ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului: „Există Dumnezeu dacă trăiesc ce m-a învăţat Dumnezeu”

De Izvorul Tămăduirii, praznicul care a adunat de hramul Mănăstirii Brâncoveanu mii de pelerini, Părintele Mitropolit a vorbit despre asumarea credinţei prin trăirea ei, despre respingerea darului lui Dumnezeu şi despre dragostea cu care trebuie abordaţi tinerii în vâltoarea provocărilor contemporane. Iată câteva fragmente din cuvântul Părintelui Mitropolit:


Credinţa noastră se limitează la declaraţii

Să ne rugăm Maicii Preacurate, mama mamelor noastre, să lase din dragostea ei în sufletul fiecărei fiinţe. Nu numai al mamelor, ci şi al bărbaţilor, al fraţilor şi fiilor noştri, pentru ca să înţeleagă că rostul nostru pe pământ nu este veşnic, că viaţa noastră e atât de scurtă încât orice clipă este preţioasă. Să i-o oferim lui Dumnezeu. Să fim urmaşi ai Lui prin faptele noastre, nu prin declaraţii, nu prin cuvinte. Dacă am face acum un recensământ sau am pune o întrebare: „Câţi suntem creştini?”, am zice „Toţi suntem creştini!”. Toţi spunem că suntem credincioşi, dar de fapt ne limităm la a declara că există Dumnezeu. Însă Dumnezeu există şi dacă nu declarăm noi! Aşa că pentru mine există Dumnezeu dacă trăiesc ce m-a învăţat Dumnezeu, dacă am o viaţă plăcută lui Dumnezeu şi dacă las urmaşilor mei darul acesta pe care Dumnezeu mi l-a dat mie.
Iată-ne aici, împreună, nu întâmplător, ci prin rânduiala lui Dumnezeu, ca să ne rugăm nu numai să se facă timp frumos, ci să rămână Hristos cu noi. Acesta este lucrul esenţial. Un creştin doreşte ca Hristos să fie al lui şi el să se dăruiască lui Hristos, nu este doar o simplă relaţie de ocrotire pe care noi o cerem de la Dumnezeu.

Treziţi-i pe tineri cu dragoste

Părinţii se roagă ca Dumnezeu să îi aibă în grijă pe cei dragi, dar să se roage cu autoritatea celui care s-a rugat şi seara, şi dimineaţa, pentru viaţa familiei şi viaţa omenirii. Să nu fie doar o atenţionare pe care o face cineva care are „obligaţia” de a răspunde de viaţa pruncului, ci mult mai mult! Noi, dacă aparţinem lui Dumnezeu, trebuie să fim atât de largi în iubirea noastră, încât să îi cuprindem pe toţi. Să nu ne comportăm cu duşmănie, sau cu o autoritate din aceasta provocată de vreo „demnitate” pe care am avea-o, ci cu dragostea puternică pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu ca să o facem lucrătoare. Încercaţi să îi apropiaţi şi să îi treziţi pe tineri cu dragoste, dar cu o dragoste statornică, căci această dragoste dă autoritate.

Dacă respingem darul vieţii pe care ni-l trimite Dumnezeu, El Îşi va întoarce faţa de la noi

Noi nu înţelegem că nu e vrednicia noastră, nici a tatălui, nici a mamei, că se naşte un prunc, ca să dispunem de viaţa lui. Ci este darul lui Dumnezeu, pe care noi îl primim sau îl respingem, este darul esenţial, este un dar al vieţii. Dumnezeu creează sufletul pruncului înainte ca mama să ştie că îl are în pântece. Noi ne jucăm cu tot felul de artificii şi îi punem şi pe oamenii de ştiinţă, care au jurat să apere viaţa, să o întrerupă, să îşi calce jurământul, zicând că de fapt până la o anumită perioadă pruncul nu e prunc, e doar un embrion. Dar ce este embrionul? Este viaţă! Este chintesenţa vieţii, care, dezvoltată, dă naştere la această fiinţă minunată care este pruncul.
Să lăsăm să lucreze darul şi bucuria lui Dumnezeu în viaţa noastră, pentru că dacă noi Îl vom respinge pe Dumnezeu, şi Dumnezeu Îşi va întoarce faţa de la noi. Dar dacă pe copii ni-i dorim şi îi considerăm cel mai ales dar pe care Dumnezeu ni l-a făcut, atunci Dumnezeu Se întoarce spre noi şi vom trece mai uşor prin toate încercările care vin asupra noastră. E o mare greutate pe mamă să îngenuncheze în faţa icoanei Maicii Preacurate şi să spună: „Maica Domnului, tu, cea prin a cărei inimă a trecut sabia şi ai stat alături de crucea Fiului Tău, eu nu mă pot asemăna ţie, pentru că am respins viaţa pe care Dumnezeu mi-a trimis-o prin pruncii pe care trebuia să îi nasc…”.

