A avea sau a nu avea copii

Unul dintre primele şi cele mai importante subiecte pe care doi tineri care vor să se căsătorească le abordează este acela al copiilor: câţi, când, în ce condiţii? Aş fi tentată să spun că e problemă nouă, aceasta a planificării familiale, dacă nu aş fi auzit chiar eu de tot felul de licori pe care înaintaşele noastre le beau pentru a nu rămâne grele.

Ce e nou e lungimea perioadei pe care un cuplu o doreşte fără copii, din felurite motive: ori vor să trăiască în tihnă bucuria „vieţii în doi“, ori vor să-şi facă mai întâi casă, ori au o carieră de construit, ori sunt săraci, ori, pur şi simplu, sunt „prea tineri“.

Mai trist e că nu numai cei „fără Dumnezeu“ nu-şi doresc copii prea curând, ci şi credincioşii practicanţi, care în numele libertăţii cu care ne-a înzestrat Dumnezeu spun că pot alege câţi copii şi când să-i aibă şi că taina căsătoriei „mare este“, iar planificarea familială - atunci când nu implică metode care ar afecta viaţa unui prunc - este recomandabilă (nu vorbesc aici despre cei ce practică abstinenţa).

Un părinte spunea: „Dom’le, aud spunându-se că vor doi copii, trei copii, maximum patru, dar nu aud pe nimeni zicând că vrea zece copii!“ Sau altcineva zicea: „Părinte, eu fac câţi copii îmi dă Domnul, dar îi trimit la dumneata să-i creşti, că nu-mi permit“ (nu avea mai mult de doi copii).

Mă voi lega puţin în acest articol de această posibilitate a alegerii, menţionată mai sus. Aşa e, cei doi parteneri (sau chiar numai femeia) pot alege, dar nu chiar cum cred ei. Pot alege câţi copii să nu aibă. Prin metode contraceptive sau avort poţi hotărî ca acum să nu ai un copil: pentru că mergi în străinătate la muncă şi nu e momentul, pentru că încă nu te-ai căsătorit, pentru că mai ai încă doi sau trei şi e şi aşa viaţa grea, pentru că nu ţi-ai terminat studiile ori casa, pentru că ai două cezariene şi deja e riscant – deşi se face şi a 4-a cezariană ori chiar se naşte natural după cezariană.

Câţi copii să ai nu poţi alege

În încercarea de a avea un copil, luând în considerare faptul că nu sunt probleme de fertilitate, că sunt condiţiile ideale pentru conceperea unui copil, chiar în această situaţie, într-o lună, probabilitatea de a concepe, conform statisticilor, este de doar 20%. Dar se pot scurge zeci de luni în care să nu fii în acel procent. Nu ştiu cum de nu vedem cu toţii aici minunea lui Dumnezeu; facem calcule, numărăm zile, stabilim care sunt sau nu fertile, căutăm cauze şi remedii pentru infertilitate, dar nu ne punem nicio clipă problema că a avea un copil e o minune. Chiar şi la familiile cu mai mulţi copii.

O femeie tânără, citind cele scrise mai sus, ar putea răsufla uşurată. Sau, temătoare: „nu ştiu cum se face că atunci când îţi doreşti mai puţin eşti în zona celor 20 de procente“. Probabil că din cauza aceasta nu vedem minunea.

Omul se joacă din ce în ce mai mult de-a Dumnezeu; din ce în ce mai mult spune „nu vreau copil acum“, iar mai târziu spune „acum vreau copil“ şi recurge la tot felul de metode de concepţie de această dată, ajungând până la a lua în considerare varianta de a folosi sperma cuiva despre care nu ştie nimic ori de a ucide mai mulţi embrioni care ar putea fi şi ei copii.

Pierde din vedere însă mai multe lucruri:

Unul dintre acestea ar fi că niciun copil nu vine pe lume fără ştirea, dar mai ales fără voia lui Dumnezeu; iar dacă Dumnezeu pune suflarea Lui de viaţă în unirea a două celule care vor deveni un copil cu sindrom Down, cine suntem noi să nu îngăduim? Dacă Dumnezeu pune suflet şi mai vine un copil într-o familie în care deja sunt mulţi, cine suntem noi să spunem „Nu! E destul!“?

