fapt îl cunoaştem din Sfânta Scriptură şi din Tradiţia Bisericii noastre. Acest răspuns este formulat în mai multe locuri din Biblie, iar versetul pe care vi-l propunem de această dată spre meditaţie şi eventual memorare conţine răspunsul la aceste întrebări: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan: 3, 16). Tot ce a făcut şi face Dumnezeu pentru noi este din iubire, pentru ca noi să dobândim viaţa veşnică. Cunoscând toate acestea, un mare teolog al Bisericii, pr. Alexander Schmemann, spunea: „Creştinismul este revelaţia iubirii, darul iubirii şi porunca iubirii“. Şi dacă ne bucurăm şi ne minunăm de iubirea lui Dumnezeu descoperită şi dăruită nouă, avem şi porunca de a răspândi şi înmulţi această iubire. Cuvintele acestea spuse de Mântuitorul Hristos: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică au şi o reciprocă, un revers: dacă nu ajungem să avem viaţa veşnică, înseamnă că nu am crezut în El, înseamnă că nu am răspuns cu iubire la iubirea Lui.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

„Am căutat să-mi fac treaba cu seriozitate”

La cei 71 de ani ai săi, Părintele Cornel răspândeşte în jurul lui bucurie şi dragoste. L-a slujit pe Dumnezeu 38 de ani ca preot, dintre care 25 de ani în Parohia Victoria, de unde s-a şi pensionat. În prezent slujim împreună la biserica „Sf. Prooroc Ilie”, pe care a ctitorit-o înainte de a ieşi la pensie. Înconjurat de cărţile sale, din care abia mai are jumătate, cealaltă jumătate fiind donată şcolilor din localitate după pensionare, părintele a scos vreo 10 albume cu fotografii şi a început să depene amintiri... Din vorbă în vorbă, am ajuns să-i iau un interviu.

Părinte Cornel, ce anume v-a mişcat către preoţie?
Am crescut într-o familie care ştia de Dumnezeu şi de credinţă. Părinţii mei m-au crescut în frica de Dumnezeu şi în rânduielile credinţei noastre strămoşeşti. Apoi... a fost întâlnirea cu Părintele Arsenie. Cred că a asta a contat enorm.

Şi mai era Moş Codrea...
Da, aşa îi ziceau oamenii tatălui meu. Aveau un respect deosebit faţă de dumnealui pentru că a fost un om devotat Bisericii, ceea ce m-a determinat şi pe mine să am aceeaşi atitudine. Avea un fel al lui de a fi, care te făcea să-l îndrăgeşti.

Care a fost drumul sfinţiei voastre spre preoţie?
Am avut bucuria de a fi hirotonit diacon în anul 1963, în biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti, de către Înalt Prea Sfinţitul Nicodim al Leningradului, în prezenţa Părintelui Patriarh de pe vremea aceea, Prea Fericitul Justinian.

Şi aţi rămas la Bucureşti?
Da, pentru o vreme, deoarece am fost numit şef al Institutului Biblic de Ateliere al Patriarhiei, până în anul 1968, când Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Mladin m-a hirotonit preot paroh pe seama Parohiei Ortodoxe Gheja din Protopopiatul Luduş, a doua zi de Crăciun.

Nu aţi simţit “chemarea pământului” spre locurile natale?
Ba da, de aceea în 1971 m-am apropiat de casă, fiind numit preot al Parohiei Victoria. Nu mi-a fost uşor, cu vremurile de atunci.

Ce a însemnat preoţia pentru sfinţia voastră?
Multă jertfelnicie şi devotament. M-am angajat total la ridicarea casei parohiale şi, o data cu aceasta, a bisericii. Pe de altă parte, am încercat să tratez serios problemele din parohie.

Aţi trăit într-o perioadă în care Biserica a avut duhovnici renumiţi. Credeţi că mai există astfel de duhovnici azi?
Fără doar şi poate. Şi în rândul călugărilor şi în al preoţilor de mir.

Cum ar trebui să fie un duhovnic bun?
Să trateze problemele credincioşilor ca pe ale unor membri din familia lui, cu aceeaşi abnegaţie, având în vedere sufletul fiecăruia, şi să caute să nu fie niciodată pricină de sminteală celor din jur. Şi să se roage.

Aţi avut o misiune dificilă, deoarece nici unul din preoţii dinaintea sfinţiei voastre nu a reuşit să construiască o casă parohială, darămite o biserică în Victoria.
Am avut probleme deosebite când am construit biserica, deoarece aprobarea a fost doar pentru casă parohială. Lângă casă am avut un depozit de cărămidă sub acoperişul unei şuri. La început biserica a făcut parte din magazie, iar pe parcurs a fost zidită şi tencuită pe interior şi pe exterior. Au fost multe piedici... M-au „vizitat” inspectorii de la Braşov, pe vremea primarului Roşoiu, şi mi s-a pus în vedere să demolez „şura” în termen de o lună.

Cutremurător...
Da, am fost foarte tulburat. Ameninţările pe de o parte, frica de Dumnezeu şi misiunea preoţească pe de alta, dar şi providenţa lui Dumnezeu. Am găsit sprijin tocmai în primarul de atunci, domnul Roşoiu, care m-a încurajat în ascuns. Îl aveam sfătuitor de taină pe părintele Arsenie, care m-a vizitat şi m-a întărit. Aşa am mers mai departe.

Cum aţi reuşit să-i adunaţi pe oameni laolată în acele vremuri tulburi? Cu ce probleme v-aţi confruntat?
Tratând problemele fiecăruia cu cea mai mare seriozitate. I-am cununat pe cei care trăiau necununaţi (şi erau mulţi), le-am botezat copiii... Aveam câte 200-300 de botezuri pe an. Am botezat chiar copii mari, care mergeau la şcoală. Apoi am încercat să fiu prezent la toate înmormântările, deoarece „regimul” încerca să introducă obiceiul de a-i înmormânta pe oameni fără preot... A fost un caz chiar înainte să fiu numit preot la Victoria.
O altă problemă era cea a alcoolului, deoarece în combinat se consuma destul de mult şi uneori se confunda alcoolul etilic cu cel metilic iar oamenii orbeau şi mureau. Aşa că de atunci a fost scos alcoolul de la parastasele din biserică şi de la cimitir.

După ce aţi terminat de construit biserica şi casa parohială aţi răsuflat uşurat...
Nu chiar, pentru că am pus, împreună cu credincioşii, temelia unei biserici noi, cu hramul Sfântului Ilie. Dar despre asta ştii mai multe frăţia ta.

Vă rugăm să adresaţi un cuvânt cititorilor revistei noastre.
Mai întâi realizatorilor revistei, pe care îi felicit pentru osteneli şi îi îndemn să ţină steagul sus, iar cititorilor le spun să ia aminte că lucrurile nu sunt scrise pentru arhivă, ci pentru a se folosi de ele spre mântuire.

Interviu realizat de Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Planningul familial sau lupta contra vieţii nenăscute (II)

Pentru lumea modernă secularizată interesată de sexualitate ca obiect de consum, fără risc şi fără scrupule, disciplina Bisericii nu mai constituie o problemă. Şi este aşa pentru că societatea modernă şi postmodernă nu-şi mai pune foarte serios problema unor raporturi normale cu Dumnezeu, nici problema împărăţiei lui Dumnezeu şi, cu atât mai puţin, problema finalităţii vieţii afective. Articolul nostru se adresează tuturor acelora care, deşi trăiesc în această lume în care valorile moralei creştine sunt ignorate, mai cred în Împărăţia Cerurilor şi mai sunt fideli învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Pe baza bibliografiei de specialitate, am considerat că este de datoria noastră să facem cunoscută poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de consecinţele folosirii mijloacelor contraceptive şi de gravitatea acestor păcate. Dacă în numărul trecut am vorbit despre consecinţele folosirii mijloacelor contraceptive artificiale asupra sănătăţii femeii, în numărul acesta vom aduce noi precizări în lumina moralei creştine şi a datelor tehnice oferite de medicina modernă cu privire la planningul tehnic (mecanic) dar şi asupra planningului „natural”.

