41 de ani de viaţă şi 18 de călugărie

Prea Sfinţitul Andrei-Nicolae Moldovan s-a născut în 22 noiembrie 1967, în localitatea Cheţani din judeţul Mureş, fiind primul copil al părinţilor Nicolae şi Maria. A absolvit liceul în Iernut în 1986, iar în 1989, după ce a efectuat stagiul militar, a intrat ca vieţuitor la Mănăstirea Topliţa din judeţul Harghita.
În 19 iulie 1990 este tuns în monahism la această mănăstire de către ÎPS Andrei al Alba-Iuliei, cu numele de Andrei, iar în 20 iulie este hirotonit ierodiacon. În luna noiembrie a aceluiaşi an este hirotonit ieromonah.
În 1995 Prea Sfinţitul Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, a dorit să reînvie viaţa monahală la Mănăstirea Făgeţel, întreruptă în 1951, la moartea Părintelui stareţ Dimitrie Şova. Astfel îl numeşte în luna august stareţ pe Părintele Andrei Moldovan, acesta fiind hirotesit protosinghel în 1999 şi arhimandrit în 2006.
În 1995, când a ajuns ca stareţ la Mănăstirea Făgeţel, împreună cu alţi doi călugări de la Mănăstirea Topliţa, a găsit doar biserica, aflată atunci în grija preotului din sat. Între 1995 şi 2008, părintele stareţ a condus lucrările de refacere a mănăstiri, care au constat în refacerea şi pictarea bisericii, construirea unui corp de chilii, a clopotniţei, arhondaricului şi anexelor gospodăreşti. Tot în această perioadă, obştea mănăstirii a crescut de 3 la 15 vieţuitori.
În anul 2000 PS Andrei a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian” din Bucureşti, iar între 2002-2005 a făcut studii post-universitare în Grecia, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii Aristotel din Salonic.
În 2005 a fost numit exarh al mănăstirilor din Episcopia Covasnei şi Harghitei, funcţie pe care a ocupat-o până la numirea sa, în iulie 2008, ca episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, cu titlul de Făgărăşeanul.

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

„Să ne lipim de Dumnezeu şi pe El singur să-L slujim“

Interviu cu Prea Sfinţitul Andrei Făgărăşeanul, noul episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

În urma numirii Prea Sfinţitului Visarion Răşinăreanul ca episcop al nou-înfiinţatei Episcopii de Tulcea, Sfântul Sinod l-a ales în cadrul şedinţei din 8-9 iulie pe Părintele Arhimandrit Andrei-Nicolae Moldovan în postul de episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, cu titlul de Făgărăşeanul. La câteva săptămâni după hirotonia sa ca arhiereu, care a avut loc la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, Prea Sfinţitul Andrei a acceptat să ne acorde un interviu. Ne-a primit astfel, blând şi călduros, în seara duminicii de 7 septembrie, în incinta aceleiaşi mănăstiri unde Dumnezeu l-a chemat să urce pe treapta arhieriei.

Ce ne puteţi spune despre începuturile vieţii monahale ale Prea Sfinţiei Voastre, despre chemarea lăuntrică de a-L urma pe Hristos?
De mic copil mama-bună şi mama mi-au îndrumat paşii spre biserica de la noi din sat. Aşa l-am întâlnit pe părintele Serafim Popescu, preotul de la noi din sat fiindu-i nepot. Pentru prima oară în viaţa mea am văzut un călugăr. Atunci i-am spus mamei mele că vreau să mă fac „Părinte Serafim”. Eram foarte aproape de mănăstirea Râmeţi. Comuna Cheţani, în care m-am născut, aflată în judeţul Mureş, se afla la 40 de km de Teiuş. Aşa încât mergeam des, cu bunica, la Mănăstirea Râmeţi.
În anul 1989, după ce am terminat stagiul militar, am plecat la Mănăstirea Topliţa. Am stat acolo doar două luni de zile. Mănăstirea era sub ascultarea Prea Sfinţitului Emilian Birdaş al Alba-Iuliei, iar dânsul m-a luat la Alba, la reşedinţa episcopală. Am rămas acolo doar până la revoluţie, când m-am reîntors la mănăstirea Topliţa.
După revoluţie am fost primul călugărit de Înalt Prea Sfinţitul Andrei, episcop pe atunci la Alba Iulia. Oarecum legat sufleteşte de acest fapt, am primit ca monah numele de Andrei. Tot atunci, în anul 1990, cu ocazia hramului mănăstirii, am fost hirotonit diacon, în ziua de 20 noiembrie, iar la 23 noiembrie am fost hirotonit preot.