Un alt lucru pe care-l pierdem din vedere e că perioada de fertilitate a unei femei – chiar dacă sunt femei care nasc şi la 50 de ani – diferă atât de mult de la o femeie la alta, încât, chiar şi să fi avut copii şi să fii relativ tânără – 35 de ani să presupunem –, dar după ultimul copil să fi zis că nu mai vrei o perioadă şi ai ajuns acum, când iar vrei – ei bine, s-ar putea să fi pierdut ocazia acelui „încă un copil“ pe care îl vrei acum şi pe care „l-ai amânat“.

De asemenea, noi, ca părinţi, nu le dăm ceva copiilor din ce-i al nostru. Pare foarte ciudat: „Păi ce, nu muncesc 16 ore pe zi ca să-i ofer un trai decent? Să-i ofer casă? Să-i ofer o maşină? În definitiv, să-i pun mâncare pe masă?“, ar putea întreba cineva. Şi totuşi, Dumnezeu, Care ştie câte fire îţi cad din cap într-o zi, este Cel care are grijă de fiul tău. Acelaşi Dumnezeu face ca din copii fără părinţi ori provenind din familii disfuncţionale să ajungă personalităţi de renume. Ce facem noi, ca părinţi, e să ne punem la dispoziţia lui Dumnezeu, Care îi îngrijeşte prin noi.

Preluând comanda propriei vieţi, ne întoarcem cu spatele la Dumnezeu

Îmi zicea cineva, o tânără mămică însărcinată, că ea va face un singur copil şi că acel copil va fi sănătos şi va avea tot ce-i trebuie, pentru că ea va avea grijă. Tristă naivitate! Alături era o mămică a unui copil ce avea malformaţii din naştere. Noi nici măcar să naştem un copil sănătos, adică să avem grijă de el cât e în uterul nostru, nu putem. De unde să putem controla toate, atunci când vine pe lume, când sunt pericole la tot pasul, când în orice clipă se poate întâmpla ceva neprevăzut şi pur şi simplu nu putem să-l apărăm; când sunt boli pe care nici sute de mii de euro nu le pot vindeca; de unde ştim noi că noi avem grijă?

Noi ne raportăm la toate lucrurile din viaţa noastră ca şi cum noi le-am face şi desface, ca şi cum noi am fi „la comandă“, uitând că, preluând această comandă în mod abuziv, ne întoarcem cu spatele la Dumnezeu şi, oricât am spune că facem voia Lui sau oricât „ne-am smeri“, spunând că nu avem suficientă credinţă pentru a concepe şi a naşte toţi copiii pe care ni i-ar da, faptul acesta nu ne face „mai buni“ decât aceia despre care Mântuitorul spunea că sunt „Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!“, adică fariseii, şi despre care spunea doar „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi“.

Cristina STURZU

Doxologia.ro

Cuvântul protopopului: De la Sfintele Paşti la Înălţare

În perioada dintre Sfintele Paşti şi Înălţarea Domnului ne bucurăm de prezenţa iubitoare şi sfinţitoare a lui Hristos Cel Înviat. Sfintele Evanghelii ne-au purtat către momentul Învierii Domnului şi ne-au adus în faţă martorii acestui eveniment unic. Apoi ne-au amintit de slăbănogul de la Vitezda, de femeia samarineancă şi de orbul din naştere, eroii pericopelor de după Duminica Mironosiţelor.

Să mulţumim Domnului pentru binecuvântarea, pacea şi lumina pe care ni le-a dăruit în aceste zile, odată cu soarele primăvăratic, cu verdele crud din natură şi cu florile multicolore. Să păstram în minte cuvintele Sfintelor Evanghelii, ale Canonului Sfintelor Paşti, ale Irmosului Învierii, ale Pastoralei Înaltpreasfinţitului nostru Părinte Mitropolit, cuvintele slujitorilor Sfintelor Altare. Ele ne vor da linişte sufletească, bucurie şi seninătate şi ne vor ţine treji, pe calea mântuirii. Avem nevoie de ele, pentru că mintea omului modern e asaltată în permanenţa de puzderie de gânduri, idei şi imagini străine. Mintea este centrul fiinţei omeneşti; este un câmp de luptă pe care putem fi biruiţi de vrăjmaşul diavol sau biruim cu Hristos. O minte unitară, liniştită şi luminată de iubire, este o minte în care este prezent Hristos. Dacă, însă, mintea este lăsată în stăpânirea imaginilor, a gândurilor străine, a senzaţiilor pătimaşe, atunci ea va pierde prezenţa Duhului Sfânt. Şi, după cuvântul Preafericitului Patriarh Daniel, “nu există neutralitate; dacă în mintea noastră nu locuieşte Hristos, va locui diavolul.”

