luni, 23 ianuarie 2012

Oamenii umblă după făcători de minuni

Există astăzi o fugă după minuni, după o rezolvare imediată (adică magică) a problemelor. Când dă de greu şi de probleme, omul aleargă la Dumnezeu ca la un prestator de servicii bun la toate, care poate rezolva orice problemă. După ce primim ajutorul, cel mai adesea renunţăm la El, tot ca la un prestator de servicii: eu cu treaba mea, El cu a lui. Care este însă minunea cea mai mare, după care ar trebui să alergăm din tot sufletul, căci ea ne-ar rezolva toate necazurile? Ne spune Părintele Arsenie:

  • Oamenii umblă după făcători de minuni – fie ei şi vrăjitori. Dar vă spun că minunea cea mai mare e înnoirea vieţii tale pe temelia ei Iisus Hristos; e încreştinarea voinţei tale: asta-i minunea cea mai mare, care ne stă cu adevărat la îndemână şi ni s-a dat nouă poruncă: „înviaţi pe cei morţi!” După învierea ta tânjeşte Iisus. Ce însemnează aceasta n-ar putea să ţi-o spună mai bine decât înşişi cei ce au înviat din moarte sigură, ca dintr-un vis urât.
  • Darul iertării păcatelor e mai mare decât darul minunilor, întrucât priveşte sufletul; pe când minunile privesc de obicei trupul. O iertare a sufletului, o curăţire a lui, uneori e o adevărată înviere din morţi, şi-i mai de preţ aceasta decât tămăduirea unui picior.
  • Fără darul minunilor între oameni ne putem mântui, dar fără darul preoţilor, al iertării păcatelor, nimeni nu se mântuieşte.
  • Iisus n-a pus accentul pe minuni, ci pe cunoaşterea lui Dumnezeu şi pe curăţia inimii, iar la acestea se ajunge, de cele mai multe ori, plângând.

Părintele Arsenie Boca

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Jurnal de pelerin: biserica de la Drăgănescu


O destinaţie obligatorie

Drăgănescu este un sat mic, din judeţul Giurgiu. Mic ca aşezare omenească, dar mare prin biserica unde Părintele Arsenie Boca a pictat timp de aproximativ 15 ani, locuind chiar în casa parohială aflată vizavi. Singurul lăcaş zugrăvit de Părintele, bisericuţa din Drăgănescu adună multă iubire, învăţătură, migală şi zdroabă. Folosind cele mai subţiri pensule, Părintele Arsenie a creat aici o pictură în miniatură de o bogăţie infinită, din care parcă apar, de fiecare dată când o vezi, noi detalii surprinzătoare. Aici se află 15 ani din viaţa unui om care s-a ridicat mai presus de oameni; un călugăr care, sub presiunea vremurilor, a înlocuit predica în viu grai cu predici pictate. Iată ce îi scria Nichifor Crainic Părintelui Arsenie: „Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus. E o pictură nouă, ca şi predica de atunci. Nimic întunecat în această primăvară care îmbracă cu plai înflorit bolţile bisericii. E o lumină de tonuri deschise către lume, ca spiritul şi chipul Mântuitorului coborât să ne aducă lumina de sus, ce iradiază din pictura Sfinţiei tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet.
Aici, la biserica „Sfântul Nicolae”, din 1968, când a ieşit la pensie de la Atelierele Patriarhiei, Părintele a fost şi muncitor necalificat, şi zidar (şi-a gletuit singur pereţii), şi pictor, şi arhitect (se pot observa şi azi obiecte care îi poartă amprenta, cum sunt stâlpii de la clopotniţă, având modelul coloanei infinitului, sau ornamentele din fier forjat). Biserica te introduce în prezenţa Părintelui. Scene impresionante, care materializează în chip genial lucruri spirituale, transmit învăţătura ortodoxă pe care Părintele Arsenie nu a încetat să o transmită celor care îl căutau. Ele au fost imortalizate şi adunate cu grijă într-un album intitulat „Biserica de la Drăgănescu, «Capela Sixtină» a Ortodoxiei româneşti”, pentru că pictura de la Drăgănescu nu este nemuritoare. Materialele cu care a fost realizate nu sunt dintre cele mai rezistente, de aceea degradarea ei a început deja de multă vreme.
Toate acestea sunt tot atâtea motive pentru care am aşezat mica biserică din Drăgănescu pe lista noastră obligatorie a destinaţiilor de pelerinaj.
Natalia Corlean