Contraceptivele – mijloace abortive
Utilizarea mijloacelor contraceptive moderne, a căror dezvoltare şi eficacitate se datorează evoluţiei tehnice medicale şi ştiinţei, facilitează nu atât prevenirea formării vieţii în pântecele matern, cât suprimarea ei, lucru mai puţin cunoscut de către utilizatorii unor astfel de mijloace, acest lucru datorându-se mai ales lipsei de informare corecte atât din partea medicilor, cât şi a celor care cunosc această realitate. Ne referim strict la mijloacele „abortive” (de preferat termenul „abortiv”, mult mai realist decât „contraceptiv”, deoarece aceste mijloace sunt concepute a avea randament maxim prin determinarea expulzării embrionului din mediul intrauterin, aşadar prin avortare), precum: steriletul (firul, spirală sau DIU) şi pilulele contraceptive orale de orice categorie (pilule hormonale).

Pilula contraceptivă adoarme conştiinţa
Pilula nu previne doar conceperea, ci şi implantarea embrionului după ce a avut loc conceperea. Ea este mult mai subtilă şi de fapt mult mai periculoasă decât celelalte mijloace contraceptive, tocmai datorită aparenţei ei de totală inofensivitate. Întrucât are aspectul unui medicament şi se ia ca orice medicament, fiind „ceva care se ia şi apoi nu te mai gândeşti” ea este cel mai uşor manevrant al conştiinţelor. Ea adoarme conştiinţa prin faptul că femeia respectivă nu va şti niciodată dacă a fost sau nu însărcinată. Este de observat însă că sensul pilulei constă tocmai în această iresponsabilizare. Or, însăşi acceptarea adormirii conştiinţei, renunţarea la responsabilitate înseamnă o imensă vină de care se va răspunde.
Pilula a ajuns astăzi arma contraceptivă principală, cea mai subtilă şi mai perfidă, pentru că în cazul tuturor celorlalte mijloace contraceptive persoana respectivă conştientizează, într-o măsură mai mare sau mai mică, gravitatea şi responsabilitatea greşelii. În cazul pilulei, omul este asigurat de totala iresponsabilitate prin ignoranţă, chiar dacă adepţii înşişi recunosc că natura ei medicamentoasa nu o face total nedăunătoare.
Dacă o persoană care nu recurge neapărat la o intervenţie chirurgicală pentru expulzarea fetusului din pântecele matern, nu înseamnă că nu săvârşeşte avort. Acelaşi lucru se întâmplă, dar sub altă formă, folosindu-se tehnicile abortive sus menţionate. E vorba doar de utilizarea unor procedee subtile conştiinţei iresponsabile. Suprimarea vieţii e un act criminal în orice situaţie, indiferent de procedeul utilizat.

Prezervativul – act onanist pedepsit de Dumnezeu
Morala creştină atrage atenţia că „relaţiile” care se cultivă prin unele din practicile contraceptive (utilizarea prezervativului) nu urmăresc împlinirea iubitoare a soţului şi a soţiei în raporturile conjugale, ci juisarea erotică egoistă a unuia prin intermediul celuilalt. Practicile contraceptive prin utilizarea condomului (prezervativului) sunt de tip onanist, femeia fiind privată de ceea ce Dumnezeu a rânduit să primească în relaţia cu bărbatul. Or, după cum am mai spus, această practică constituie un păcat grav, pedepsit cu moartea de Dumnezeu (Gen. 10) şi cu excluderea din împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6,9-10; Gal. 5,20; Efes. 5,3).

Planningul „natural” sau metoda calendarului
Constă în evitarea concepţiei prin efectuarea actului conjugal în perioada lunară nefertilă a femeii şi evitarea lui în perioada fertilă, adică în zilele când femeia poate rămâne gravidă. Această metodă, numită şi „metoda calendarului”, se bazează pe experienţa faptului că doar cu un timp (circa 12-16 zile) înaintea menstruaţiei femeia este fertilă. Ea se mai numeşte „metoda Ogino – Knaus”, după numele celor doi savanţi care au descoperit-o.
Despre această metodă se afirmă că reprezintă „o etapă importantă în cadrul reglării naturale a naşterilor”, totuşi se recunoaşte că „este imprecisă, mai ales când menstruaţia nu este regulată, pentru că se bazează pe data presupusă a următoarelor menstruaţii", calcul al probabilităţilor nu întru totul previzibil. Oricum, întrucât se exercită strict „natural”, această metodă, spun susţinătorii ei, este considerată nu numai cea mai inofensivă, ci şi cea mai argumentată moral.
Trebuie reliefat însă că de fapt esenţa acestei metode este aceeaşi cu a planningului tehnic, adică refuzul procreării şi combaterea ei. Ideea, intenţia, scopul şi sensul celor două feluri de planning sunt aceleaşi. Or, această este esenţa problemei.

Păcatele planingului
Planningul este o inconsecvenţă, o dedublare şi o autoînşelare a conştiinţei, pentru că programează ceea ce este neprogramabil, iubirea, act prin excelenţă spontan şi unic. Prin această programare se schimbă, se degradează preţuirea absolută a partenerului, care devine de fapt un obiect de plăcere, acesta fiind scopul şi sensul esenţial al planningului, mărturisit sau nu.
Esenţa iubirii este dăruirea totală şi deschiderea până la împlinirea deplină a finalităţii, care este procrearea. Se poate înţelege că, în măsura în care se exclude elementul şi sensul ei esenţial, iubirea nu numai că nu se finalizează, ci chiar se denaturează şi se perverteşte.
Esenţa planningului se dovedeşte a fi calculul egoist, în care copilul „devine un produs, nu mai este un dar, nu mai este rodul iubirii, nu mai este expresia gratuităţii dăruirii”. Acest lucru e dovedit de faptul că aproape în majoritatea familiilor numărul copiilor este numărul care a fost consimţit. Aşa cum spunea cineva: „dacă un cuplu nu are mai mult de trei copii, aceasta este pentru că nu a voit să aibă patru”.

Deosebiri inter-creştine privind planningul
Biserica Ortodoxă cât şi cea Catolică resping şi condamnă atât contracepţia cât şi principiul planningului în general. Există însă teologi, curente teologice şi chiar poziţii oficiale ale Bisericii Catolice sau Protestante care iau atitudini pro-planning derutând pe cei neinformaţi, care ar putea crede că aceste afirmaţii pro-planning aparţin întregii Biserici creştine.
Astfel, unii teologi catolici afirmă nu numai că „soţii au dreptul inalienabil de a decide intervalul între naşteri şi numărul copiilor” ci şi că noi, creştinii, „trebuie să primim cu curaj restricţiile de fecunditate pe care ni le impune viaţa socială”. În acest sens, chiar enciclicele Humanae Vitae a papei Paul VI şi Casti Connubii a papei Pius XI, deşi se opun mijloacelor anticoncepţionale de natură artificială, acceptă ideea de planificare naturală a familiei şi formula de „planificare responsabilă”.
Teologii catolici acceptă planningul prin metodele naturale, afirmând chiar că „ar fi bine ca fetele să înveţe aceste metode din momentul pubertăţii. Cunoscându-şi mai bine trupul lor, ele vor putea folosi mai bine metodele naturale după căsătorie”.
Teologia protestantă acceptă atât metoda Ogino-Knaus cât şi folosirea prezervativelor. Prin prevenirea fecundării ea înţelege mai mult un control al naşterilor decât o limitare a lor. Protestanţii consideră permisă prevenirea fecundării şi planningul întrucât copilul trebuie să fie dorit: „Noi trebuie să facem tot ce depinde de noi pentru a-l primi într-o manieră favorabilă... pentru a-i pregăti un cadru social în care să aibă şansele lui...”.
Faţă de aceasta, concepţia ortodoxă observă, aşa cum am arătat şi mai sus, că de fapt cadrul pe care trebuie să-l asigure părinţii copilului este numai acela de a se putea împlini ca persoană morală; celelalte „cadre ale şanselor” se schimbă oricum permanent şi oricând apare un cadru mai atrăgător, care le face pe cele anterioare depăşite; or, aceasta ar justifica la nesfârşit controlul naşterilor.
Dreptul de a controla naşterile apare comparabil cu justificarea eutanasiei. Dacă controlul naşterilor ar exprima libertatea ca „act uman, deliberat şi precugetat” atunci desigur că şi eutanasia şi sinuciderea ar exprima pozitiv libertatea persoanei, ceea ce probabil că nici protestanţii nu agreează.
Concepţia ortodoxă refuză să facă distincţie netă între „ferirea de copii” şi mijloacele contraceptive de orice fel. Ea pledează pentru maturitatea şi autocontrolul spiritual.
Teologii catolici şi protestanţi fac deosebire între fecundare (unirea celor două celule germinale) şi nidaţie (fixarea embrionului în peretele uterului ce are loc între 7-10 zile de la fecundare), pe baza acesteia socotind că în acest interval nu există persoana umană în înţelesul deplin al cuvântului şi autorizând astfel avortul. Ortodocşii observă însă că această deosebire este „cu totul artificială şi constituie nu numai o denaturare a antropologiei creştine ci în egală măsură şi a datelor medicinii. Fecundarea este începutul vieţii personale a fiinţei... fiinţa umană este o persoană umană...”.
Atât în planningul artificial, cât şi în cel „natural” intenţia este aceeaşi: împiedicarea procreării. Or, tocmai asta este: problema nu este a mijloacelor, ci a scopului, a sensului. Practic, prin acceptarea planningului natural, teologii catolici şi cei protestanţi „evită fraudele contra naturii, dar comit fraudă împotriva dreptei conştiinţe”.