Tinerii nu „trăiesc” împreună, ci curvesc împreună

Maica Domnului este mama mamelor, să alergăm la ea cu lacrimi şi să strigăm să se milostivească asupra copiilor noştri, pentru ca ei, cei tineri, să înţeleagă că legătura dintre bărbat şi femeie este binecuvântarea lui Dumnezeu pentru perpetuarea vieţii noastre, nu este un mijloc de plăcere pe care îl faci printr-o învoială. Tinerii noştri declară că „trăiesc împreună” (nu trăiesc împreună, ci curvesc împreună!) până la momentul în care primesc binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi de multe ori părinţii sunt obligaţi să accepte (sau trec cu nepăsare faţă de această situaţie) şi să îi ţină sub ocrotire. Vin unii şi spun: „Ne-am programat nunta peste doi ani.” „Dar de ce peste doi ani?” „Pentru că numai atunci am găsit sală.” „Dar ce faceţi încă doi ani?” „Păi ce am făcut şi în ultimii doi-trei ani, stăm împreună.” Sunt conştienţi aceştia de ce fac? Vă doriţi să vină lumea la nuntă şi să vă vadă, să vă laude că sunteţi tineri miri, sărmanii de voi, după atâţia ani de „osteneală” zadarnică şi de irosire a vieţii şi a ceea ce este mai frumos din viaţa voastră: tinereţea.

Să cerem curajul mărturisirii şi al statorniciei

Este, într-adevăr foarte greu, în condiţiile în care autoritatea legală s-a „deschis” atât de mult încât sunt permise tot felul de „drepturi”. Să nu uităm însă că Sf. Apostol Pavel a spus: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”. Vă rog să reţineţi acest cuvânt. Ne sunt îngăduite. Dumnezeu ne-a lăsat libertate pentru ca să fim responsabili. Dacă n-am fi liberi, n-am avea răspundere în faţa lui Dumnezeu. Dar să facem ca această libertate să devină o libertate a harului. Să nu consider că este o lezare a libertăţii dacă eu mă opresc de la un drept care e păcătos, care mă duce la pierzare, ci să consider că acest lucru nu îmi este de folos. Dacă vom încerca să împlinim doar cele care ne sunt de folos, şi Dumnezeu Se va milostivi faţă de noi şi faţă de neamului nostru, şi vom fi bucurie urmaşilor noştri. Să ne ajute Dumnezeu şi Maica Preacurată să ne ridicăm din starea acesta de neputinţă spirituală, neputinţa părinţilor de a vorbi copiilor. Neputinţă nu doar de a-i ocroti, ci chiar de a-i îndruma. Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne schimbe această neputinţă şi să ne dea curajul statorniciei. La picioarele Crucii Mântuitorului punând toate, ne vom putea bucura şi de Învierea Lui. Amin.

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Părintele Teofil: Oameni şi flori…

Acum de curând, de ziua mea, am primit multe flori. Unii dintre credincioşii care s-au gândit la mine au socotit că îşi pot arăta simţămintele lor calde şi limpezi pentru mine prin flori. Se obişnuieşte ca la o împrejurare de felul acesta să se ofere flori. Şi acum, în vremea noastră, există această posibilitate nu numai vara, ci şi în vreme friguroasă - iar¬na, toamna - se pot oferi flori. Bineînţeles, se oferă flori de către cei care au o consideraţie faţă de flori şi au o consideraţie faţă de oamenii cărora le oferă flori.