Pe urmele Părintelui Arsenie Boca

„Acolo unde mă voi duce, am să vă ajut mai mult” – sunt cuvintele rostite de Părintele Arsenie Boca unor credincioşi care au mers la dânsul pentru a primi ajutor în nevoi şi suferinţe. Foarte mulţi credincioşi din Ţara Făgăraşului au avut fericita ocazie de a se întâlni cu Părintele Arsenie cât a fost în viaţa aceasta. Pe mulţi i-a ajutat cu sfaturile şi îndrumările sale pline de har, în locuri ţinute astăzi la loc de cinste în inimile acestora: Sâmbăta, Prislop sau Drăgănescu.
Astăzi, când Părintele este plecat la Domnul, ne rămân aceste vorbe: „Căutaţi-mă şi am să vă ajut mai mult”. Astfel, Duhul Sfânt parcă ne îndeamnă mereu să căutăm locurile unde Părintele Arsenie a slujit lui Dumnezeu. Căutarea aceasta au trăit-o şi credincioşii din Parohia Bucium, sub îndrumarea părintelui paroh şi a doamnei preotese, care au organizat în ultimii trei ani pelerinaje în locuri pline de sfinţenie. În octombrie 2009, am găsit alinare şi linişte sufletească la mormântul Părintelui Arsenie şi în biserica Mănăstirii Prislop, unde am primit binecuvântarea părintelui Nifon, duhovnicul mănăstirii, care ne-a dezvăluit din minunile pe care Părintele le-a săvârşit în timpul vieţii, dar şi din cele ce s-au petrecut şi se vor petrece cu credincioşii care îl caută necontenit la mormântul său, care radiază lumină, linişte şi împăcare sufletească.
În octombrie 2011, l-am căutat pe Părintele Arsenie şi la biserica din Drăgănescu. Am admirat copleşiţi pictura bisericii, adevărată previziune a Sfinţiei sale. Scenele pictate sunt unice în toată istoria picturii bisericeşti. Ne-au impresionat reprezentări ca Domnul nostru Iisus Hristos – Pantocrator, care ne priveşte în orice clipă a vieţii aşa cum nu poţi scăpa privirii Lui în orice loc din biserică te-ai afla, „Cina cea de Taină”, „Învierea” etc. Pe lângă frumuseţea realizării materiale, au o puternică încărcătură spirituală.
Aici, la Drăgănescu, Părintele Arsenie Boca a reuşit să realizeze o compoziţie unitară, văzută ca o „scenă” formată din două părţi – lumea spirituală în partea de sus şi lumea materială cu păcatele ei în partea de jos, cu exemple reale din viaţa pământească. Scenele pictate cu evenimente care aveau să se petreacă abia după plecarea Părintelui la ceruri sunt mărturie a trăirii sale duhovniceşti, a nestrămutatei sale iubiri pentru Hristos şi a misiunii ce i-a fost încredinţată.
Să ne întoarcem la Dumnezeu, până nu este prea târziu; Părintele Arsenie ne cheamă acum pe toţi să facem acest lucru, pentru ca prin rugăciune, credinţă şi mântuire să câştigăm viaţa veşnică.
Bunul Dumnezeu ne-a ajutat să călcăm pe urmele Părintelui Arsenie, cel pe care Ţara Făgăraşului îl are ca sfânt, locuri considerate de noi sfinte, pentru că îl purtăm pe Părintele în sufletul nostru şi ne rugăm lui în taină; în acelaşi timp însă trebuie şi să-i împlinim rugăminţile şi sfaturile pe care ni le-a lăsat.
Părintele este şi un mare ocrotitor al pământului românesc şi al poporului român, iar mulţimea de credincioşi l-a canonizat deja în sufletul ei, ca dovadă văzând nesfârşitele pelerinaje ce se fac la mormântul său; canonizarea oficială, pe care o aşteptăm cu toţii, se va face când Bunul Dumnezeu o va rândui, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Prof. Stela Dobrin, Bucium