Planningul - denaturare şi distrugere a familiei
Esenţa planningului constă în ideea că omul are dreptul să separe între actul iubirii şi consecinţele lui sau, mai precis, să caute şi să obţină plăcerea ca scop în sine. Planningul este o eroare, o falsificare şi o crimă, el bazându-se pentru că se bazează pe acest fals. Pentru că toate domeniile de cunoaştere şi cercetare umană pot să dovedească adevărul fundamental că în ordinea dreaptă a naturii plăcerea nu este niciodată scop, ci totdeauna mijloc; dacă se întâmplă altfel, atunci e vorba de o denaturare şi pervertire.
În mentalitatea şi în societatea planningului, care sunt categoric utilitariste şi consumiste, persoana umană nu mai este o realitate specifică unică şi identică, ci un flux, un ghem de senzaţii şi conjuncturi, un obiect de exploatat plăcere. Or, în situaţia în care omul nu mai caută în partener omul, ci obiectul plăcut, atunci şi relaţiile celor doi şi toate relaţiile sociale vor fi grevate de această depersonalizare, obiectualizare a sentimentelor şi a omului în general. Familia decade într-un simplu contract social reciproc, o societate de întrajutorare în care valorile spirituale, esenţele adevăratei personalităţi, precum iubirea, castitatea, fidelitatea şi sacrificiul nu-şi mai au locul.
Dacă este îndreptăţită preţuirea partenerului pentru plăcerea pe care mi-o oferă, atunci infidelitatea, adulterul, avortul şi divorţul sunt justificate, iar idei precum castitatea şi fidelitatea apar desuete şi ridicole. Însă oricât s-ar strădui cineva să schimbe ideea şi sensul familiei, oricât ar vrea să o modernizeze, nu va putea nega că forţele, temeliile care pot asigura o familie sunt tocmai auto-controlul, fidelitatea şi sacrificiul, iar fără ele nu mai poate fi vorba de familie. Îndreptăţirea plăcerii în sine, utilitarismul şi planningul, departe de a servi cu ceva familiei, provoacă şi fac inevitabile pericolele care ameninţă familia.

Planificarea prin disciplinarea minţii şi a trupului
Dacă planificarea familială practicată din perspectiva liberalizării sexuale va fi o formă de cultivare a pruncuciderii (în cazul avortului) şi a omuciderii (în cazul contractării diverselor maladii de către femeia care utilizează diversele practici contraceptive), planificarea prin disciplinarea minţii şi a trupului în lumina Revelaţiei este singură acceptată de Biserică.
În acest sens, Biserica a rânduit perioade de post, care nu înseamnă doar post din punct de vedere alimentar ci şi post trupesc (abţinerea de la relaţiile intime), asumat în mod liber de fiecare persoană, în cadrul familiei, unde respectul şi preţuirea mutuală a soţilor sunt reale.
Disciplinarea trupului şi a sufletului prin asceză (totală şi parţială) este posibilă, ştiut fiind că tandreţea familială are nenumărate forme de a se manifesta, nu numai pe cea erotică.
Înfrânarea prin disciplinarea minţii şi a trupului cum este cea din timpul posturilor, sau chiar în afara lui, pentru un scop mai înalt, se face cu învoiala ambilor soţi şi aceasta doar pentru un timp limitat. Sfântul Ioan Gură de Aur nu încurajează abstinenţa prelungită a soţilor sau, cu atât mai puţin, a unuia dintre ei. Aceasta va crea tensiuni în interiorul cuplului care pot duce soţii spre adulter şi desfrâu. Cel care se înfrânează fără o reflectare serioasă şi fără o evaluare corectă a înfrânării poate fi susceptibil de dispreţuirea relaţiei conjugale, cum făceau unii eretici. „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia să-şi aibă bărbatul său. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul, asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu va lipsiţi un pe altul decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre " (I Cor. 7, 3-5).

Concluzii
Consecinţele nefericite ale formelor moderne de control al naşterilor sunt dovada liberalizării sexualităţii umane. Aceasta nu mai este înţeleasă ca o mare taină în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 32), ci ca un mijloc de plăcere care exclude perspectiva. Departe de a fi împotriva sexualităţii umane, Biserica este împotriva liberalizării acesteia.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Vezi şi:
Planningul familial sau lupta contra vieţii nenăscute (I)

„Ziua îndrăgostiţilor” – unde e Iubirea?

Pe lângă tradiţionalele lui sărbători ortodoxe, poporul nostru a împrumutat şi alte sărbători străine de duhul creştinesc, dar foarte populare în ultima vreme. Una dintre ele este Valentine's Day – sărbătoarea Sfântului Valentin – cunoscută şi sub denumirea foarte îndrăgită de „ziua îndrăgostiţilor”, care a devenit o adevărată afacere pentru comercianţi, dar şi un prilej de relativizare a Iubirii.

Cine a fost Sfântul Valentin? Mi se pare firesc şi de bun simţ ca înainte de a sărbători un sfânt, fie el şi al Bisericii Catolice, să-i cunoaştem viaţa, să ştim cine a fost şi ce a făcut, prin ce s-a remarcat înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cum a ajuns să fie cinstit ca sfânt. Sau, altfel spus, mi se pare că ordinea naturală a lucrurilor ar fi: mai întâi să cunoaştem ceva despre sfânt, care să ne impresioneze, şi prin aceasta să îl îndrăgim, iar mai apoi să-l cinstim şi să îl sărbătorim.
Dacă vrem să aflăm viaţa Sfântului Valentin, cel sărbătorit la 14 februarie, avem oarecare dificultăţi. Aruncând o privire pe un calendar romano-catolic, în dreptul zilei de 14 februarie nu găsim nici un sfânt cu numele Valentin. Se găseşte însă la 13 februarie sfântul Valenin, preot martir. Viaţa acestui sfânt este învăluită în ceaţă, existând în legătură cu el mai multe legende, destul de diferite. Totuşi cea mai cunoscută şi cea mai răspândită este următoarea: Sfântul Valentin era un preot care a trăit la Roma în jurul anului 270. Pe vremea aceea era împărat Claudiu al II-lea Gothicus, care în diversele războaie purtate a ajuns la concluzia că, dintre soldaţii săi, cei necăsătoriţi sunt mai devotaţi şi mai viteji decât cei care au familie. Astfel, el dă un edict prin care interzice căsătoriile tinerilor, cu gândul că aşa va reuşi să-şi întărească armata. Numai că erau destui tineri care doreau să îşi întemeieze o familie, însă de frica împăratului trăiau în desfrânare. Pentru a pune capăt acestei situaţii, preotul Valentin sfidează porunca împăratului şi începe să căsătorească în ascuns tinere cupluri. Împăratul Claudiu află de fapta acestuia şi dă ordin să fie prins şi întemniţat, preotul murind în închisoare la 14 februarie 270. Aceasta ar fi pe scurt cea mai cunoscută variantă a vieţii Sfântului Valentin.