Sfinţii Părinţi asemuiesc mintea cu o fecioară, care, în aşteptarea lui Hristos, trebuie păzită de venirea vrăjmaşilor. Sau o văd ca pe o cetate, care are ca porţi simţurile. Dacă nu păzeşti porţile, ci le laşi larg deschise, atunci prin canalele televiziunilor comerciale, prin diverse tabloide atât de răspândite azi, prin anumite site-uri de pe internet etc, cetatea va fi invadată de gânduri, imagini, senzaţii străine, care, ca nişte barbari, o vor devasta, necinsti, murdări, prin însăşi prezenţa lor. Mintea celui care participă din plin la realităţile mediatice actuale devine fărâmiţată până la epuizare, îşi pierde vitalitatea şi posibilităţile creatoare şi îl duce pe om la dezechilibru, patimi şi chiar afecţiuni psihice.

Anul acesta este pentru noi, românii, şi un an electoral. Specifică acestor tipuri de ani este o anumită încleştare, o luptă surdă, pătimaşă, pe multiple planuri, între diverşi candidaţi şi între votanţii lor. Suntem chemaţi, ca şi creştini, să rămânem în limitele bunei cuviinţe. Să-i sprijinim să acceadă în frunte pe cei cu dragoste (dovedită) de localităţile lor, cu reuşite profesionale, familiale şi gospodăreşti evidente, dar să nu uităm de calităţi ce trebuie să primeze: credinţa sinceră în Dumnezeu, ataşamentul faţă de Biserica lui Hristos, moralitatea, cinstea, onestitatea. În zilele ce vor urma, să nu ne lăsăm purtaţi de ură, de pizmă, de răzbunare şi alte gânduri pătimaşe. Să-L păstrăm în minte pe Hristos Cel Înviat, care ne cheamă la pace, la dragoste, la bună convieţuire cu toţi oamenii. Să arătăm că am înţeles esenţialul din Sfintele Evanghelii ce s-au citit în această perioadă, pentru că “un om, ca şi un popor, atât preţuieşte, cât a înţeles din Sfânta Evanghelie” (Simion Mehedinţi).

 Pr. Protopop Marcel Dobrea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 64 - mai 2012

Furie împotriva vieţii. Asociaţiile umaniste luptă împotriva copiilor nenăscuţi

În luna martie, un grup de deputaţi a iniţiat o propunere legislativă care prevede obligativitatea consilierii femeii care vrea să avorteze, pentru ca aceasta să fie conştientă de intervenţia la care se supune şi consecinţele ei. Iniţiativa „Consilierea înainte de avort” a provocat opuneri violente din partea unor asociaţii, care au antrenat şi mass-media de partea lor, şi a scos la iveală furia lor nu doar împotriva creştinismului, ci şi a valorilor umane pe care pretind că le apără.

O alegere în cunoştinţă de cauză

Proiectul de lege propune ca femeia care doreşte să facă avort să fie consiliată de un psiholog sau un cadru medical înainte de a face acest lucru. În cadrul acestei şedinţe, ea ar trebui să fie informată în privinţa riscurilor medicale şi psihologice la care se supune prin această intervenţie; această informare presupune şi prezentarea unor fotografii sau filme despre ceea ce presupune avortul, precum şi ecografia embrionului pe care îl poartă în pântece. Potrivit proiectului de lege, femeia are un răgaz de 5 zile după această prezentare pentru a lua o hotărâre, decizia aparţinându-i în întregime.

Argumentele iniţiatorilor acestui proiect sunt următoarele:

-                      în România există o acută lipsă de informare şi educaţie în ceea ce priveşte consecinţele avortului

-                      România este pe locul I în Europa la numărul de avorturi (520 la 1000 de copii născuţi şi 115.000 de avorturi în 2009)

-                      înainte de a recurge la avort, femeile trebuie să cunoască eventualele complicaţii pe termen scurt sau lung: consecinţe fizice imediate (hemoragie abundentă, leziuni ale organelor genitale, perforaţie uterină, infecţii); consecinţe fizice tardive (sterilitate, boală inflamatorie pelvină; probleme la următoarele sarcini; tulburări menstruale; predispoziţie crescută la cancer de col uterin şi cancer de sân); consecinţe psihice (sentimente de vinovăţie şi pierdere irecuperabilă; tristeţe, nevroză anxioasă sau depresie; pesimism; teamă nejustificată; tulburări de somn; labilitate emoţională; pierderea respectului faţă de sine; afectarea relaţiilor în familie; tulburări sexuale)