Să aducem în lume frumuseţe şi bucurie
Floarea nu poate fi comparată cu nimic altceva. Floarea e ceva unic. Şi asta ne aduce aminte că şi noi suntem ceva unic în lumea aceasta. Adică ceva ca noi, ca fiecare dintre noi, nu mai există în lumea aceasta, suntem ceva unic. Aşa că există o legătură între flori şi oameni. Florile sunt unice prin rosturile lor de a înfrumuseţa lumea aceasta, pământul acesta, şi aşa suntem şi noi. Şi noi avem rostul acesta de la Dumnezeu: să înfrumuseţăm pământul, să aducem ceva din cer pe pământ, să înmulţim ceea ce este frumos, să înflorim aşa cum înfloresc floriile, fără să ştie pentru cine înfloresc. O floare înfloreşte prin firea ei, ea nu are cum să se gândească să înflorească pentru cineva anume. Şi, bineînţeles, pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu face tot ce este frumos în lumea aceasta, floarea adaugă ceva la frumuseţea lumii şi mai ales îi desfată pe cei la care ajunge.
O floare înfloreşte pentru ea, în primul rând, pentru că aşa există, dar înfloreşte şi pentru oamenii care vin în legă¬tură cu ea. Oriunde ar fi, o floare înfloreşte. Există o floare care se numeşte „floarea-reginei" sau „floare-de-colţ". Creşte pe munte, în locuri la care se ajunge greu şi de aceea este văzută de puţini oameni. S-ar putea întâmpla să nu ajungă nimeni la floarea-de-colţ; şi ea totuşi înfloreşte, pentru că e în firea ei să înflorească, pentru că aşa a lăsat-o Dumnezeu. Dar când ajunge cineva totuşi la ea, înseamnă că a înflorit şi pentru acela care o vede şi care o culege. Aşa trebuie să fim şi noi. Fiind în noi ceva unic, trebuie să avem şi ceva din gingăşia unei flori. De altfel, şi florile sunt de mai multe feluri. Gândiţi-vă la un bujor, de pildă, aşa de mare, plăcut mirositor, parcă ar vrea să spună ceva despre măreţia lui Dumnezeu prin mărimea lui, prin parfumul lui. Sunt însă şi flori plăpânde, de exemplu ghioceii, brân¬duşele – nuşcelele, cum le mai spune pe aici - sau viorelele. Cât sunt de plăpânde, cât sunt de mici şi totuşi ce par¬fum minunat au, mai ales în buchet! Te desfată, pentru că aşa a vrut Dumnezeu.
Ei, dacă noi ne asemănăm cu florile, şi noi trebuie să fim aşa. Şi noi trebuie să aducem ceva nou în lumea aceasta, ceva care să se realizeze prin noi, să oferim oa¬menilor din jurul nostru ceva din ceea ce purtăm în sufle¬tul nostru. Florile aduc bucurie, să aducem şi noi bucurie. Florile aduc gingăşie, să aducem şi noi gingăşie. Florile cele plăpânde ne îndeamnă cumva la smerenie, să avem deci smerenie. Florile care sunt mai mari spun ceva de¬spre măreţia lui Dumnezeu, să spunem şi noi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Florile mirositoare îşi revarsă par¬fumul lor în jur, să avem şi noi „miros de bună mireasmă duhovnicească", să oferim ceva din sufletul nostru când, cu darul lui Dumnezeu, putem să oferim.

Spor de bucurie şi de mulţumire
Când aducem lui Dumnezeu florile pe care le-am pri¬mit de la alţii, zicem cumva ca la Sfânta Liturghie: „Doam¬ne, îţi aduc «ale Tale dintru ale Tale». De ce? Pentru că ceea ce îţi ofer eu acum, Tu ne-ai dat. Floarea nu e creată de mine, mi-au dat-o prietenii mei, mi-au dat-o cei care mă iubesc, floarea aceasta mi-au dat-o cei care mă cin¬stesc, şi eu, Doamne, le-am primit pe toate acestea, iar acum Ţi le ofer Ţie, odată cu sufletul meu, odată cu inima mea, primeşte-le pe ele cum m-ai primit pe mine.

Poetul Vasile Militaru are o rugăciune de seară în care sunt pomenite şi florile. El zice:
„Cu de lacrimi gene ude înalţ rugă Domnului, Sufletul păzeşte-mi, Doamne, în tot ceasul somnului. Gândurile ce mă tulbur' cu-al Tău Duh înfrânge-le, Trupului meu dă-i odihnă, răcoreşte-mi sângele. Somn uşor să mă cuprindă, să dorm lin ca florile Şi cu inimă curată să mă scoale zorile. Să pornesc la muncă sfântă, cum pornesc albinele, Să pot umple ca şi ele fagurii cu binele. Şi să Te slăvesc pe Tine, de pe valea plângerii, Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toţi îngerii."