Un mesaj unic, nemaiîntâlnit

„Mai avem cinci minute până la biserică!” – se auzi în microfon vocea domnului Antonescu, care ne-a fost ghid pe ultima bucată de drum. O emoţie atât de mare mi-a străpuns sufletul, încât mi se tăia respiraţia. Întorc capul şi privesc. O imensitate nesfârşită de ape şi, pe malul opus, în depărtare, biserica.
Păşim în curte tăcuţi şi în linişte. Nimeni parcă nu îndrăzneşte să intre înăuntru. Căutăm din priviri pe doamna preoteasă, pe părintele. Intrăm! Câtă frumuseţe, câtă înţelepciune, câtă migală, câtă cunoaştere şi câtă profunzime, dar mai ales câtă dragoste… Oameni buni! În biserica asta dăinuieşte o comoară nepreţuită pe care Părintele Arsenie a zugrăvit-o pentru noi cu toată dragostea, dăruirea şi măiestria unui om… mai presus de om, care a văzut, a trăit şi a simţit, cu toată fiinţa şi mai presus de fiinţă, fiecare scenă, fiecare atingere a pensulei pe fiecare chip al Maicii, pe fiecare chip de înger, de sfânt, de apostol şi… de diavol…
Privesc spre iconostas. „Cina cea de Taină”. Iuda. Privirea lui sfâşietoare, chipul unei vipere, al unui trădător fără pic de remuşcare. Rămân pe gânduri. Mă gândesc la noi, oamenii de astăzi, oamenii pe care Părintele şi i-a imaginat atât de bine, şi fac o paralelă între noi şi Iuda. Gândul îmi sfâşie sufletul ca un pumnal când descopăr asemănarea: vipere! Vipere ale zilelor noastre în care facem exact ceea ce a făcut el. Zile de-a rândul, ani întregi în care uităm de Dumnezeu şi Îl trădăm, Îl îndepărtăm şi ne lepădăm. Şi, cu toate acestea, El, prin îndelunga Lui răbdare şi dragoste, ne aşteaptă, ne iartă şi ne iubeşte. Poate de mii de ori mai mult decât ne iubim noi proprii fii. Dacă am putea măcar puţin să ne gândim, să cugetăm, să înţelegem.
Mesajul pe care Părintele a vrut să ni-l transmită fiecăruia dintre noi: mie, ţie, vecinului tău cu care ai stat alături în autocar, şoferului, zecilor de mii de oameni care au trecut pragul acestei biserici, este unic, nemaiîntâlnit în alte picturi ale altor biserici, nemaiîntâlnit în această lume.
Mă rog ca fiecare dintre noi, cei care am făcut acest pelerinaj, să fi înţeles măcar puţin din profunzimea acestei picturi şi mesajul Părintelui zugrăvit cu atâta dăruire, o dăruire mare cât 15 ani din viaţa lui: iubirea.
Delia Ganea, Bucium

Pictura de la Drăgănescu te impresionează până la lacrimi


Experienţa pelerinajului este un prilej de întărire a credinţei, a sufletului, de a cunoaşte locuri şi oameni minunaţi, de a trăi stări pe care le încerci numai prin aceste întâlniri cu locuri sfinte. În pelerinaj Dumnezeu şi omul se caută reciproc, pelerinajul trezeşte în om o dorinţă puternică de sfinţenie şi de curăţie a sufletului. În experienţa spirituală a pelerinajului, cei care au o credinţă mai slabă au prilejul să şi-o întărească văzând credinţa puternică din jurul lor. Pelerinajul este, astfel, un izvor de smerenie, iubire, binecuvântare şi luminare a pelerinului.
Vizita la biserica Drăgănescu, pictată de Părintele nostru Arsenie Boca, m-a făcut să fiu aproape de dânsul cu sufletul. Parcă Părintele te privea prin intermediul picturii, în orice loc din biserică te aflai. O privire când blândă, când aspră, când întăritoare în credinţă, în funcţie de mesajul scenei pe care o priveai.
Pictura de la Drăgănescu te impresionează până la lacrimi, nu ai cum să o uiţi; atunci când o priveşti, te face să te cutremuri şi să te gândeşti că numai prin credinţă şi ajutor de la Dumnezeu ne putem mântui. Fiecare scenă parcă are ceva deosebit, iar întregul formează o pictură aparte, pe care nu oricine ar fi putut-o face, ci numai un om smerit cum era Părintele Arsenie Boca.
Liliana Ghircoiaş, Bucium


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Cum să trăieşti bucuria Anului Nou mult mai des

La momentul trecerii între ani, chipurile oamenilor care s-au întâlnit să petreacă împreună aceste clipe considerate extrem de importante exprimă multă bucurie. Revezi această bucurie şi în prima zi a anului, în feţe vesele, urări călduroase şi îmbrăţişări sau strângeri sincere de mână. E o nădejde că ai scăpat cumva de toate relele anului trecut, că ele „s-au spălat” („Cele rele să se spele, cele bune să se-adune”), ceea ce te face instantaneu mai uşor. Urmează apoi nădejdea că anul început îţi va aduce un mai bine, că vei reuşi, că ai o nouă şansă. Şansa unui nou început, ceea ce nu e puţin lucru.
Acelaşi lucru se întâmplă, practic, la Spovedanie. Doar că mult mai profund şi autentic. Cele rele se spală. Se iartă, ceea ce e mai mult decât o simplă „spălare”. Dacă le mărturisim cu onestitate şi sinceră dorinţă de a scăpa de ele, primim o iertare plină de iubire din partea lui Dumnezeu. Ceea ce ne oferă marea şansă a unui nou început. Real, nu imaginar, ca în cazul Anului Nou, când după câteva zile ne dăm seama că vechile probleme sunt tot acolo şi nu le-a luat nimeni. Prin Spovedanie Hristos-Dumnezeu ia asupra lui toate ale noastre şi ne face liberi. Ne dă viaţa şi puterea Lui de a ne lupta cu cele ale lumii. Totul este să rămânem în El, zi de zi, ceas de ceas. Îndepărtarea adună, iar şi iar, nămol care ne colmatează canalele sufleteşti cu tristeţi, depresii sau deznădejdi împovărătoare.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Bulimia. Întoarcerea la Dumnezeu ne va aduce şi însănătoşirea