Cum s-a sărbătorit şi cum se sărbătoreşte Sfântul Valentin? Acest sfânt a fost îndrăgit încă de la început pentru curajul şi credinţa sa. Pentru că nu a pus preţ pe viaţa sa şi a oficiat căsătorii în ascuns, pentru ca tinerii să nu trăiască în desfrânare, a fost considerat ocrotitor al tinerilor care doreau să se căsătorească. A fost declarat mai apoi patronul îndrăgostiţilor. Numai că de la această sărbătoare s-a ajuns, prin asocierea cu alte obiceiuri păgâne legate de sărbători ale fertilităţii, care aveau loc la începutul primăverii, la tot felul de manifestări care nu mai au nici o legătură cu sfinţenia şi curăţia. În Italia sărbătoarea Sfântului Valentin a fost asociată cea numită „Lupercalii”, o sărbătoare romană în cinstea lui Faunus, zeul fecundităţii şi al agriculturii. Cu această ocazie se organiza un fel de loterie a dragostei. Se trăgeau la sorţi nume de băieţi şi fete care deveneau un cuplu pentru restul anului. De aici sărbătoarea s-a răspândit de-a lungul vremii şi în restul Europei occidentale, fiecare popor şi perioadă istorică adăugând câte ceva.
Apariţia felicitărilor trimise cu ocazia zilei de 14 februarie este legată de o altă legendă, care spune că Valentin a fost un tânăr deţinut care era îndrăgostit de fata temnicerului. Înainte de a fi trimis la moarte a scris o scrisoare în care îşi mărturisea dragostea, semnându-se „Al tău, Valentin”, semnătură folosită şi azi. Pornind de la această legendă, în ziua îndrăgostiţilor tinerii îşi trimiteau bileţele de dragoste, acestea devenind din ce în ce mai elaborate până s-a ajuns la felicitările şi cadourile de astăzi. La această sărbătoare a fost asociat şi zeul îndrăgostiţilor, Cupidon, provenit din mitologia romană, fiul zeiţei iubirii, Venus, personaj nelipsit de pe felicitările trimise cu această ocazie. În America Valentine's Day a început să fie sărbătorită în primii ani ai secolului XVIII.
Astăzi, dacă vrei să fii în pas cu lumea trebuie să-i cumperi iubitei flori şi alte cadouri, să o inviţi la o cină romantică într-un restaurant luxos sau într-un club la modă, iar după aceea să faci ce face toată lumea. S-a ajuns ca în această zi să se organizeze tot felul de jocuri şi concursuri care au ca premiu o cameră de hotel pentru o noapte. Ba chiar se oficiază „căsătorii” de o zi (mai bine zis de o noapte), tinerii bucurânduse de „drepturi depline” pentru ca în ziua următoare să nu mai aibă nici un fel de responsabilităţi sau obligaţii. Iar dacă nu faci toate astea ajungi să fii catalogat ca unul care nu ştie să îşi exprime sentimentele de dragoste sau chiar că nu le ai: „Dacă nu faci asta înseamnă că nu mă iubeşti!”. Toate aceste „obiceiuri” care s-au instalat şi la noi, prezintă „iubirea” ca pe un episod trecător, o distracţie de o noapte. Astfel Iubirea, puterea oferită de Dumnezeu de a iubi fidel şi veşnic, este lăsată să bată la o uşă pe care nu mai avem prilejul să o deschidem niciodată.

Cum sărbătoreşte un creştin? În nici un caz sărbătoarea nu trebuie să fie un pretext pentru desfrânare. Sărbătorirea unui sfânt presupune cunoaşterea vieţii lui şi dorinţa de a te asemăna cu el, de a dobândi virtuţile lui. Iar virtuţile se dobândesc prin osteneală, prin asceză, prin înfrânare. E bine ca noi, creştinii ortodocşi, să ţinem la sărbătorile noastre şi să-i cinstim pe sfinţii care sunt trecuţi în calendarul ortodox. În ce-l priveşte pe preotul martir Valentin din Roma ştim că el a afirmat tocmai importanţa Tainei Căsătoriei şi şi-a dat viaţa pentru ca tinerii din vremea lui să nu trăiască în desfrânare. Nu cred că pentru tinerii de acum ar vrea altceva. Bineînţeles că dragostea este cel mai frumos dintre simţămintele umane, pentru că vine de la Dumnezeu şi este bine şi frumos să-ţi arăţi dragostea faţă de persoana iubită. Dar atunci când facem lucrul acesta să ne gândim să-l facem în aşa fel încârt să placă şi sfinţilor, şi atunci sigur îi va plăcea şi lui Dumnezeu. Dragostea pe care o purtăm unei persoane o putem arăta în toate zilele şi nu trebuie să aşteptăm o zi anume. Să avem deci în minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care îl va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt...? (I Cor: 6, 18-19), sau regula de aur a vieţii conjugale formulată de părintele Arsenie Boca: Feciorie până la căsătorie, fidelitate până la moarte!

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

"Marea problemă este că îl iubesc"

„Sărut mâna! Nu ştiu cum să încep... Numele meu este Cătălina. Am un prieten pe nume Adi. Cum să vă spun, simt că nu mai pot sta cu el, dar nici nu pot renunţa la el, pentru că îl iubesc. Şi acum să vă spun de ce nu mai pot sta cu el. Ne cunoaştem de 6 luni. Eu am 25 de ani, el are 38. A fost căsătorit, are un băiat, iar problemele noastre pleacă de aici. Nu ştie să mă facă să mă simt iubită. Tot timpul sunt ceilalţi mai importanţi decât mine. Niciodată nu discută cu mine, ia decizii numai după ce vorbeşte cu mama sa şi tot aşa. Ştiu că asta nu este o problemă în care să mă puteţi ajuta şi ştiu că numai Dumnezeu o poate face. Credeţi-mă că mă rog, mă duc la biserică, ţin post, îmi cer iertare pentru toate greşelile, dar am senzaţia că este rău în continuare. Ce credeţi că aş putea face? Acum el vrea să se ducă acasă de Paşte, chiar dacă ştie că nu avem banii necesari pentru drum, dar cred că o face doar să mă supere. Am senzaţia că mă lupt singură. Când l-am cunoscut nu am ţinut cont că eu am studii superioare şi el nu, sau că are un copil sau că a fost căsătorit, dar văd că nu mă apreciază deloc şi că oricât de rău îmi este nu îl interesează. Marea problemă este că îl iubesc, dar nici aşa nu pot să stau, mai are momente când mă jigneşte, când ţipă, nu mă ascultă. Şi mă întreb ce trebuie să fac, că sunt foarte debusolată. Sper că îmi veţi răspunde şi sper că mă puteţi ajuta cu un sfat.
Mulţumesc din suflet,
Cătălina“