E o alcătuire gingaşă ca florile, e o alcătuire pe care o poţi oferi lui Dumnezeu în rugăciunile de seară, când îi spui lui Dumnezeu: „Aş vrea, Doamne, ca în lumea aceasta să se înmulţească binele - «să pornesc la muncă sfântă cum pornesc albinele, să pot umple ca şi ele fagurii cu binele» - şi să Te slăvesc pe Tine, din lumea aceasta -„de pe valea plângerii, Dumnezeule din slavă, ce-L slă¬vesc toţi îngerii" să mă unesc cu îngerii întru a Te preaslăvi, a Te preaslăvi ca şi florile, cu gingăşie, cu delicate¬ţe, cu smerenie, cu mărturisire. Să înfloresc şi eu ca ele pentru cei din jurul meu, să aduc şi eu un spor de bucurie, un spor de mulţumire. Să nu fiu ca buruienile, pe care le smulg oamenii pentru că nu au nevoie de ele, ci să fiu ca florile, pe care le iubesc oamenii, pe care le oferă, pe care le primesc, pe care le sădesc şi la grijesc, ca să fie mai multă bucurie, ca să fie mai multă frumuseţe în lumea aceasta.
Astfel de gânduri mi-au venit în minte acum, când ne pregătim pentru spovedanie şi când ar trebui să spunem şi dacă suntem ca florile, şi dacă oferim ceva pentru binele altora, când ar trebui să spunem şi dacă suntem delicaţi, şi dacă suntem sau nu suntem gingaşi, când ar trebui să spu¬nem dacă înmulţim binele sau nu îl înmulţim, dacă avem conştiinţa că am putea să fim sau chiar suntem ca florile şi prin aceasta să aducem mai mult bine în lumea aceasta Pentru că am fost creaţi ca să înmulţim binele, ca să fim şi noi ca florile, bineînţeles oameni fiind, şi nu numai flori. Am fost creaţi ca să învăţăm de la flori să fim cu¬raţi, să fim luminaţi, am fost creaţi să ne bucurăm de ceea ce oferă Dumnezeu în lumea aceasta prin florile care cresc şi înfloresc, să ne bucurăm şi prin ceea ce adunăm noi în sufletul nostru spre mărirea lui Dumnezeu. Amin.

Părintele Teofil Paraian, fragmente din cuvântul ţinut la Mănăstirea Brâncoveanu, 8 martie 2002 Apărut în volumul „Calea spre bunătate”

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Editorial: Îmbrâncirea, între spectacol şi responsabilitate

Auzim adeseori în spaţiul mediatic românesc expresii de genul: ,,îmbulzeală la moaşte”, ,,credincioşii s-au călcat în picioare pentru a lua aghiasmă”, ,,învălmăşeală la canonizare” etc. Acestea sunt folosite mai întotdeauna cu iz tendenţios la adresa Bisericii Ortodoxe, care în concepţia adversarilor ei declaraţi sau a celor ,,deghizaţi” s-ar face vinovată de astfel de atitudini întâlnite în rândul credincioşilor, mai ales cu ocazia unor manifestări religioase mai ample: pelerinaje, canonizări, hramuri etc. Este limpede pentru noi, creştinii, că esenţa acestor manifestări este alta. Însă această esenţă, deşi există, este trecută cu vederea de fiecare dată, parcă dintr-un reflex diabolic care face ca foarte multe din mijloacele de informare în masă să se transforme în mesageri ai răului. Aflaţi într-o permanentă alergătură după senzaţie şi spectacol (fie el şi ieftin), reporterii nu mai au ochi decât pentru astfel de manifestări ale neputinţelor oamenilor. Am ajuns astfel în situaţia ridicolă de a vedea „ştiri” despre faptul că „la mănăstire a fost linişte” sau „au lipsit înghesuiala şi bătaia pe apă sfinţită”. Ca să nu mai vorbim de faptul că în majoritatea reportajelor mici secvenţe de înghesuială sunt scoase din context şi prezentate (cu toate mijloacele de manipulare de care dispune presa) ca atmosferă generală.
Este adevărat că dacă aceste secvenţe nu ar exista, presa nu ar avea de la ce să îşi pornească „spectacolul” (deşi e foarte probabil că ar găsi alte metode). Este adevărat că îmbrâncirea celuilalt este un comportament care este în totală neconcordanţă cu preceptele şi spiritualitatea creştină. Este adevărat că cei care vin la biserică ar trebui să conştientizeze că aceasta este un spaţiu comunitar, un spaţiu al solidarităţii, al iubirii, în care armonia, ordinea, disciplina, pacea, liniştea trebuie puse mai presus de atitudinile egoiste şi concurenţiale.
Dar este la fel de adevărat că de multe ori preoţii nu reuşesc să stăpânească aceste porniri ale oamenilor, care vor să ajungă „primii” la orice ar fi: lumină, apă, mir… Şi nu reuşesc pentru că atitudinile comportamentale sunt consecinţele educaţiei, iar educaţia nu aparţine doar Bisericii. Din păcate oamenii nu mai trăiesc cu adevărat în Biserică, şi atunci educaţia lor este făcută în special de familie, şcoală, societate. Deci răspunderea ne revine nouă, tuturor, pentru că noi împreună formăm societatea, aşa cum împreună formăm Biserica, care este constituită din totalitatea membrilor ei, care sunt legaţi între ei.