-                      femeile însărcinate care doresc să recurgă la avort trebuie să ştie că există alternative concrete, dovedit viabile, ca de exemplu: a. casele maternale administrate de organizaţii non-guvernamentale sau culte; b. plasamentul copilului în regim de asistenţă maternală pentru îngrijirea copilului unei mame aflate temporar în imposibilitate financiară sau de altă natură; c. adopţia, mai ales în condiţiile în care numărul cuplurilor care doresc să adopte este mai mare decât cel al copiilor declaraţi adoptabili.

-                      o astfel de lege există şi se aplică şi în Franţa, Germania, Portugalia, Olanda, Belgia, Italia, Luxemburg şi Slovacia.

Umanişti împotriva omului
Depunerea acestui proiect de lege a stârnit reacţii de opoziţie violentă din partea asociaţiilor umaniste şi feministe, care susţin că este încălcată „libertatea femeilor de a face ce vor cu corpul lor”, că se încearcă „manipularea” femeii aflată într-o „stare vulnerabilă”. Paradoxal, vicepreşedintele unei asociaţii umaniste (umanism care prin simpla definiţie susţine valoarea omului), afirmă că „Acel embrion care se doreşte avortat este o colecţie de celule şi nimic mai mult.”

Oare de ce toţi aceşti reprezentanţi susţinători ai omului şi ai drepturilor lor luptă atât de înverşunat împotriva unui drept la informare? În prezent avortul se face prin simplul acord între pacientă şi medicul ginecolog, iar societatea secularizată aduce tot felul de justificări, încercând să îl integreze în sfera „normalităţii”. Pe de altă parte, însă, sunt recunoscute traumele şi necesitatea consilierii post-avort, în timp ce tinere de 16-18 ani fac avorturi pe bandă rulantă, având impresia că nu e nimic mai mult decât o extracţie de măsea.

Şi atunci, de ce este prea mult să conştientizezi, să informezi femeia că avortul este mai mult decât o extracţie de măsea?

Natalia Corlean

„Recunosc că am fost uimită aflând că există voci care se împotrivesc acestui proiect de lege pe motivul că femeia ar putea fi traumatizată de descrierea unui avort. Totuşi, mamele care vor să apeleze la întreruperea sarcinii nu ar trebui să ştie ce se va întâmpla cu ele? Dacă ele sunt traumatizate de descrierea unui avort, cum vor fi după ce fac avortul? Sau asta nu contează? De ce să avem femei care să necesite consiliere post-avort când este mai simplu şi mult, mult mai puţin traumatizant să fie consiliate în faza pre-avort?” (Aziza Bodea-Micu)

 

 „În 1993, după 11 ani în domeniu, am decis să nu mai fac întreruperi de sarcină. Am văzut la ecograf cum se mişcă embrionul, am făcut experimente şi am înţeles că este vorba de viaţă uterină. Din acel moment nu am mai fost de acord să irosesc o potenţială viaţă umană." (Dr. Dan Păscuţ, medic ginecolog)

„Este foarte ciudată reacţia oamenilor la informarea în ceea ce priveşte acest tip de operaţie, în timp ce la alte operaţii medicale nu există o asemenea reacţie vehementă. Ei bine, există foarte multe fete şi femei care fac avort şi după aceea vin şi povestesc ce s-a întâmplat acolo cu surpriza că n-au ştiut că se va întâmpla lucrul acesta, n-au ştiut de anumite traume.

Ce să mai spunem despre faptul că în această perioadă femeia este într-o perioadă de labilitate, recunoscută medical. Consilierea fiind făcută de un psiholog, e clar că acesta nu va brusca persoana respectivă, pentru că există nişte tehnici în psihologie, prin care psihologul menajează psihicul celui consiliat. (…) Am trecut personal prin această experienţă, ştiu ce înseamnă presiunea. În momentul acela ai senzaţia că toate conjuncturile îţi sunt defavorabile. Ei bine, cam în toate cazurile pe care le-am consiliat eu, conjuncturile presupuse de fata în cauză nu s-au validat ulterior, nici unele dintre ele. Din cauza stării psihice în care se află, realitatea se distorsionează uşor.