Cum aţi ajuns stareţ la mănăstirea Făgeţel şi care a fost activitatea Prea Sfinţiei Voastre în această calitate?
În anul 1994 s-a înfiinţat Episcopia Harghitei şi Covasnei, iar în anul 1995 Prea Sfinţitul Ioan, episcopul acestei eparhii, m-a luat împreună cu alţi doi părinţi de la Mănăstirea Topliţa şi m-a făcut stareţ la Mănăstirea Făgeţel din eparhia condusă de Prea Sfinţia Sa.
Ultimul călugăr al acestei mănăstiri a murit în anul 1951, spânzurat de unguri. Aşa se face că părintele Bucur, din satul Făgeţel, a avut o perioadă grijă de bisericuţa mănăstirii. Totuşi mănăstirea am găsit-o părăsită, pustie. Cu ajutorul lui Dumnezeu viaţa monahală de aici a înflorit: am ridicat un corp de chilii noi, am pictat biserica, obştea mănăstirii a ajuns să cuprindă 15 vieţuitori.

Ştim că aţi studiat în Grecia, ţară ortodoxă. Ce ne puteţi spune despre această experienţă?
Ce pot să spun?... Am apreciat la greci dragostea faţă de Biserică şi faţă de rânduială. La catedrala unde slujeam eu la ora 6 dimineaţa erau în jur de 300 de persoane, pentru ca la ora 7 să fie între 500 şi 700 de persoane. De asemenea, sunt de remarcat curăţenia şi ordinea din biserică. Ordine desăvârşită, militărească s-o numim aşa. Iarăşi sunt de amintit cântările foarte frumoase de la strană, ţinuta preoţilor. Nu am văzut preoţi fără reverendă sau culion pe cap. Timp de patru ani m-am ataşat sufleteşte de ei, să nu-i numim fii duhovniceşti, dar buni credincioşi ortodocşi, da.

Cu ce gânduri, cu ce mesaj aţi venit, Prea Sfinţia Voastră, ca episcop vicar la Sibiu?
Cu gânduri de monah, de ascultare faţă de Mitropolitul nostru, Înalt Prea Sfinţitul Părinte Laurenţiu Streza. Toată viaţa monahicească, bisericească, stă sub semnul ascultării.

Ce le transmiteţi cititorilor revistei noastre?
Să ne lipim de Dumnezeu şi pe El singur să-L slujim. Bunul Dumnezeu să-şi reverse mila sa asupra ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor Bisericii noastre. M-aş adresa cu binecuvântarea Apostolului Pavel: ”Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi”. Numai că Duhul Sfânt, dacă nu ne rugăm, pleacă de la noi. Să ne rugăm bunului Dumnezeu să lase Duhul Sfânt cu noi.

E vreme de rugăciune, clopotele mănăstirii ne cheamă la Vecernia sărbătorii de mâine, 8 septembrie – „Naşterea Maicii Domnului”. Aşa încât vă mulţumim din inimă pentru timpul acordat şi vă dorim arhierie rodnică, îndelungată.
Şi eu vă mulţumesc, Dumnezeu să ne ajute!

Interviu realizat de Pr. Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

Ce trebuie să ştim despre: Transplantul de organe

Transplantul de ţesuturi şi de organe este una din performanţele practicii medicale, care transformă suferinţa în nădejdea prelungirii vieţii. Este o performanţă a ştiinţei şi a practicii medicale pe care Biserica o binecuvântează atâta vreme cât, prin transplant, se va reda viaţa normală unei persoane, fără însă a o lua alteia; nimeni nu trebuie ucis pentru a trăi altcineva.

