Să nu abdici, oricare ţi-ar fi păcatul

Rugăciunea este un contact permanent al inimii tale cu inima lui Dumnezeu. Este vorba de a-L face simţit pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe oricare sfânt cu inima ta, cât mai continuu.

Ce credeţi că ne şopteşte neîntrerupt Domnul Iisus Hristos la urechea inimii noastre, cu glas îndurerat şi dulce, cu inima picurând sânge: „Iubiţi, iubiţi frumos, iubiţi pe toată lumea, iubiţi cu mai multă aprindere inima rănită. Cât am plâns şi am suferit Eu pentru rănile semenilor voştri! Fiindcă şi Eu ştiu să plâng. Şi plânsul Meu este mut şi nemângâiat de nimeni din lume. Şi cât de mult vă iubesc Eu! Şi iubirea Mea este divină. Numai atât vă cer şi-Mi este de ajuns şi Mă voi odihni în voi.”

Să ai la tinereţe puţină bătrâneţe, că atunci sigur vei avea la bătrâneţe multă tinereţe. (…)

Nu trebuie să-ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte-L mai departe pe Dumnezeu ca Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva dacă ai credinţă de stâncă. Nu te deznădăjdui cu nici un chip. Satana şi poate slăbiciunea ta te-au înşelat, dar inima nu i-ai dat-o şi numele lui Dumnezeu din tine nu L-ai şters. Aşa, păcătos cum eşti, Dumnezeu este cu adevărat mult iubitor şi pentru că-L recunoşti mult milostiv şi iertător, te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui şi te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit.

Aceasta ar fi o mare poziţie duhovnicească şi marile tale căderi rămân simple accidente.

Părintele Arsenie Papacioc

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 66 - iulie 2012

Alegerea soţului

Te căsătoreşti ca să devii fericit, nu ca să fii nefericit. Totul constă nu în a te căsători, ci în a deveni fericit prin nuntă. Şi vei fi fericit când vei găsi un tovarăş bun. Cel care şi-a găsit o soţie bună şi-a îndulcit viaţa lui (Pilde 18, 22). Totul în căsătorie ţine de cele dinaintea nunţii. Acum ţii în mâini cheia fericirii tale!

„Dacă urmează să călătoreşti, roagă-te o dată, dacă trebuie să mergi la război, roagă-te de două ori; dar dacă urmează să te căsătoreşti, roagă-te de trei ori!” (Proverb)

 „Să vedem dacă ne potrivim…”

Aşa spun astăzi tinerii, când vor să se căsătorească. Şi, sub pretextul acesta, amână căsătoria sau chiar convieţuiesc în păcat, chipurile, poate se vor găsi. Dar cine poate spune că l-a găsit pe celălalt? Sub acest aspect nu ne potrivim nici cu fratele nostru, cu care am crescut şi ne-am dezvoltat în acelaşi mediu familial. Nu ne găsim nici pe noi înşine! (De câte ori afirmăm cu convingere şi repetăm, dar astăzi facem într-un fel, iar mâine în alt fel?!) Şi ne vom potrivi cu o persoană străină?

Ar trebui să cântărim lucrurile bine, căci fiecare om este o personalitate unică şi irepetabilă. Există şase miliarde de oameni? Există şi şase miliarde de personalităţi irepetabile.

Plecând de la aceste premise, oricât ai căuta, nu-ţi vei găsi un tovarăş cu care să te potriveşti la modul absolut, să ai aceeaşi gândire, aceleaşi dorinţe, aceeaşi voinţă! Nu vei găsi! „Nepotrivirea de caracter” (cauza divorţului) este un fapt real.

Criteriile alegerii

Desăvârşit este singur Dumnezeu, chiar şi sfinţii au neputinţe, cu atât mai mult noi, oamenii lumeşti şi pătimaşi. De aceea, să fii sigur că soţul pe care-1 cauţi va avea propriile sale patimi şi neputinţe.