Pr. Nicolae Lie

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Despre măiestria Olarului

O vorbă athonită spune că: „Trupul e o slugă bună, dar un rău stăpân”. Adică atunci când sufletul tău este stăpânul trupului, eşti pe calea cea bună. Însă când trupul este stăpânul sufletului, eşti pe calea cea rea. Dacă-i dai trupului putere, vei face cele ale trupului, adică lucruri pământeşti; dar dacă dai putere sufletului, atunci vei face cele ale sufletului, adică lucruri cereşti.

Frumuseţe sau utilitate?
Una din îndeletnicirile cele mai vechi şi mai apreciate de noi toţi, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, este de bună seamă olăritul, adică meşterirea lutului în diferite forme. Ceea ce mi se pare demn de reţinut este faptul că orice meşter olar are în primul rând în vedere ca ceea ce modelează să poată fi folosit, adică să aibă o utilitate. De exemplu, un ulcior de apă trebuie să poată ţine apa în el. Pentru aceasta, el trebuie să fie rezistent. Rezistenţa lutului modelat este dată de calitatea materialului folosit şi de măiestria arderii acestuia prin diverse metode, care au evoluat de la o eră la alta. Şi aspectul estetic este însă important, iar frumuseţea este dată atât de bunul gust al lucrătorului cât şi de gustul celui care priveşte.
Frumuseţea şi rezistenţa ulciorului dau măsura măiestriei olarului. Dacă e să ne gândim bine, amândouă sunt importante, dar numai una este esenţială. Adică un ulcior, oricât e de frumos lucrat şi împodobit, dacă nu e rezistent, încât să poată ţine apa, nu are nici o utilitate şi nu poate astâmpăra setea nimănui, nici măcar a stăpânului. Însă un ulcior rezistent, care poate ţine apa în el, oricât e de sărăcăcios împodobit, poate astâmpăra setea stăpânului şi a celor din jurul lui. Dacă şi frumuseţea, şi utilitatea vasului sunt importante, iată că doar utilitatea este şi esenţială.

Ulciorul fără apă este zadarnic
Dacă e să ne gândim la om ca la un ulcior şi la Dumnezeu ca la un „Meşter Priceput”, atunci înţelegem de ce Dumnezeu a avut în vedere încă de la Creaţie ca trupul să primească atât frumuseţe, cât şi utilitate. Frumuseţea trupului stă chiar în uimitorul mod în care este acesta alcătuit, cu toate membrele şi organele aşezate într-un chip atât de minunat, iar utilitatea este dată de faptul că trupul este sălaş pentru suflet, adică pentru acele raţiuni animatoare din noi: raţiune (gândire), voinţă-liberă şi sentiment. Aşa cum ulciorul se împlineşte numai atunci când primeşte apa în el, tot aşa şi trupul se împlineşte doar atunci când primeşte sufletul. Nici una din cele două (frumuseţea şi utilitatea) nu au cum să lipsească din zidirea trupului omului, dacă ne gândim că omul este cea mai importantă creatură a Ziditorului, fiind aşezat ca stăpânitor peste toată creaţia. Dar trebuie să înţelegem şi faptul că trupul nu e un stăpân bun, ci unul rău. Nu el trebuie să conducă viaţa noastră, ci sufletul. Dacă trupul e stăpân peste suflet, atunci e stăpân peste viaţa noastră. Şi, ca orice stăpân, el se va conduce după poftele sale. Astfel, cel care are trupul stăpân, o să trăiască după poftele trupului, dar cel care are trupul ca slugă – ca orice slugă ce împlineşte voia stăpânului – o să trăiască împlinind cele ale sufletului.
Şi, aşa cum ulciorul a fost făcut pentru apă şi nu apa pentru ulcior, tot aşa este şi în cazul trupului şi al sufletului: nu sufletul a fost făcut pentru trup, ci trupul a fost făcut pentru suflet. La fel cum pomul care nu are rod nu este doar incomplet, ci este zadarnic (după cum ne spune Octavian Paler), tot aşa şi în cazul nostru ulciorul fără apă este zadarnic, nu incomplet. Nu ne rămâne decât să luptăm ca sufletul nostru să se păstreze viu, astfel ca trupul să nu ajungă să fie zadarnic.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Sectele şi lucrarea lor în lume