Draga mea Cătălina,
Copilele mele dragi, atunci când cineva iubeşte pe cineva care nu numai că nu-i răspunde la sentimente, dar îi şi provoacă suferinţă prin jigniri şi violenţă este semn sigur că sufletul acela e bolnav grav şi că acea iubire nu e decât o patimă prin care vrăjmaşul umileşte şi înjoseşte minunea lui Dumnezeu, care este femeia. Cauzele acestei decăderi sunt multe şi complexe, dar cauza refuzului vindecării este numai patima persoanei respective.
Tu, Cătălina mea, eşti răspunzătoare în faţa lui Dumnezeu şi a sufletului tău pentru nefericirea ta. Tu ai ales să răspunzi cu păcat la păcat şi să te laşi robită de nişte dorinţe şi porniri ale sufletului care sunt foarte bolnave.
Dar tot tu plângi şi suferi, şi asta ne arată că eşti vie şi gata să te vindeci. Eu nu dau sfaturi, cum bine aţi văzut, decât foarte rar şi numai celor care chiar au nevoie de acel sfat. Eu nu cunosc nici o metodă ca un iubit nemernic să devină, fără efortul lui, un iubit cumsecade, aşa cum nu cunosc nici o metodă prin care o fată care nu are un iubit să dobândească vreunul.
Nici măcar nu mă rog pentru astfel de nevoi. De ce? Pentru că rugăciunea mea se duce în întregime spre nevoile reale ale voastre. Nevoia voastră, a tuturor fetelor nefericite din dragoste, este aceea de a fi iubite şi de a iubi şi de a fi importante şi de folos pentru cei din jurul vostru. Dacă nu sunteţi astfel, este pentru că sufleţelul vostru e rănit, fie de abuz, fie de răsfăţ, şi nu cunoaşte taina fericirii adevărate: viaţa în Hristos, care înseamnă în primul rând jertfă şi iubire jertfelnică.
Eu, copil drag, plâng împreună cu tine pentru durerea de a fi fost schilodită în creşterea ta, de vreme ce nu ai găsit încă Bucuria sfântă, dar te şi aştept şi te şi provoc să cauţi soluţia care te va duce la o viaţă clădită pe demnitatea ta de chip al lui Dumnezeu. Tu eşti o minune, ca şi prost crescutul tău iubit. Fiecare om e o minune. Dar fiecare dintre noi ne putem lăsa batjocoriţi de păcatul egocentrismului şi să devenim caricaturi nefericite ale minunii care suntem. Domnul nu se scârbeşte de noi, oricât de tare am fi decăzut, ci ne iubeşte şi ne aşteaptă să ne ridicăm iarăşi, cu harul Lui, la demnitatea noastră de împăraţi şi împărătese, de domni şi doamne peste toate pornirile rele ale firii noastre căzute, peste toate impulsurile şi temerile, ca să dobândim fericirea după care ne plânge inima.
Alege, Cătălina mea iubită, să cauţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, în care ai locul tău de împărăteasă după har! Dacă nu vrei, eu plâng deja pentru viaţa de chin şi iad pe care o vei trăi şi, mai ales, plâng pentru nevinovaţii tăi copilaşi, care vor fi "blestemaţi" să trăiască şi ei chinul unei vieţi care nu are nici un sens. Te rog, copila mea, trezeşte-te, spovedeşte-te şi fă curat în viaţa ta şi Domnul nu va întârzia să-ţi arate Calea Bucuriei Sale! Totul e să nu iubeşti mizeria unei vieţi mizerabile!
Cu durere pentru durerea pe care ţi-o produc, dar şi cu respect şi încredere,

M. Siluana

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Soacra mea este ok

Prin definiţie, soacra este personajul negativ în toate bancurile, dar şi în unele poveşti adevărate. Ameninţarea soacrei constă adesea în a face viaţa alături de partenerul tău o adevărată luptă pentru supremaţie afectivă.

În multe cazuri sunt femei care vor să facă binele, dar depăşesc inconştient graniţa dintre “acesta este fiul meu” şi “acesta este soţul ei”. Cum ajung soacrele motiv de divorţ în cuplul conjugal? Cel mai frecvent, se amestecă între cei doi soţi, strică intimitatea cuplului prin vizite dese sau prin bârfe, critică stilul lor de viaţă şi încearcă să îi controleze în diverse aspecte ale vieţii.
În cazul fericit, soacra este mama jumătăţii tale, o femeie de treabă care te sprijină când ai nevoie, îţi povesteşte din copilăria lui/ei, e discretă ca o zâna, te ajută în creşterea copiilor, uneori îţi mai şi găteşte.
Din păcate, ne-am obişnuit atât de mult cu imaginea unei soacre de temut care face zile negre, atât ginerelui, dar mai ales norei, încât ne este greu să ne scuturăm de prejudecăţi şi să încercam măcar să înţelegem cum stau lucrurile în realitate.
Aşadar, pornim la drum cu prejudecăţi, ceea ce face ca poziţia soacrei să fie din start una ingrată, situată undeva între mit şi realitate.
M-am întrebat de unde provine acest mit şi cât este de real? Părerea mea este că cei din jur contribuie la formarea impresiei despre soacre şi contează mult şi ceea ce vedem în experienţa imediată. Avem şansa să vedem că mama se înţelege bine cu bunica, ne formăm o părere pozitivă. Dacă mama nu se înţelege cu mama lu’ tata, începem să ne închipuim cum va fi când vom fi noi mari şi tot aşa…
S-ar putea de asemenea să contribuie şi teoria avansată de psihologi conform căreia ar exista o legătură între tiparele psihologice parentale şi alegerea partenerului de cuplu. Se spune că individul îşi caută pereche o persoană care să reflecte tipul parental al părintelui de sex opus. Adică soţul meu m-a ales pentru că semăn cu mama lui? În cazul asta, ar trebui să mă înţeleg bine cu ea. Să nu uităm însă că doi magneţi de polarităţi identice se resping instant!
De ce se tem bărbaţii de soacre? De ce se tem nurorile? Există şi cauze reale, cu diverse ramificaţii şi nuanţări de la caz la caz. Cele mai semnificative cauze de luat în seamă mi se par gelozia dintre mamă şi soţie şi competiţia care se dă pentru inima fiului/soţului. Ceea ce ambii soţi trebuie să respecte cu sfinţenie este prioritatea căsătoriei în faţa familiei. Căsătorie înseamnă că familia întemeiată de tine este pe locul întâi. Punct. Restul e… poveste.

Raluca Ionescu, psiholog

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Părinţi inteligenţi

Dr. Augusto Cury, psihiatru şi psihoterapeut, şi-a dedicat 17 ani din viaţă cercetării modului în care construieşte şi se dezvoltă inteligenţa. Analiza pe care o face societăţii contemporane ajunge la următoarea concluzie: singurătatea nu a fost niciodată atât de intensă: părinţii îşi ascund sentimentele de copii, copiii îşi ascund lacrimile de părinţi şi profesorii se refugiază în autoritarism. Cantitatea de informaţie şi cunoştinţe disponibile este mai mare; cu toate acestea, noile generaţii nu sunt formate pentru a gândi, ci pentru a repeta informaţii. În cartea sa, „Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi“, tradusă şi în română, Dr. Augusto Cury atrage atenţia asupra necesităţii schimbării felului în care se face educaţia contemporană.


Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.
Câteva dintre consecinţele creării acestui univers artificial în care cresc copiii noştri sunt:

• Blocarea inteligenţei

Sistemul educaţional actual aduce foarte multă informaţie, de cele mai multe ori inutilă. Copiii şi tinerii învaţă cum să opereze cu fapte logice, dar nu ştiu cum să abordeze eşecurile. Învaţă să rezolve probleme de matematică, dar nu ştiu să-şi rezolve conflictele existenţiale. Sunt antrenaţi să facă calcule fără să greşească, dar viaţa este plină de contradicţii şi probleme care nu pot fi calculate.
Acest lucru se întâmplă pentru că inteligenţa lor a fost blocată, noi ne-am transformat în maşini de muncit iar pe ei îi transformăm în maşini de învăţat.

• Utilizarea greşită a funcţiilor memoriei

Prin sistemul educaţional actual memoria copiilor este transformată într-un depozit de informaţie inutilă, iar excesul acesteia blochează inteligenţa copiilor şi bucuria lor de a trăi. Cea mai mare parte a informaţiilor pe care le acumulăm nu vor fi folosite niciodată. Numărul actual de şcoli este mai mare decât în orice altă epocă, însă acestea nu produc persoane care gândesc, şi nu e de mirare că elevii au pierdut plăcerea de a învăţa.
Pe de altă parte, mediile de informare îi seduc cu stimuli rapizi, gata preparaţi, care îi transportă pe tineri, fără ca ei să facă vreun efort, în mijlocul diverselor aventuri – sportive, de război, politice sau sentimentale. Bombardamentul acesta de stimuli care vin prin televiziune şi internet acţionează asupra subconştientului, mărindu-le nevoia de plăceri în viaţa reală. Astfel în timp ei nu mai găsesc plăcere în micii stimuli ai rutinei zilnice şi vor căuta stimuli tot mai puternici, trebuind să facă foarte multe lucruri pentru a avea puţină plăcere. Toate acestea generează personalităţi fluctuante, instabile şi nemulţumite.