Bineînţeles că aceasta nu înseamnă că omul este alcătuit doar din patimi, neputinţe şi nimic altceva (ar fi vai de el!). În paralel, are şi virtuţi înnăscute (Scara, Cuvântul 26, 41) (cu excepţia faptului dacă a încetat să fie om). Şi primele virtuţi de frunte care-l înfrumuseţează sunt smerenia şi bunătatea, mai ales bunătatea: „un dram de bunătate valorează mai mult decât sumedenie de cunoştinţe” (Proverb). Şi iarăşi: „De frumuseţe ţi se face lehamite după patruzeci de zile, de bunătate nu te saturi nici după patruzeci de ani” (Proverb). Omul lipsit de iubire şi de smerenie este nepotrivit (primejdios) pentru familie (şi nu numai pentru ea…!).

„Primeşte sfaturi?”

Un părinte a logodit-o pe fiica sa. Plin de bucurie, a vestit evenimentul unei bătrâne înţelepte în vârstă de optzeci de ani:

- Fiica mea ia un flăcău cu studii, cu serviciu bun!

-???….

- Mamaie, mă auzi? Am logodit-o pe fiica mea. Se căsătoreşte cu un tânăr instruit, cu salariu bun, ce să-ţi spun…

- Primeşte sfaturi? l-a întrebat bătrâna. Pentru că, dacă nu primeşte sfaturi de la părinţi, de la preoţi, de la părinţii duhovnici, este stăpânit de o trufie „exemplară”! Şi va trebui să te temi de un asemenea om!

„Înainte să te căsătoreşti, ochii tăi să fie larg deschişi. Când te căsătoreşti, să fie pe jumătate închişi!” (Proverb). Să nu fie înainte de nuntă deschişi pe jumătate, şi după aceea larg deschişi!

Arhim. Vasilios Bacoianis,  

Căsătoria – secretele alegerii, secretele bucuriei, secretele trăiniciei

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 66 - iulie 2012

Cu cât ai un scop mai greşit în viaţă, cu atât ai mai multe şanse de divorţ

 „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă." Prin aceste cuvinte, Domnul a întărit căsătoria; singura pricină legiuită de despărţire pe care o arată este adulterul. Dar ce să fac, dacă am neplăceri în căsnicie? Rabdă. Avem în toate împrejurările porunca: „Purtaţi-vă poverile unii altora"; cu atât mai mult ar trebui s-o împlinească nişte oameni atât de apropiaţi între ei, cum sunt soţul cu soţia.

Nedorinţa de a suferi face ca neplăcerile să pară mai mari decât sunt de fapt, iar fleacurile se îngrămădesc până devin un zid despărţitor. Dar mintea pentru ce ne-a fost dată? Pentru a netezi cărarea vieţii. Înţelepciunea înlătură piedicile care apar în cale. Oamenii nu se despart din lipsa înţelepciunii lumeşti, ci mai mult din nedorinţa de a chibzui bine la starea de fapt a lucrurilor şi încă în mai mare măsură din lipsa unui alt ţel în viaţă afară de desfătări. Încetează desfătările –  oamenii nu mai sunt mulţumiţi unul cu celălalt şi aşa mai departe, până la divorţ. Pe măsură ce ţelurile pe care le au oamenii în viaţă devin din ce în ce mai greşite, pe atât devin mai dese divorţurile, iar pe de altă parte, concubinajul vremelnic. Iar izvorul acestui rău trebuie căutat în concepţiile materialiste asupra lumii şi vieţii.

Sf. Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sf. Scriptură

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 66 - iulie 2012

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca. Chilia din Munţii Făgăraşului

„La munţi, suflete, să ne ridicăm; mergi acolo de unde vine ajutorul.” (Cântările Învierii, glasul 5, antifonul 2)

Pentru făgărăşeni chilia Părintelui Arsenie este „la o aruncătură de băţ”, cum se spune. Cu toate acestea, mulţi dintre noi – prea mulţi – nu au străbătut niciodată acest urcuş, montan şi duhovnicesc în acelaşi timp.

Pretextul pentru noi a fost resfinţirea unei troiţe amplasată în apropierea Cabanei Sâmbăta de Asociaţia Pentru Isihasm din Făgăraş. Crucea, fixată în 2010 pe drumul spre chilie, a fost deteriorată de o avalanşă în această iarnă şi a trebuit reparată, schimbându-i-se şi amplasamentul.