Conform Dicţionarului Explicativ al limbii române (DEX) prin sectă se înţelege ,,comunitate religioasă desprinsă de biserica oficială respectivă; grup închis alcătuit din adepţii unei doctrine filosofice sau politice“. Secta este deci o grupare care s-a desprins dintr-o organizaţie iniţială, în scopul corectării unor abateri doctrinare atribuite structurii-mamă. Denumirea de „sectă” nu este în general acceptată de membrii grupării, care consideră că ei sunt singurii care deţin „adevărul”. Mişcarea sectară este amplă şi poate fi deosebit de periculoasă, de aceea ne-am gândit să vă prezentăm câteva cadre generale orientative pe acest subiect.

O privire în trecut
Pe fondul adâncirii crizei morale a clerului romano-catolic, a extravaganţei şi luxului care făcea din acesta o clasă socială prosperă ce concura cu nobilimea, s-au adâncit nemulţumirile în rândul oamenilor simpli. Toate acestea a culminat cu Reforma iniţiată de Martin Luther, un fost călugăr augustinian care s-a căsătorit ulterior cu o fostă călugăriţă. Acest lucru se întâmpla în anul 1517. Protestantismul ivit astfel în sânul Bisericii Romano-Catolice a dat naştere Bisericii Reformate şi Bisericii Luterane, care au pătruns la noi prin minorităţile etnice din Transilvania, maghiarii şi germanii. Tot în Transilvania, Franciscus Davidus a iniţiat Unitarianismul.

Confuzie, abuzuri şi intoleranţă
Din protestantism au apărut mai târziu grupările neo-protestante, care au adus în lume confuzie şi dezordine. Unii lideri proveniţi din sînul baptiştilor şi ai adventiştilor şi-au făcut propriile mişcări extremiste care au dat bătaie organelor de ordine şi poliţiei din întreaga lume. În unele situaţii au fost nevoite să intervină chiar trupele speciale ale F.B.I. Între acestea şi sectari au avut loc confruntări sângeroase. De aici vine şi termenul de „sectarism”, care înseamnă, conform aceluiaşi DEX: ,,spirit, atitudine de sectar; îngustime de vederi proprie persoanelor sau grupurilor care se limitează la interesele lor mărunte“.
Sectele se bazează pe exclusivism şi intoleranţă, iar un lucru des întâlnit în cadrul lor este divinizarea liderului. Membrii grupării sunt gata de sacrificii pentru conducătorul lor, ei sunt dispuşi să facă chiar şi crime. În fiecare sectă se practică spălarea de creieri pentru noii intraţi în sânul acesteia.
Chiar dacă Inchiziţia i-a prigonit pe liderii mişcărilor protestante, nici aceştia nu dădeau dovadă de toleranţă cu alţii. Din ordinul lui Jean Calvin au fost arşi pe rug numeroşi oameni.

De la pedofilie la crimă
Grupările neo-protestante sunt numeroase astăzi: baptiştii, adventiştii, martorii lui Iehova, penticostalii, nazarenii, evangheliştii, secerătorii, inochentiştii, tudoriştii, teosofii, spiritiştii etc. Pe lîngă acestea au sporit şi cultele păgâne: new-age; biserica unificării; mormonii; baha'i, yoga, meditaţia transcendentală etc. Scopul acestui material nu este să trateze într-un mod exhaustiv fiecare sectă sau grupare, ci să arate lucrarea lor în lume şi unde poate duce aderarea la astfel de comunităţi. Îi vom trece în revistă pe câţiva dintre cei mai demenţi lideri proveniţi din rândul baptiştilor, ai adventiştilor, davidienilor şi ai comunităţilor hippies.