Principii generale
Prin transplantul de ţesuturi şi/sau de organe se înţelege acea activitate medicală complexă care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau organe umane compromise morfologic şi funcţional, din corpul unui subiect uman, cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase.
Astăzi se efectuează transplanturi de: sânge, vene, oase lungi, valve cardiace, cornee, măduvă osoasă, piele; transplant de celule izolate, transplant de organe cum ar fi: inimă, ficat, plămâni, rinichi, intestin subţire, pancreas.
Transplantul poate fi:
1. în cadrul organismului aceluiaşi individ (transplant ontoplast) Ex: piele, părţi osoase etc.
2. de la un individ la altul aparţinând aceleiaşi specii (de la om la om) (transplant homoplast) Ex: sânge, cornee, inimă, ficat, rinichi etc.
3. de la un individ aparţinând unei specii la un individ aparţinând altei specii (de la animal la om) (transplant heterolog) - singurul posibil până acum este transplantul de valvă cardiacă de la porc la om.
Dacă prima categorie nu ridică probleme morale, celelalte două pun serioase probleme de ordin moral, social si religios, de aceea practica medicală a transplantului de ţesuturi şi de organe cere respectarea unor principii generale ca: demnitatea persoanei, să aibă scop terapeutic, să fie în folosul aproapelui, să respecte viaţa şi chiar moartea persoanei umane, să respecte drepturile omului, dimensiunea duhovnicească a existenţei umane şi să nu fie determinat de oportunisme politice sau economice, de curiozităţi medicale, la modă în lumea noastră secularizată.
În cazul prelevării de organe de la persoanele decedate, lucrurile se complică pentru că apar griji, obiecţii şi rezerve cu privire la momentul declarării morţii.

Declararea morţii
Până nu demult era considerată moartă acea persoană a cărei inimă înceta să mai bată şi căreia îi lipsea respiraţia. Datorită tehnicilor de reanimare s-a ajuns la convingerea că moartea este un proces şi că ea nu este în mod necesar şi exclusiv legată de încetarea bătăilor inimii.
Din punct de vedere medical se vorbeşte de mai multe "morţi", şi anume:
a) moartea aparentă (funcţiile vitale sunt atât de mult slăbite încât nu pot fi percepute decât cu aparate speciale);
b) moartea clinică (funcţiile vitale au încetat fără să se fi alterat încă structurile în mod ireversibil, de aceea este posibil ca aceste funcţii să fie reactivate prin terapia intensivă şi reanimare);
c) moartea biologică - se produce atunci când organele vitale au intrat deja în proces de alterare, adică a început procesul de necrozare a ţesuturilor;
d) moartea cerebrală - reprezintă alterarea ireversibilă a vieţii celulelor creierului (cortex, cerebel şi trunchi cerebral), care provoacă încetarea definitivă a funcţiilor encefalului întreg, ceea ce înseamnă imposibilitatea organismului uman de a mai fi în relaţie cu mediul şi de a-şi asigura şi realiza propria existentă.
Din punct de vedere juridic, moartea este considerată una singură, şi anume cea declarată din punct de vedere medical: oprirea inimii, absenţa respiraţiei spontane şi moartea cerebrală (Prof. Dr. R. Palade)
Legea nr. 2/1998 stipulează criterii foarte precise pentru declararea morţii cerebrale, şi anume: 1) examen clinic, constând în: constatarea comei profunde, flască, areactivă, absenţa reflexelor de trunchi cerebral (în mod special absenţa reflexelor foto motor şi cornean); 2) absenţa ventilaţiei spontane, confirmată de testul de apnee; 3) două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei corticale (activitatea creierului).
Moartea, în calitate de separare a sufletului de trup, rămâne însă o taină. Problema se pune: când părăseşte sufletul trupul? Când este în moarte cerebrală sau în moarte biologică? Despre acest subiect vom vorbi în numărul viitor al revistei noastre.