Momentul a fost hotărât de părintele Dometie de la Sâmbăta, care ne-a şi însoţit, iar grupul s-a format după un scop comun: dorinţa de a ne înălţa duhovniceşte, împletită cu dragul de Părintele Arsenie. Am pornit astfel împreună în dimineaţa zilei de sâmbătă, 30 iunie, un grup de peste 20 de persoane. De diverse vârste (de la 16 la peste 60 de ani), cu diverse stări sufleteşti (de la teama de traseu a novicilor la seninătatea celor experimentaţi), cu diverse ritmuri de urcare, ne-am bucurat cu toţii de minunăţia pe care Domnul a pus-o în asceza urcuşului şi de comuniunea extraordinară pe care o oferă acesta.

Ne-am reunit în faţa troiţei din apropierea Cabanei Sâmbăta, oferind Domnului toată osteneala şi bucuria, în rugăciunea comună de sfinţire a crucii. Primind înapoi înmiit, am pornit cu nădejde spre chilie, pe panta aproape verticală. Am ajuns tot pe rând, alăturându-ne treptat rugăciunii începute de cei mai râvnitori ai grupului. După ce am sorbit din duhul Părintelui prezent în aceste locuri unde a urcat de nenumărate ori, după ce ne-am adăpat din apa dumnezeiesc de bună a izvorului amenajat tot de Sfinţia sa, ne-am pornit încet înapoi. Un scurt popas de întărire şi cu hrană trupească ne-a fost nou prilej de mulţumire pentru frumuseţea sufletească a grupului. Uşuraţi de nădejde şi de dragostea oamenilor şi a Sfinţilor, ne-am reîntors, încet, pe câmpul de luptă de jos, al războiului nevăzut.

Natalia Corlean

Chilia Părintelui Arsenie Boca

Se află pe Valea Sâmbetei, în apropierea Cabanei Sâmbăta. Lucrările au început în iunie 1943, la indicaţiile Părintelui Arsenie, care trimitea periodic aici bărbaţi la lucru, dintre făgărăşenii care veneau la mănăstire. Părintele Teofil spune că încăperea pe care o avem azi e doar un început, din care urma să se desfacă o cameră la stânga; Părintele Arsenie a renunţat la săpături pentru că a constatat că se infiltrează apa, dar şi pentru că regimul comunist considera acest loc un punct de întâlnire cu luptătorii din rezistenţa anti-comunistă.

„În activitatea sa de stareţ al Mănăstirii Brâncoveanu, ca organizator al activităţilor mănăstireşti, Părintele era foarte mult ajutat de credincioşii care veneau pentru rugăciuni şi sfaturi, ori numai să-l vadă şi să-i asculte predica. Mulţi rămâneau la mănăstire câteva zile sau chiar săptămâni şi îl ajutau la treburile gospodăreşti. Aşa s-a amenajat o grădină frumoasă lângă stăreţie şi s-a tras un fir de apă curgătoare prin grădină. S-au adus pietre mari, cu care trase de bivoli, şi s-au făcut mese de piatră şi bănci de mesteacăn; s-au plantat pomi şi flori. (…)

Părintele Arsenie şi-a propus să facă o chilie sus pe munte, către Cabana Sâmbăta, un loc de retragere pentru rugăciune şi meditaţie. Mulţi credincioşi au săpat în piatră pentru această chilie. Am săpat şi eu, după puterile mele. (…) La chilia de pe munte, Părintele a captat nişte izvoraşe şi a făcut un jgheab pe care curgea apa, o apă rece şi bună.” (Pr. Ioan Sofonea)

Ghidul pelerinului

Drumul porneşte de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus (670 m altitudine), continuă o porţiune pe drum forestier, practicabil cu maşina, apoi pe potecă de munte marcată cu un triunghi roşu (2-3 ore), până la Cabana Sâmbăta (1400 m altitudine). De aici se urmează alt semn (cruce albastră), pe o potecă la dreapta. Această ultimă parte este mai dificilă şi abruptă, chilia aflându-se la aproximativ 1600 m altitudine, iar traseul durează 20-30 minute.