Majoritatea fetelor pe care le-am consiliat au ales să nu facă avort, au copii, îi cresc, sunt foarte bucuroase şi niciodată n-au regretat că n-au făcut avort, deşi situaţiile şi conjuncturile sunt dintre cele mai defavorabile din punct de vedere social sau material. Însă bucuria de a avea un copil, bucuria acestei iubiri necondiţionate care îţi vine de la fiinţa care se naşte din tine, este ceva care prevalează tot. Nu există un alt factor de ordin social, economic sau de orice altă factură care să umbrească această bucurie.” (Prof. Gabriela Alexandru)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 64 - mai 2012

Criza familiei şi a societăţii

Pastorala Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, pe care am auzit-o de Înviere în biserici, a fost un cuvânt puternic. Atât de puternic încât a fost mult mediatizată pe internet şi în presa laică, lansând discuţii aprinse. De ce? Pentru că atinge răni adânci şi dureroase: criza familiei, lovită de adulter şi divorţ, educarea copiilor de către mass-media, consecinţele emigrării masive etc. Am considerat de folos să consemnăm şi în publicaţia noastră ultima parte a acestui cuvânt, marcată de câteva subtitluri aparţinând redacţiei:

Un creştinism formal: alergăm la biserică doar la necaz

Faţă de atâtea binefaceri pe care le-am primit noi de la Dumnezeu, nimeni nu poate să rămână nepăsător. O astfel de iubire jertfelnică aşteaptă răspunsul dragostei noastre. Din păcate însă noi ne purtăm urât cu Hristos, uităm repede ceea ce a făcut El pentru noi, şi prinşi în iureşul materiei şi al poftelor lumii acestei Îl batjocorim, Îl hulim, şi doar atunci când avem nevoie alergăm la El. Legătura noastră cu Hristos este una de circumstanţă. Alergăm la biserică doar atunci când avem nevoie, iar creştinismul nostru formal este cauza a tot răul material şi spiritual ce vine asupra noastră. Nu punem în lucrare şi nu folosim ceea ce Dumnezeu ne dăruieşte, nu dorim darurile Sale plătite cu scumpul Sânge al Fiului Său, ci ne alipim de bunurile şi plăcerile trecătoare ale acestei lumi, jignind bunătatea Dăruitorului nostru.

Ce ne învaţă televizorul?

Necinstea, răutatea, invidia, egoismul, neîncrederea intoxică societatea noastră. Tinerii noştri sunt acum educaţi de mass-media, părinţii lor sunt plecaţi să îşi câştige existenţa în alte ţări. Familia creştină suferă, ca şi societatea, de o profundă criză, divorţul şi adulterul fiind acum moda la care toată lumea se raportează. Şi cum altfel ar putea sta lucrurile, când desfrânarea a devenit nota generală a televiziunilor care ni se impun, dar şi în care ne complacem să trăim? Putem oare să avem o viaţă creştină, spurcându-ne mintea cu imaginile deşănţate din reviste, ziare şi televizor? Mai poate oare supravieţui familia, atâta vreme cât soţul sau soţia se alipesc cu inima şi cu simţurile de idolii micului ecran şi cumpără televizor separat în camera copiilor? Avem oare dreptul să mai cerem de la Dumnezeu o soartă mai bună pentru copii, noştri, dacă noi înşine nu ne străduim să le fim modele de înfrânare şi de virtute?

Necazurile vin din îndepărtarea de Dumnezeu

Nu trebuie să ne revoltăm pentru viaţa tot mai grea pe care am ajuns să o avem. Toate necazurile nu sunt altceva decât roade ale îndepărtării noastre de Dumnezeu, ale încrederii pe care ne-am pus-o în confortul şi plăcerile trupeşti ale lumii acesteia. Bunăoară, i-am închinat noi oare Domnului primele noastre gânduri ale fiecărei zile şi sufletul nostru curăţit permanent de întinarea păcatului prin Sfânta Taină a Spovedaniei? Trăim noi oare cu dorul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului? Unde sunt frica de Dumnezeu, milostenia, smerenia şi dragostea creştinească?