• Informăm şi nu formăm

Noi nu îi formăm pe tineri, ci doar îi informăm. Ei cunosc tot mai mult despre lumea în care se află, dar nu ştiu mai nimic despre lumea lor interioară. Educaţia este tot mai lipsită de ingredientul emoţional şi produce tineri care rareori ştiu să îşi ceară iertare, să îşi recunoască limitele sau să se pună în locul celorlalţi.
Care este rezultatul? O generaţie de copii şi tineri mai bolnavă psihic decât oricare alta din istoria umanităţii: copii depresivi, preadolescenţi şi adolescenţi care dezvoltă obsesii, sindroame de panică, timiditate, fobii sau agresivitate. În plus, tot mai mulţi dintre ei caută plăcerea de moment în consumul de tutun, alcool şi droguri.

CE ESTE DE FĂCUT? Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale „părinţilor buni” şi cum trebuie transformate ele de către „părinţii inteligenţi”. Iată prima dintre ele:

Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria fiinţă

În timp ce părinţii buni se străduiesc să satisfacă, în măsura posibilităţilor, dorinţele copiilor lor (haine, pantofi, aniversări, produse electronice, excursii), părinţii inteligenţi le oferă ceva ce nu se poate cumpăra: povestea vieţii lor, experienţele lor, bune sau rele, timpul lor. Povestiţi cu copiii voştri despre greutăţile prin care aţi trecut, despre aventurile şi visurile voastre, despre momentele cele mai fericite! Mulţi părinţi se spetesc să le ofere copiilor tot ce e mai bun, dar uită să le deschidă cartea vieţii lor, să le împărtăşească existenţa lor.
Un lucru foarte important în viaţa voastră este să iertaţi. Dacă aveţi un duşman, este mai ieftin să îl iertaţi, pentru că altfel duşmanul va dormi cu voi şi vă va tulbura somnul. Înţelegeţi-i slăbiciunile şi iertaţi-l, doar aşa vă veţi elibera de el. Şi învăţaţi-i pe copiii voştri să facă la fel, să îi ierte pe cei care în dezamăgesc, explicându-le acest mecanism.
Agresiunile, respingerile şi atitudinile noastre pot crea un nivel înalt de tensiune emoţională în copii, generând cicatrice pentru totdeauna. Dacă aţi greşit faţă de copil, nu este suficient ca în secunda următoare să fiţi drăguţ cu el sau, şi mai rău, să compensaţi agresivitatea cu cadouri. Astfel îl veţi face să vă manipuleze, nu să vă iubească. Puteţi repara răul pe care i l-aţi făcut doar pătrunzând în lumea lui, recunoscându-vă greşeala şi explicând-o. Spuneţi mereu copiilor voştri că ei nu sunt simple note de subsol, ci paginile centrale ale poveştii vieţii voastre.
Foarte mulţi copii dezvoltă o personalitate individualistă. Una din cauzele acestui lucru este faptul că părinţii nu îşi încrucişează parcursul vieţii cu cel al copiilor lor. Chiar dacă munciţi mult, faceţi din puţinul timp disponibil mari momente de convieţuire cu copiii voştri; rostogoliţi-vă cu ei pe podea, jucaţi-vă, râdeţi, faceţi totul cu plăcere. Nu uitaţi, copiii voştri nu au nevoie de fiinţe extraordinare, ci de fiinţe umane, care îşi deschid inima. Deschideţi-vă, plângeţi şi râdeţi împreună cu ei, îmbrăţişaţi-i. Acest lucru e mai important decât să le daţi averi sau să îi criticaţi de nenumărate ori.

Va urma.
A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Vedeţi şi:

• Părinţi inteligenţi (2): Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea
• Părinţi inteligenţi (3): Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească
• Părinţi inteligenţi (4): Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri
• Părinţi inteligenţi (5): Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni
• Părinţi inteligenţi (6): Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc
• Părinţi inteligenţi (7): Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată

Sfântul Ioan din Kronstadt (1829 - 1908)

Am citit pentru prima oară despre acest sfânt în cartea „Căsătoria, cale spre sfinţenie. Viaţa sfinţilor căsătoriţi” alcătuită de soţii David şi Mary Ford. Este foarte impresionant să afli că sfinţii pot fi şi dintre cei căsătoriţi, că sfinţenia nu înseamnă doar să vieţuieşti ca monah sau sihastru, ci că oricare dintre noi – fie monahi, fie căsătoriţi – reprezentăm „cei doi versanţi ai Taborului, iar punctul terminal şi al unora şi al celorlalţi este Duhul Sfânt” (Paul Evdochimov) şi că putem să ne sfinţim. Numai să vrem. Un exemplu de urmat îl reprezintă sfântul Ioan din Kronstadt şi preoteasa Elisabeta.

COPILĂRIA. Sfântul Ioan s-a născut în gubernia Arhanghelsk din Rusia la 18 octombrie 1829, într-o săracă familie de preoţi. Vreme de 350 de ani cei mai mulţi dintre strămoşii lui au fost preoţi sau cântăreţi care au slujit Bisericii Ortodoxe. Tatăl îl lua la slujbele bisericeşti şi vorbea cu el despre Hristos şi sfinţi.
A învăţat cu greu să citească, se chinuia să înţeleagă şi să reţină lecţiile. După ce s-a rugat lui Dumnezeu, amândouă aceste neputinţe au fost cu totul tămăduite prin harul lui Dumnezeu.

SLUJIREA DE PREOT. A urmat Academia de teologie şi a râvnit să fie preot, să înveţe şi să slujească poporului său. Într-o noapte, s-a văzut în vis intrând într-o catedrală. Mai târziu, când a vizitat catedrala din Kronstadt, un mare port din nordul Rusiei, a recunoscut-o îndată ca fiind cea din visul său. S-a căsătorit cu Elisabeta, fiica protoiereului catedralei şi a ajuns preot acolo în 1855.
Părintele Ioan a ştiut de la început că dragostea faţă de toţi oamenii - nu numai faţă de cei din parohia lui, ci faţă de toţi cei din oraş, inclusiv săracii şi răufăcătorii - va însemna pentru el adevărata slujire.
Încă de la începutul căsătoriei lor, i-a spus soţiei că voia să trăiască cu ea ca soră şi frate, spre a se putea dărui mai deplin slujirii lui Dumnezeu şi celorlalţi oameni. Deşi la început matuşka (preoteasa) Elisabeta nu s-a bucurat de această propunere, cu timpul a ajuns nu numai să o primească, ci şi să-i fie ajutor şi sprijin în misiunea sa de slujire. Era greu să îşi „împartă” soţul cu atât de mulţi oameni, era greu ca el să fie plecat slujind celorlalţi mai tot timpul, dar această jertfă a fost una dintre cele mai mari ofrande ale preotesei.

CTITORII DUHOVNICEŞTI. Batiuşka (Părintele) Ioan a înfiinţat o „casă a muncii ziditoare” care cuprindea o şcoală elementară (pentru că Sfântul iubea atât de mult copii, încât spunea că vede în ei chipul lui Dumnezeu mai vădit), un atelier de tâmplărie, o clasă de desen, un atelier de cusut pentru femei, un atelier de cizmărie, o bibliotecă pentru copii, o colecţie zoologică, o sală de gimnastică, o librărie pentru copii şi adulţi. A organizat şi lecţii de catehism pentru adolescenţi şi adulţi, conferinţe pe diverse teme, a înfiinţat un cămin de orfani, o tabără de vară pentru copii, un adăpost pentru alcoolici, îngrijire medicală gratuită şi mese gratuite pentru săraci.

ACTIVITATEA MISIONARĂ ŞI SOCIALĂ. Părintele Ioan îşi începea ziua la ora trei dimineaţa şi nu se culca până la miezul nopţii, îşi petrecea multe ore pe zi între oameni - cercetând, mângâind, aducându-le hrană, făcând rost de medicamente pentru bolnavi. În satul sărac unde s-a născut a zidit o biserică, o şcoală, un orfelinat, un joagăr, un magazin cooperatist şi o mănăstire. De asemenea, el a întemeiat şi mănăstirea Sfântului Ioan din Rila - deoarece s-a născut în ziua când era pomenit acest sfânt.