Reflecţii teologice
Practica transplantului de organe a devenit deja obişnuită. Că vrea sau nu, creştinul nu i se poate opune şi nici nu ar avea motive s-o facă. Biserica binecuvântează orice practică medicală în vederea alinării suferinţei din lume. Biserica previne însă pe toţi să înţeleagă transplantul ca pe o practică medicală menită înlăturării suferinţei membrilor ei şi nu ca pe una care să alimenteze ideea autonomiei vieţii fizice şi a prelungirii acesteia, în detrimentul credinţei în viaţa eternă, adevărata viaţă, neglijându-se pregătirea pentru aceasta.
Consimţământul informat şi lucid de a-şi oferi un organ, în viaţă sau după moarte, pentru binele semenului suferind, din iubire faţă de acesta şi dezinteresat, precum şi hotărârea rudelor de a permite prelevarea de ţesuturi sau organe în vederea transplantului de la trupurile decedate ale celor faţă de care au drepturi legale, respectându-se legea, sunt în acord cu morala creştină. Biserica binecuvântează persoanele care pot face asemenea sacrificii dar, în egală măsură, înţelege pe cei care nu pot face aceasta, respectând libertatea şi decizia fiecărui om. Deopotrivă, are toată înţelegerea pentru cei care au nevoie de transplant, dorind scăparea de suferinţă şi prelungirea vieţii fizice, încredinţaţi că aceasta va duce la creşterea lor duhovnicească.
Binecuvântând efortul medicilor pentru eforturile depuse în vederea reducerii suferinţei din lume şi prin transplantul de organe, precum şi jertfa celor dispuşi să le ofere, Biserica nu poate încuraja negativismul nejustificat al altora. Dacă viaţa aproapelui, cea fizică şi cea duhovnicească, este garantată, nici un sacrificiu nu este prea mare, cu condiţia: să nu ucizi un om pentru a promite sau a da viaţă altuia.
(Va urma.)

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

„Cruce Sfântă părăsită”

- un semnal de redeşteptare creştină -

„Cruce Sfântă părăsită”, un refren ce se cântă cu jale în bisericile noastre. Un vers care sensibilizează doar pe cei care reuşesc să trăiască realităţi nebănuite de cei necredincioşi. O durere exprimată în cânt. Mult prea pesimistă, vor spune unii, dar atât de reală. Este glasul credincioşilor care încearcă să trezească nesimţirea spirituală în care trăieşte marea majoritate a membrilor societăţii actuale. Crucea, altarul de jertfă pe care s-a răstignit Hristos, devenită armă împotriva duhurilor necurate în acest „război nevăzut”, cade astăzi în desuetudine.

Obiect de decor
Crucea, care altădată străjuia ca o pavăză sfântă casele creştinilor, care păzea intrările şi ieşirile satelor cu prezenţa ei sfântă, care îndruma pe călătorul obosit aflat la o întretăiere de drumuri să-şi rezeme fruntea de picioarele sângerânde ale Hristosului răstignit, această cruce rămâne astăzi aproape neobservată. Nu înseamnă că existenţa ei fizică nu-şi mai face simţită prezenţa. Din contră. O vedem aşezată şi astăzi la rang de cinste în aceleaşi locaţii. Ba mai mult, este afişată cu emfază, într-un mod aş putea spune chiar provocator, la decolteurile dezvelite ale tinerelor dornice de a-şi etala frumuseţea dar care au de-a face prea puţin cu acel Hristos răstignit pe crucea lor. Acelaşi simbol al crucii, de mărime considerabilă, atârnând de lanţuri grele din aur care-ţi iau ochii, se bălăngănesc în ritm de manele la gâtul fiecărui şmecher care doreşte să-şi arate bogăţia. În acelaşi timp vezi aceeaşi cruce atârnând jalnic la urechea unui băiat de cartier care-şi scutură capul nebuneşte în ritmuri de hip-hop în lumina difuză şi plină de fum a barurilor cavernale. Mulţi ar spune: şi ce e rău în asta? E nevoie de prezenţa crucii în toate locurile şi poate că prezenţa ei mai sacralizează cumva acest mediu desacralizat. Oare să fie aşa? Eu nu cred că simpla prezenţă a crucii la gâtul cuiva poate spiritualiza persoana respectivă. Pentru persoana care nu crede în „Crucea lui Hristos” crucea rămâne un simplu obiect de decor, un element de înfrumuseţare care nu diferă cu nimic de alte simboluri orientale purtate la gât, pe mână sau în alte locuri de pseudo-creştini. Purtată în felul acesta, crucea devine o ofensă adusă lui Hristos. Aceşti tineri sau mai puţin tineri au curajul să-L sfideze pe Dumnezeu, purtând asupra lor simbolul jertfei iubirii supreme a Lui faţă de noi, dar săvârşind în prezenţa acestui simbol sacru fapte imorale incalificabile.