Paul Schäfer şi „grija pentru copii”
Sub chipul unui pastor baptist respectabil din Germania se ascundea o adevărată fiară. Predicatorul care vorbea despre curăţia sufletească era un pedofil înrăit care, în ciuda faptului că activităţile sale au rămas ascunse de privirile lumii, a intrat în atenţia autorităţilor. Ca să nu răspundă pentru faptele sale a fugit din Germania împreună cu un grup de susţinători fanatici şi au înjghebat o tabără în America de Sud, la poalele Anzilor. Fiecare membru al sectei muncea de dimineaţa până seara. În scurt timp au conceput un complex şi un spital. Aveau şi o fabrică în care se făceau cârnăciori bavarezi, iar produsele lor se vindeau cu succes.
Scopul declarat al instituţiei era unul caritativ: aici erau aduşi copii săraci din Chile care erau abuzaţi de Schäfer, însă nimeni nu avea acces la tabăra sa. Regulile erau foarte stricte, nici chiar soţii nu aveau dreptul să trăiască împreună; în caz contrar, femeilor care rămâneau însărcinate li se provoca avort în clinica complexului, iar bărbaţii erau pedepsiţi cu şocuri electrice. Cei care încercau să evadeze erau crunt bătuţi, li se administrau droguri sau electro-şocuri. Paul Schäfer se împrieteneşte la o întâlnire cu dictatorul chilian Augusto Pinochet. Între ei va avea loc un fel de parteneriat: prizonierii politici erau aduşi la spitalul lui Schäfer şi supuşi unor experimente teribile. Unul dintre membrii sectei a reuşit să evadeze, ducând la cunoştinţă autorităţilor germane ce se întâmplă acolo. Mult mai târziu, Paul Schäfer este adus în faţa justiţiei.
David Koresh, „noul Mesia”
Vernon Howell a început să se creadă noul Mesia. În urma unei vizite în Israel îşi ia numele de David şi îşi înfiinţează o tabără în Waco-Texas, sub denumirea de Mount Carmel. El vorbea despre un ,,nou tărâm al lui Iisus“, iar cei care l-au urmat, numiţi davidieni, proveneau din adventiştii de ziua a şaptea. Acolo îşi pune în practică planurile, supunându-şi adepţii la o intensă spălare de creier. A început treptat săi exploateze, în special femeile. Deşi autorităţile au început să adune informaţii cu privire la practicile de la Mount Carmel, nu au reacţionat, întrucît membrii sectei refuzau să ofere detalii.
În schimb, liderul lor, care şi-a schimbat numele legal în David Koresh, a început să-şi înarmeze oamenii cu muniţie de război şi puşti mitraliere. Autorităţile au decis atunci să descindă în tabăra lui Koresh pentru a face o percheziţie. Cînd unităţile F.B.I au început să se apropie, sectarii au deschis focul, ucigând şase soldaţi şi rănindu-i pe alţii. Totul a degenerat într-o confruntare sângeroasă. În cele din urmă, un incendiu a cuprins clădirea: majoritatea davidienilor aflaţi înăuntru, printre care şi numeroşi copii, au sfârşit tragic împreună cu liderul lor. Nu s-a stabilit nici până astăzi de unde a izbucnit incendiul.

Jim Jones şi tabăra din Guyana
Un alt ,,profet“ al sectarismului contemporan a fost Jim Jones, care a plecat cu alţi cîţiva nemulţumiţi de sistemul american în Guyana, spre a oferi ,,pace“ şi ,,armonie“ celor care-l urmau. Cu timpul, numeroşi naivi au început să-l urmeze, pentru a se ,,elibera“ de răutăţile lumii. Jim Jones s-a transformat într-un dictator, supunându-şi adepţii la munci epuizante şi ucigîndu-i pe cei care vroiau să evadeze. Un congresman american a venit să cerceteze tabăra lui Jones. Totul părea în regulă, iar membrii comunităţii extrem de fericiţi. Pe când se afla însă la un ceremonial organizat de Jones, a primit un bileţel pe care scria: ,,Suntem exploataţi. Vrem să plecăm de aici. Ajutaţi-ne!“. Atunci congresman-ul a hotărît să-i ducă acasă pe cei care îşi exprimau dorinţa să plece. Jim Jones le-a pus la dispoziţie un camion, dar în acelaşi timp a trimis un asasin după ei. Congresman-ul şi cei care erau cu el au fost împuşcaţi. Autorităţile au hotărît să intervină, dar între timp Jim Jones şi-a pus adepţii să se otrăvească cu arsenic. Cei care nu vroiau erau duşi cu forţa la vasul în care era substanţa otrăvitoare. Au început mai întâi cu copiii. Unul dintre aceştia a reuşit să fugă şi să se ascundă în junglă, povestind ororile pe care le-a trăit.

Charles Manson
Acesta a început să-şi racoleze simpatizanţi din rândul comunităţilor hippies, care propovăduiau desfrâul liber spunând că acest mod de viaţă este adevărata eliberare. Charles Manson era fiul unei prostituate beţive, care l-a abandonat de mic. A început să fie obsedat de apocalipsă, învăţându-şi susţinătorii că ei trebuie să ducă la bun sfârşit planul apocaliptic. Manson şi aşa-numita sa „familie" au creat valuri de groază în statul California. Fost puşcăriaş, Manson îşi domina discipolii cu un amestec de filozofie biblică denaturată şi texte ale formaţiei Beatles, tendenţios interpretate. Acestea, combinate cu atracţia sexuală şi magnetismul pe care îl exercita asupra femeilor, i-au asigurat controlul fizic şi spiritual complet asupra grupului, împreună cu care a comis crime abominabile, masacrând familii întregi.