Doar puterea lui Dumnezeu ne poate trezi

Şansa noastră nu poate fi alta decât să ne întoarcem cu toată inima la Hristos. Trebuie multă răbdare în necazuri şi pocăinţă înainte de a nădăjdui ceva mai bun. Iar dacă vom alege această cale, neîntârziat vom primi răspuns de la Dumnezeu, Care aşteaptă să-I dăm inimile pentru ca El să ni le umple cu bucuria harului Duhului Său celui Sfânt. Să ne străduim să punem în lucrare darurile Învierii şi să nădăjduim că puterea lui Hristos cel răstignit şi înviat va revigora şi va trezi neamul nostru atât de încercat. Mai mult ca niciodată greutăţile ne apasă şi ştim că doar mila lui Dumnezeu, pe care trebuie să o cerem stăruitor, cu lacrimi, cu umilinţă şi cu post, ne poate scoate din toate necazurile, ispitele şi încercările ce ne împresoară. Nu avem altă nădejde decât prezenţa vie şi lucrătoare a lui Hristos cel înviat, în noi! Să nu o ignorăm, să nu o dispreţuim, ci să omorâm în noi pe omul cel vechi, pentru ca omul cel nou să învieze împreună cu Hristos, în fiecare dintre noi. Să cultivăm legătura noastră strânsă cu Dumnezeu, să ne îngrijim de frumuseţea noastră interioară, să dăm Chipului pe cel după chip, să fim împlinitori ai cuvântului lui Dumnezeu, nu doar propovăduitori ai lui, pentru ca toţi împreună să ne desfătăm de bunurile gătite în Împărăţia cerurilor celor ce curat L-au iubit pe Dumnezeu.

Hristos a înviat!

† Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Fragment din Pastorala la Învierea Domnului

Femeia, candela şi aşezarea casei

Dominarea, de câteva veacuri, a raţionalismului a produs o cultură centrată pe raportarea cerebrală, exterioară, seacă, uscată, lipsită de conţinut, şi la Dumnezeu, ca şi la omul de lângă noi, precum şi la omenirea întreagă. (…) Femeile cad mai greu victime acestui risc. Rămân mai sufletiste, mai vii, se raportează la Dumnezeu şi la lumea înconjurătoare mai mult cu inima.

În casă, de asemenea, femeile sunt cele care ţin candela aprinsă, la propriu şi la figurat, urmând mironosiţelor femei. (…) Pentru mine, imaginea bunicii mele, apoi a mamei mele şi, acum, a soţiei mele, aprinzând candela în fiecare zi, o viaţă întreagă, este un gest de o consecvenţă, de un ataşament, de o fidelitate greu de egalat. Ca preot, recomand tinerelor soţii, care devin stăpâne ale casei soţului şi copiilor săi, să ţină cu multă râvnă de această rânduială. Să aprindă zilnic candela în casă. Primul lucru pe care trebuie să-l facă femeia, când se trezeşte dimineaţa, este să aprindă candela. Când va aprinde candela, se va raporta imediat la Dumnezeu, va face şi o cruce şi, eventual, o scurtă rugăciune pentru soţ, pentru copii şi pentru cei din jur. Începe, astfel, ziua cu binecuvântare, începe ziua cu gândul la Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu rămâne dator! Binecuvântarea Lui se va revărsa asupra întregii case şi familii. Zona aceasta de aşezare duhovnicească statornică este cea mai roditoare.

Acest lucru îl recomand cu insistenţă femeilor cu educaţie, cu profesiuni dintre cele mai pretenţioase… Le ajută mult să lupte împotriva tentaţiei de a exila pe Dumnezeu în zona speculaţiei teoretice. Celor care vin să se spovedească înainte de Cununie le dau canon, între altele, soţului să cumpere o candelă de argint, preţioasă, iar soţiei să aprindă candela în fiecare zi dimineaţa, sau măcar duminica şi în zilele de sărbătoare. Gestul acesta, repetat zilnic, este un gest întemeietor, o aşează pe femeie într-o relaţie de fidelitate cu Dumnezeu, la care Dumnezeu, cum spuneam, nu va întârzia să răspundă. Cine se îndoieşte, poate verifica adevărul celor spuse de mine făcând experimentul. Este o aşezare firească într-o relaţie, o aşezare completă, care presupune nu numai gândul, ci şi manifestarea gândului, nu numai credinţa, ci şi manifestarea credinţei. Este o mergere spre întâlnirea concretă cu Dumnezeu. Este ca şi cum I-ai da bineţe lui Dumnezeu, dimineaţa când te scoli: „Doamne, unde eşti? Aici eşti? Iată sunt şi eu aici! Bună dimineaţa! Mă rog să mă binecuvântezi pe mine şi toată casa mea! Eu ca semn Îţi aprind această candelă!“

 ( Pr. Constantin Coman, în volumul “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 64 - mai 2012