 Gânduri de pelerin

„Ca un mare şi împătimit amator de pelerinaje, cum bine mă cunosc mulţi, m-am bucurat să fiu şi eu printre cei care s-au nevoit să urce la chilia Sfântului Părinte Arsenie. Echipat milităreşte şi în ritm de montaniard antrenat, fiind mai în faţa "plutonului", am admirat şi sosirea rând pe rând a şirului de creştini care se opreau grupat în faţa crucii de lângă cabană care aştepta resfinţirea. La fel priveau şi alţi turişti, miraţi să vadă ce se va întâmpla acolo. Minunată şi mişcătoare privelişte. După scurta slujbă de sfinţire a crucii, de către părintele Dometie de la Mănăstirea Sâmbăta, creştinii noştri au început urcuşul pieptiş spre chilie, unul câte unul, iar eu fiind de data asta ultimul, iarăşi am avut o imagine demnă de admirat. Însă la capăt de potecă, la chilie, după o trudă binecuvântată, ne-a aşteptat oboseala împletită cu bucurie şi satisfacţie deplină pentru o vreme ce stă pe loc şi te îndeamnă să gândeşti şi să vezi altfel. Aşa aş îndemna pe cât mai mulţi făgărăşeni să mai lase unele griji şi să se îngrijească de câte un scurt pelerinaj, de acest fel, dătător de viaţă, sănătate şi bucurie a comuniunii.”

Pr. mil. Gherasim Frăţilă

„Am pornit fără aşteptări; doar cu emoţia şcolărească a drumeţiei. Lipsa antrenamentului fizic s-a topit în bucuria comuniunii. Faptul că între noi erau cunoscători ai muntelui, siguri şi bine echipaţi, ne-a dat curaj celor neduşi de mult în excursie. Sunt ani de când nu mai bătusem munţii Făgăraşului. La o săptămână după, am încă în nări mirosul ascuţit al libertăţii. Munţii sunt o biserică mare. Sfinţii nu sunt pictaţi pe pereţi, dar sunt la fel de aproape. Altarul e sus, atât de sus cât poate ajunge fiecare. Iar darul e comuniunea deplină cu toţi care au fost acolo înaintea ta. Muntele te provoacă la seriozitate. Un pas greşit, o pauză prea lungă şi te-ai rătăcit. La fel ca în viaţa duhovnicească, e important să poţi conta pe cei care urcă la umăr cu tine. Bucuria de a cânta Maicii Domnului un Acatist pe aceeaşi stâncă pe care s-a rugat Părintele Arsenie o înţeleg deplin doar cei care au fost acolo. Muntele e atât de bogat şi de aproape. Greu de înţeles de ce ne bucurăm de ale lui atât de rar.”

Oana Dobrin

„Nu ştiam prea multe – unde mergem exact, cum ajungem, cine vine, ce o să facem acolo... Ştiam doar că dacă este de trecut pe la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta şi de ajuns pe unde a poposit Părintele Arsenie Boca, mergând cu prieteni dragi şi de nădejde, nimic nu ne va sta în cale şi toate vor fi bune. M-a mirat o frumoasă „coincidenţă“: de puţin timp mă apucasem să citesc cartea “Să ne rugăm 8 zile cu Părintele Arsenie Boca” a Părintelui Constantin Necula.

Atât urcatul, cât şi coborâtul au fost o bucurie şi o continuă descoperire – a naturii, a oamenilor frumoşi cu care am călătorit sau pe care i-am întâlnit pe drumul prin pădure, a povestirilor lor, a gândurilor care duceau către sensurile ce zac în fiecare pas, în cărarea strâmtă, pieptiş-urcătoare, a râpei tăcute cu bolovani, pietre şi tufişuri, a rugăciunii şi dialogului tăcut cu cei ce înainte au călătorit pe aici, cu cei ce şi-au găsit adăpost în munţi în vreme de restrişte şi cumpănă, mulţi dintre ei aflându-şi sfârşitul din asta, cu Părintele Arsenie, cu Sfinţii lui Dumnezeu.

Am ajuns cu bine şi ne-a rămas gândul bun să dea Domnul să mai împreună-călătorim şi altădată!”

Mirela Scăunaşu

O ridicare către Cer, cu ajutorul Sfinţilor care ne-au însoţit, chiar dacă noi nu îi pomenim încă în calendar. O senzaţie unică, de limpezire a atmosferei exterioare, interioare şi inter-personale. Am fost impresionată de relaţiile calde care se stabilesc între necunoscuţi, nu neapărat credincioşi, ci simpli doritori de drumeţie. La înălţime parcă poverile răutăţii, judecării şi egoismului, erau prea grele pentru a fi căţărate pe munte şi rămăseseră undeva jos. Cu atât mai mult între cei însufleţiţi de dorul de a trăi permanent în prezenţa lui Dumnezeu şi în compania Sfinţilor… O comuniune imposibil de exprimat în cuvinte. O stare de preînchipuire a Raiului care îţi lasă în suflet un dor nestins care se cere re-adăpat. Măcar din când în când.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 66 - iulie 2012