SLUJITOR AL LUI HRISTOS ŞI AL SEMENILOR LUI. Slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi şi îi îndemna pe oameni să se împărtăşească cât mai des (uneori erau cinci mii de credincioşi care se împărtăşeau la Liturghie, astfel că slujba ţinea mai multe ore).
Atunci când o soră mai mică a Sfântului Ioan a rămas fără soţ şi cu o fetiţă de 2 ani, acesta s-a hotărât - împreună cu preoteasa - să o ia la ei pe nepoţică şi să o crească ca pe fiica lor, chiar dacă aveau amândoi 43 de ani. A plătit din micul său salariu educaţia nepoatei sale pentru că a preţuit valoarea educaţiei. În acelaşi timp, şi-a dat seama că aspectul cel mai însemnat al educaţiei era „educaţia inimii” - educaţie care poate fi deplin asigurată numai de către Biserică. Preda Noul Testament şi alte ore la liceu şi stăruia să asigure educaţia şcolară pentru cei săraci.
Batiuşka Ioan era cunoscut îndeosebi pentru discernământul său duhovnicesc, în calitate de duhovnic, şi pentru rugăciunile sale vindecătoare. Multe minuni s-au făcut prin rugăciunile lui, atât în timpul vieţii sale, cât şi după moarte.
În ultimii trei ani ai vieţii a îndurat mari dureri din pricina bolii. Şi preoteasa era foarte bolnavă şi se necăjea că nu îl poate îngriji. Iar când Sfântul a aflat despre această supărare, el a spus: ”Spune-i soţiei mele că este întotdeauna cu mine şi eu sunt întotdeauna cu ea”.
A trecut la Domnul în 20 decembrie 1908, la vârsta de 79 de ani. Întreaga Rusie a jelit pierderea păstorului iubit, douăzeci de mii de oameni urmându-i sicriul în alai. Preoteasa Elisabeta a suferit adânc şi s-a pregătit cu grijă pentru viaţa veşnică, împărtăşindu-se zilnic în ultimul an al vieţii. Ea l-a urmat pe Sfântul Ioan în lumina celor drepţi, adormind întru Domnul în 21 mai 1909.

MATUŞKA ELISABETA – pildă pentru preotesele vremurilor noastre. Nepoata pe care au crescut-o a dat mărturie despre viaţa pilduitoare a celor doi soţi care - prin harul lui Dumnezeu - sunt pomeniţi drept sfinţi căsătoriţi în ziua de 20 decembrie a fiecărui an bisericesc. După cum spunea nepoata ei, preoteasa Elisabeta „nu şi-a îngăduit niciodată să se amestece în treburile părintelui; n-a încercat nicicând să iasă în faţă sau să treacă drept egala lui; rămânând mereu în umbră, ea strălucea de razele slavei lui, ale minunatelor lui fapte creştineşti”. Deşi un asemenea rol este adeseori nu numai evitat în zilele noastre, ci chiar dispreţuit, trebuie să înţelegem că o mare parte din roada adusă de Sfântul Ioan a fost posibilă doar prin dragostea jertfelnică a soţiei sale şi prin împreuna-slujire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Ghici ghicitoarea mea

Când greşeşti se supără,
Când eşti bun se bucură,
Neclintit stă lângă tine
Şi la rău ca şi la bine.


Te mustră, dar te iubeşte;
Îl pierzi, dar El te găseşte;
Şi de-ajungi ca să-l iubeşti
Tatăl tău Îl tot numeşti.


Care este ziua-n care
De la Domnul învăţăm
Să nu muncim, ci-n grabă mare
În casa Lui să ne-adunăm?


Acest râu, cândva, demult
Când Iisus fu botezat
La minunea ce văzu
Cursul şi l-a preschimbat.

Răspunsurile le găsiţi la pagina Casuta copiilor (p.12) din varianta de tipar, pe care o puteţi vedea aici:
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Despre cine este vorba?

În multe versete din Sfânta Scriptură găsim trimiteri la diferite animale. Ştii să completezi animalul potrivit? Dacă nu, caută în Biblie versetul respectiv.

Însă …………. Era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ. (Facere 3, 1)

Abel a fost păstor de ………, iar Cain lucrător de pământ. (Facere 4, 2)

Du-te, leneşule, la ………. şi vezi munca ei şi prinde minte! Ea, care nu are nici mai-mare peste ea, nici îndrumător, nici sfătuitor, îşi pregăteşte de cu vară hrana ei şi îşi strânge la seceriş mâncare. Sau mergi la ……….. şi vezi cât e de harnică şi ce lucrare iscusită săvârşeşte. Munca ei o folosesc spre sănătate şi regii şi oamenii de rând. Ea e iubită şi lăudată de toţi, deşi e slabă în putere, dar e minunată cu iscusinţa. (Pilde 6, 6-8)

Şi …………. S-a întors la Noe spre seară, şi avea în ciocul său o ramură verde de măslin. (Facere 8, 11)

Ioan Botezătorul avea îmbrăcămintea din păr de ………… şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era …………… şi miere sălbatică. (Matei 3, 4)

Aşa se întâmplă cu toţi cei care uită de Dumnezeu, speranţa li se veştejeşte, iar încrederea le e spulberată ca o pânză de ………….. . (Iov 8, 13-14)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Cu Dumnezeu în casă

Au trecut sărbătorile şi am intrat într-un nou an, odată cu care avem ocazia unui nou început: să devenim mai buni, să iertăm toate cele rele ale anului trecut şi să continuăm să trăim „Cu Dumnezeu în casă”; în numărul acesta: despre binefacerile pe care ni le-a lăsat Domnul prin munca albinelor, idei de hrană pentru trup, dar şi hrană pentru suflet – un îndemn la simplificarea vieţii, la rugăciune şi dragoste pentru tot ce ne înconjoară.

Simplifică-ţi viaţa!

„Scumpă Norica, tu îmi ceri câteva sfaturi pe care eu cu dragoste ţi le dau. Tu fă-ţi educaţia creştină în familie. Învaţă-te să fii o gospodină cât mai bună, trăieşte o viaţă de mare curăţenie, fă fapte bune şi iubeşte mult, tot ce este creatură a lui Dumnezeu. Simplifică-ţi viaţa cât mai mult, întotdeauna mulţumeşte-te cu puţin, învaţă-te a te jertfi pe tine însuţi pentru binele aproapelui. Fă bine ori de câte ori se iveşte prilejul.
Norica, învaţă-te a medita, trăieşte o viaţă de rugăciune. Rugăciunea este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Când vei ajunge să te poţi ruga cu adevărat, cu adevărat ai realizat pacea, fericirea. (...) Viaţa aceasta este cu totul trecătoare. Şi tot ceea ce e legat de ea este trecător. Să ne zidim sufletele, să le întărim cu virtuţile creştineşti, nu pentru viaţa aceasta, ci pentru cea viitoare. Patria noastră cea sfântă şi veşnică, unde ne vom regăsi cu toţii după moarte, este Cerul. Să stăruim ca în viaţa aceasta să ne învrednicim prin faptele, vorbele, atitudinea şi gândurile noastre, de Cer.
Nu există fericire adevărată decât în Iisus Hristos. Pe aceea căutaţi de o realizaţi. Nu vă uitaţi la felul cum înţelege şi trăieşte lumea viaţa. Voi aveţi un îndreptar de viaţă - calea creştină - şi după acest îndreptar călăuziţi-vă paşii. (Aiud, 23 septembrie 1945)

Din scrisorile lui Valeriu Gafencu către sora sa.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Propolisul

Indicaţii generale: Propolisul este compus din răşini vegetale, ceară, uleiuri eterice, fier, cupru, zinc, mangan, la care se adaugă polen, flavonoide etc. Este folosit ca biostimulator, mărind rezistenţa fizică şi înlăturând oboseala. Datorită proprietăţilor sale antivirale, antitoxice si antiinflamatorii, propolisul este foarte apreciat. Este un bun stimulator al refacerii ţesuturilor, foarte util în vindecarea rănilor, tăieturilor, arsurilor, degerăturilor, sau în cicatrizarea operaţiilor. Propolisul vindecă mucoasa bucală şi stopează infecţiile la nivelul gingiilor. Balsamul de propolis protejează împotriva radiaţiilor.
Propolisul poate fi folosit ca atare, mestecat, înglobat în miere - mierea propolizată sau folosit la prepararea diferitelor unguente.