Asahara
Un alt conducător diabolic a fost japonezul Asahara, care şi-a conceput un sistem propriu de sincretism între buddhism şi citirea apocalipsei. Şi acesta era obsedat de sfârşitul lumii şi a conceput un plan să-l grăbească. Şi-a pus adepţii să elibereze la metroul din Tokyo un gaz foarte periculos. Evenimentul s-a soldat cu zeci de morţi şi mii de răniţi.


Probleme sufleteşti şi necunoaşterea credinţei
V-am prezentat aceste câteva cazuri doar pentru a vedea până unde poate duce acest fenomen. Deşi în România nu am avut cazuri de o asemenea amploare, propaganda este specifică tuturor grupările sectare (oricât ar părea de paşnice), care sunt mereu în căutare de noi adepţi. Astfel, de multe ori suntem abordaţi de persoane „binevoitoare”, care se oferă să ne vorbească despre Dumnezeu, folosindu-se de strategii psihologice. În aceste cazuri, persoanele care au diverse probleme sociale sau de relaţionare (singurătate, lipsă de încredere în sine, naivitate, deziluzie etc.), pe fondul necunoaşterii propriei credinţe, devin victime sigure.

Pr. Ştefan Botoran

Cine aderă la aceste secte şi de ce?

Contrar părerii generale că membrii acestor secte sunt "ciudaţi", cercetările şi dovezile arată că majoritatea sunt persoane relativ normale, deşi o treime se pare că au avut parte de uşoare tulburări psihice înainte de convertire. Trebuie menţionat, de asemenea, că un studiu recent efectuat de Institutul de Sănătate Mintală din SUA arată că aproximativ 20% din populaţia generală are suferă de cel puţin o tulburare psihică.
Membrii includ tineri, bătrâni, bogaţi, săraci, educaţi şi needucaţi. Nu este uşor de identificat tipul de persoană care adera la o sectă. Oricum, experienţele clinice şi studiile efectuate arată că marea majoritate a celor care au aderat sufereau de un stres semnificativ (deseori legat de crizele normale ale adolescenţei şi ale primei tinereţi, cum ar fi idile eşuate, eşecuri la şcoală sau confuzii profesionale) înainte de venirea în aceste secte. Deoarece capacitatea lor de a face faţă problemelor vieţii era redusă, aceste persoane stresate erau mai deschise decât altele la ofertele de "căi către fericire".
Alţi factori care pot indică o persoană influenţabila de către o sectă includ:
- dependenţa (dorinţa de a fi al cuiva; lipsă de încredere în sine)
- labilitate psihică (incapacitatea de a spune Nu sau de a manifesta scepticism sau îndoială)
- naivitate (capacitate redusă de a analiză critic afirmaţiile cuiva, ceea ce vede, aude sau gândeşte etc.)
- intoleranţă la ambiguitate (nevoie de răspunsuri absolute, nerăbdarea de a obţine răspunsuri)
- deziluzie culturală (înstrăinare, nemulţumire de condiţia socială)
- căutarea de sensuri spirituale.
- singurătate şi lipsa prietenilor; secta oferă peste noapte o viaţă socială.
- ignoranţa faţă de modurile în care un grup poate manipula individul.
Atunci când persoanele vulnerabile pentru unul din aceste motive întâlnesc un astfel de grup care practică tehnici de control al minţii, convertirea se poate produce relativ uşor, în funcţie de cât de bine se potrivesc doctrina grupului, mediul social şi practicile de control al minţii cu punctele sensibile ale individului. Persoanele labile, de exemplu, pot fi foarte susceptibile la activitatea de convingere a grupului, deoarece le este teamă să conteste orientarea dogmatică a sectei.
Convertirea la aceste secte nu reprezintă rezultatul unei alegeri, ci a unei căderi, alunecări sau atrageri. Punctele vulnerabile nu sunt de natură să "conducă" individul către un anume grup. Grupul se foloseşte de aceste puncte slabe şi îi amăgeşte pe indivizi pentru a-i convinge să se alăture şi să renunţe la modul lor de viaţă anterior. Manipularea de către grup pe baza punctelor slabe ale persoanei nu este de obicei un lucru raţional, gândit sau planificat, ci un mecanism tacit rezultat din mediul strict şi închis.

Bogdan Mateciuc, Trăsături principale ale sectelor religioase

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011