„De mulţi ani sunt preocupată excesiv de mâncare. Mă gândesc mereu la asta. Acest gând îmi controlează viaţa. Încerc să mă înfrânez, dar de multe ori am nişte crize când nu mă pot controla şi mănânc foarte, foarte mult.”

Bulimia este o patimă sufletească ce se manifestă în trup. Adică sufletul, psihicul, lipsit de lumina duhului care nu ştie, nu poate sau nu vrea să se hrănească cu har, caută dragostea absolută şi dreptatea absolută la oameni. Şi, cu cât relaţiile sale sunt mai bolnave şi sufletul mai flămând, cu atât mai mult va cădea în rătăcirea de a afla mângâiere şi plăcere în trup. Sufletul nostru a fost lipsit de cultura Duhului, de hrana dumnezeiască prin care dobândim puterea de a iubi şi ierta pe cei ce ne rănesc şi, suferind, şi-a căutat plăcerea în mâncare. În felul acesta putem deveni dependenţi de acest mod de a ne rezolva problemele sufleteşti şi, ori de câte ori avem o nemulţumire sau angoasă datorate lipsei de legătură vie cu Dumnezeu şi cu semenii, ne vom repezi la mâncare.
Întoarcerea la Dumnezeu, în sensul de a învăţa de la El cum să trăieşti, cum să iubeşti şi ce sens are viaţa ta pe acest pământ, ne va aduce şi însănătoşirea.
Numai Domnul, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne va vindeca dacă vom face poruncile Lui dătătoare de viaţă.
Învăţând să iertăm, de exemplu, şi să acceptăm încercările vieţii ca pe o cale strâmtă către Împărăţie, învăţând să primim durerea inerentă vieţii pe acest pământ, fără să căutăm imediat consolare sau plăcere de la cele create, vom deveni omul nou care, acum, zace mic şi chinuit în adâncul sufletului nostru speriat şi resentimentar. Acum trăieşte omul vechi în noi care a învăţat de la părinţi şi de la lumea aceasta un fel de a fi aducător de durere, frică, nelinişte, ură, neîncredere... 

Maica Siluana Vlad

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Lanţuri

Zise un înşelat către un alt înşelat:
-    Dragă, greşeşti!
Răspunse cel din urmă celui dintâi:
-    Ba tu! Zău dacă nu!
Fiecare îndreptăţindu-se, unul pe altul mâhnind,
Fiecare prizonier unui altfel de gând.
   
Robii construite cu multă migală,
Robii sofisticate,
Robii frumos înveşmântate,
Robii exacte şi calculate,
Robii fără voie şi fără odihnă,
Robii în tihnă,
Robii pofticioase şi libertine,
Strălucitoare, dar depline,
Robii uscate şi tenebroase,
Robii fastuoase,
Robii care se schimbă cu alte robii,
Moşteniri nevăzute pentru ai noştri copii...
Robii mucalite şi pline de culoare,
Robii în floare,
Robii serios asumate,
Robii deochiate.
Hohotele acestea care par veselie –
Zgomotul lanţurilor noastre-n robie.
Tot sclipiciul acesta lipicios, complicat,
Încă un laţ în care ne-am încurcat!
Toată râvna aceasta pentru seriozitate sau pentru evaziune,
Iarăşi înşelăciune!
   

Din toate gustat-am, din toate, vai mie!,
Cu artă sau cu filosofie,
Cu sălbăticie sau cu uşurătate,
Numind această strâmtoare libertate!
............................

Zis-am eu, cel din urmă, smerit:
Cum, Doamne, m-ai miluit?
Cum, Doamne, deodată
Din asemenea lanţuri m-ai scos fără plată?

Bun este Domnul şi singurul jug
Care cu cuviinţă şi cu dreptate
Te duce la libertate!   

Ioana Carp

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012