Moduri de folosire în funcţie de afecţiuni: Cel mai frecvent este folosită tinctura de propolis, la 100 ml alcool de peste 80 de grade se adaugă 20 g propolis mărunţit. Amestecul se pune într-o sticluţă şi se agită zilnic, timp de 14 zile după care se lasă la decantat şi se alege lichidul curat. Medicina a dovedit că tinctura de propolis este eficientă în tratarea tuturor bolilor infecţioase (30 picături/zi, într-un pahar cu ceai cald), combaterea tulburărilor de menopauză (10 picături pe zi, timp de un an), vindecarea inflamaţiilor prostatei (30 picături/zi), rinichilor şi ficatului (de două ori pe zi, câte 40 de picături - se repetă până la vindecare), în tratarea TBC-ului pulmonar (de trei ori/zi câte 30 de picături, completate cu inhalaţii - la o cană apă fierbinte se adaugă 100 picături de tinctură - de 2 ori pe săptămână), combaterea enteritelor, parazitozelor intestinale, durerilor de stomac şi tratarea ulcerului gastro-duodenal (40 picături puse în 100 ml lapte cald, remediu consumat zilnic, pe stomacul gol), reglarea tensiunii arteriale. La toate afecţiunile pielii, răni vechi, arsuri şi micoze, locurile bolna-ve se pot vindeca prin tamponare cu tinctură de propolis, aceasta având acţiune cicatrizantă.

Marilena Vlădoianu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Sărăţele cu caşcaval

Sunt extraordinar de bune, iar ce mi-a plăcut mult la ele e faptul că ies foarte pufoase si ca sunt fără praf de copt.


Reţeta e următoarea:
- 250 g caşcaval
- 200 g făină
- 1 linguriţă boia, dar merge şi fără
- sare
- 200 g unt rece
- 1 gălbenuş
- sare sau susan, chimen pentru presărat deasupra.
Eu le-am făcut de sărbătoare, în formă de steluţe aranjate brăduţ, dar se pot face în orice formă, sau pur şi simplu tăiate fâşii şi răsucite.
Se pregătesc aşa:
- se frământă un aluat din caşcavalul ras, făină, un praf de sare, 1 linguriţă boia şi untul în fulgi
- se face o bilă care se înfăşoară în folie şi se dă la frigider 60 minute
- se întinde aluatul în foaie de 1 cm şi se taie fâşii care se răsucesc sau se folosesc diverse forme.
- se încinge cuptorul, se ung beţişoarele sau steluţele cu gălbenuş bătut, se presară după gust caşcaval, sare, chimen sau susan şi se coc 20 de minute.

Reţetă oferită de doamna Laura Sava – Timişoara

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Prăjitură cu napolitană

Ingrediente pentru blat: 8 albuşuri, 8 linguri zahăr, 8 linguri făină, 200 g nucă tăiată, 200 g rahat tăiat cubuleţe, 100 g stafide, coaja rasă de la o lămâie, 1 praf de copt.
Mod de preparare a blatului: Albuşurile se bat spumă cu cele 8 linguri de zahăr, se pune făina, apoi se adaugă nuca, stafidele, rahatul şi praful de copt. Se pune compoziţia la copt în tava unsă şi tapetată cu făină.
Ingrediente pentru cremă: 8 gălbenuşuri, 10 linguri de zahăr pudră, 3 plicuri de zahăr vanilat, 3 linguri de cacao, un pachet de unt.
Mod de preparare a cremei: Toate ingredientele se amestecă bine şi se fierb pe baie de aburi amestecând continuu cu mixerul.
La final este nevoie de 2 foi de napolitană cumpărate care se ung cu crema, iar în mijloc se pune blatul.

Reţetă oferită de doamna preoteasă Mihaela Tatu, din Voivodenii Mari

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Biserica „Sf. Nicolae” din Cincşor

În pelerinajul nostru pe la bisericile din Ţara Făgăraşului am ajuns şi la Cincşor, un sat unde multă vreme civilizaţia tradiţională românească a convieţuit cu cea săsească. În călătoria prin trecutul acestei aşezări care există încă din vremea dacilor, unde se află şi astăzi o biserică săsească fortificată în secolul al XV-lea, dar şi faimosul „turn al slăninilor”, ne este ghid părintele paroh Gheorghe Moga.

Sat de pe vremea dacilor
Vestigiile descoperite în zonă arată că aşezarea exista încă din vremea dacilor. După cucerirea din anul 106, romanii au ales amplasarea unei cetăţi pe teritoriul actual al satului Cincşor, lucru arătat de multe dovezi arheologice din perioada anilor 106-271 d.Hr.; s-au găsit aici vârfuri de săgeţi, suliţe, inscripţii, monede din timpul împăraţilor Nero şi până la Servus Alexander. În anul 1984, cu ocazia excavaţilor făcute de constructorii hidrocentralei, un muncitor a observat din întâmplare în cupa excavatorului un obiect strălucitor. Era o mască mortuară din perioada de după retragerea aureliană din anul 271, o piesă foarte valoroasă, care este acum se află la Muzeul Ţării Făgăraşului „Valeriu Literat“.
Prima atestare documentară a satului Cincşor datează însă abia din anul 1332, când localitatea se numea „Parvum Promotorium“. Mai târziu a primit şi denumirea săsească Klein-Schenk.
Cincşorul a avut multă vreme ca locuitori majoritari saşii, aceştia convieţuind de-a lungul veacurilor împreună cu românii. Astăzi însă nu mai există decât în jur de 20 de persoane din comunitatea săsească, numărul lor reducându-se drastic după deportările din timpul celui de-al doilea război mondial şi emigrările de după 1989.

Biserică ridicată cu multe sacrificii
Încă din vechime, românii ortodocşi din Cincşor au avut o bisericuţă construită din lemn pe care mai târziu au demolat-o şi au vândut-o credincioşilor din satul Şona, iar cu banii primiţi au plătit meşteri care în locul ei au zidit în 1849 o altă biserică, din piatră şi cărămidă, care a fost acoperită cu ţiglă. Fiind un sat sărac, zidirea bisericii s-a făcut cu multe sacrificii; bătrânii povestesc că în perioada ridicării lăcaşului de cult doar vreo patru familii din tot satul aveau vite de jug. Astfel, pentru terminarea lui s-au făcut colecte şi s-au cerut ajutoare în satele din împrejurimi.
Biserica, cu hramul „Sf. Nicolae“, este o clădire simplă, în formă de navă, fără ornamente, cu tavanul plat – fără boltă. Are un singur turn clopotniţă. Este aşezată în mijlocul satului, la şoseaua principală, având la stradă un zid de piatră. Curtea interioară serveşte şi pentru cimitirul parohial.
Într-o monografie alcătuită în 1906, părintele Vasile Debu consemnează că cel mai vechi clopot al biserici este din anul 1830, donat de un român al cărui nume nu se cunoaşte, iar al doilea clopot a fost donat în anul 1857, de un sas.

Turnul slăninilor
Lângă biserica ortodoxă se află „turnul slăninilor“, o construcţie ridicată după modelul turnului săsesc de la biserica fortificată, care servea pe vremuri la depozitarea slăninii. Deoarece casele de lemn nu erau un mediu bun unde să se păstreze slănina, sătenii îşi aduceau produsele în acest mic turn cu pereţi de piatră, al cărui sistem de ventilaţie natural asigura păstrarea lor în cele mai bune condiţii. Proprietarul slăninii se putea aproviziona doar duminica, după vecernie, când clopotul mic anunţa prezenţa responsabilului la turn şi fiecare venea să ia cât credea că va consuma cu familia în săptămâna care urma. Nimeni în afară de responsabil nu avea voie să taie slănină, iar în timpul postului turnul nu se deschidea.
Pereţii construcţiei sunt astăzi deterioraţi, din cauza sării care a căzut de-a lungul timpului de pe bucăţile de grăsime afumată, însă el păstrează şi astăzi atmosfera de odinioară, cu grinzile pe care se află numerele de casă şi cuiele de care era agăţată slănina.

Pr. paroh Gheorghe Moga

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009