Cuvântul protopopului: Vindecarea

 E vară. Canicula e în lumea ei. Cei mai tineri caută răcoarea muntelui sau briza mării, pentru că e şi vremea concediilor, în vreme ce aceia mai în vârstă dintre noi caută staţiunile de odihnă şi tratament presărate pe harta ţării. Probabil că trebuie să te depărtezi bine de capătul iniţial al vieţii pentru a realiza că totuşi sănătatea este cel mai preţios dar al lui Dumnezeu. Dan Puric zice puţin altcumva, dar cu acelaşi sens: „Cel mai important lucru în viaţă este să ai în faţă zilnic prezenţa lui Dumnezeu. Dacă ai aceasta, realizezi că fiecare zi este un dar de la Dumnezeu. Acum, în clipa aceasta, sunt bolnavi de cancer, morţi în spitale, catastrofe etc. Ce dar mare este normalitatea, pacea, sănătatea!”.

Am citit de curând o carte numită “Vindecarea”, de Dr. Pavel Chirilă. Autorul este un binecunoscut medic creştin, un medic de excepţie, specialist în medicină internă, apifitoterapie şi homeopatie, dar şi autor de cărţi şi tratate medicale. Doresc să reproduc în cele ce urmează crâmpeie din această minunată carte şi lecţie de viaţă deopotrivă, în speranţa că rândurile mele vor fi o incitare la a procura şi citi volumul. E vorba în ea despre o altfel de medicină, cea care pleacă de la medicul creştin spre semenul aflat în suferinţă, o medicină care pune pe primul plan credinţa că omul este suflet şi trup, că este chipul lui Dumnezeu şi că „Iisus Hristos vine pe crucea bolnavului şi ia asupra Lui suferinţa”

Medicina creştină este o medicină cu principii înalte, întemeiate pe dogma şi morala Bisericii, aplicate persoanei umane care, venind în lume, evoluează spre Creator, trecând prin suferinţe şi moarte. De ce pledăm pentru acest concept? Pentru că omul este trup şi suflet, pentru că Dumnezeu a creat sufletul şi de aceea sufletul nu poate fi cercetat în chip autonom, fără legătura cu Dumnezeu.

Cuviosul Paisie Aghioritul defineşte sănătatea duhovnicească simplu: „gânduri curate, minte luminată şi inimă curată, în care îşi fac sălaş Hristos şi Maica Domnului”. Râvna pentru cele sfinte, a nu fi indiferent – este un semn de sănătate mentală şi sufletească. Indiferenţa este un semn patologic şi pentru oamenii lumeşti, cu atât mai mult pentru cei din Biserică. Puterea de a te abţine de la mâncărurile care îţi fac rău este tot un semn de sănătate.

          Orientarea şi mutarea centrului de greutate de la bolnav spre boală este păcatul cel mai grav al medicinii moderne. Boala nu trebuie înţeleasă ca o pedeapsă, ci ca o pedagogie: Dumnezeu nu îngăduie o încercare dacă nu poate ieşi ceva bun din ea. Boala ne ajută să vedem unde ne găsim pe drumul vieţii. Boala este o cruce şi mântuire fără cruce nu există.

          Omul este o fiinţă în curs de vindecare. Răzvrătirea împotriva aşezămintelor Domnului este una din cauzele spirituale ele bolilor. Suntem datori să avem o atitudine etică în relaţia cu mediul înconjurător. Când lucrarea omului în natură şi în lume nu duce la îmbunătăţirea lui duhovnicească, apar insuccese şi dureri. Exista, de exemplu, o relaţie directă între apa clorată (de la robinet) şi creşterea riscului de cancer, în mod deosebit pentru localizarea rectală.

Prezent în Euharistie ca leac nemuritor, Hristos nu ne-a părăsit niciodată. Pentru aceasta sunt ortodox şi nu pot fi altfel. Trupul este vindecabil sau nu. Sufletul este întotdeauna vindecabil, atâta timp cât este în trup.

 Pr. Marcel Dobrea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 66 - iulie 2012