Puterea lui Dumnezeu
Acum înţeleg de ce Sfântul Apostol Pavel spunea: ”cuvântul crucii este nebunie pentru cei ce pier, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”. Acest cuvânt face diferenţa dintre cei care poartă acelaşi simbol al crucii, dar într-un mod diferit. Cel ce poartă crucea cu credinţa că are asupra lui prezenţa harică a lui Dumnezeu, arată şi celor din jurul său că el nu numai că poartă însemnul creştin, ci este un trăitor care se ghidează după Legea lui Hristos. Iar bucuria pe care i-o dă purtarea crucii, o bucurie cu relevanţă spirituală, îl face să simtă că poartă asupra lui puterea lui Dumnezeu în tot ceea ce face. Pentru ceilalţi purtarea crucii va rămâne o simplă „nebunie” a veacului acestuia.
Crucea poate să fie şi pentru tine, cititorule, un simplu obiect de decor sau o putere a lui Dumnezeu. Depinde cum te raportezi la ea. Gândeşte-te că însuşi Hristos ne învaţă că este foarte important cum ne raportăm la lucrurile din jurul nostru. Hristos ne readuce în memorie evenimentul istoric petrecut în Pustiul Sinai. Pentru faptul că au păcătuit faţă de Dumnezeu, evreii ieşiţi din robia egipteană au fost pedepsiţi prin trimiterea asupra lor a şerpilor veninoşi, care prin muşcătura lor provocau moartea. Dumnezeu l-a sfătuit însă pe Moise să facă un şarpe de aramă şi să-l înalţe pe un stâlp, astfel ca el să fie văzut de toţi cei care erau în tabăra lor. Cel care era muşcat de şarpe şi privea spre acest şarpe de aramă se tămăduia pe loc. Acest eveniment istoric ni-l readuce Hristos în memorie spunând: ”şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.
Să privim deci la Cruce cu credinţă, pentru a primi puterea harului. Iar dacă nu avem credinţă în puterea ei harică, să renunţăm a o purta într-un mod necuviincios, pentru a nu o profana. Şi totuşi, te îndemn pe tine, cel ce ai purtat acest semn al crucii până acum fără să te gândeşti, să încerci să descoperi câtă putere stă ascunsă în el. Încearcă.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

Tabăra creştină „Dragoste şi prietenie”

Printre puţinele activităţi dedicate exclusiv adolescenţilor s-a numărat anul acesta şi a IV-a ediţie a taberei creştine organizate în Munţii Ţibleşului – o pildă şi pentru alte comunităţi ortodoxe. Pe parcursul a două serii, una pentru clasele VII-VIII, alta pentru IX-X, între 16-24 iulie 69 de adolescenţi s-au întâlnit pentru a discuta, a se juca, a se plimba şi a se ruga împreună. Despre ce s-a întâmplat acolo ne povesteşte Ramona Pop, profesoară de religie la Colegiul Economic „N. Titulescu”, Baia Mare:

Nu sunteţi singuri!
Tabăra creştină “Dragoste şi prietenie” e o cale spre inima tânărului. Aici adolescenţii găsesc un mod de viaţă sănătos, departe de zgomotul şi tentaţiile lumii acesteia, un loc unde rugăciunea, munca în echipă, jocul, cântarea religioasă, drumeţia, activităţile practice şi sportul se împletesc în mod armonios. Ce poate fi mai frumos pentru un tânăr în ziua de azi, decât să descopere că şi alţi tineri îl caută pe Hristos, că nu este singur şi că Biserica vine în întâmpinarea lui? Tinerii care vin în tabăra din Munţii Ţibleşului leagă noi prietenii sau le adâncesc pe cele deja existente.
Anul acesta a avut loc a IV-a ediţie a taberei organizate de Parohia Ortodoxă „Înălţarea Domnului” din Tg. Lăpuş, prin Părintele Florin Stan, în colaborare cu Grupul Şcolar Tg. Lăpuş şi Liceul Teoretic „Petru Rareş” din acelaşi oraş. Ca şi în anii trecuţi, foarte mulţi tineri au dorit să vină în tabără, pentru că părintele îi priveşte mereu cu ochi blânzi şi le vorbeşte cu blândeţe şi dragoste. În plus, cadrul natural în care se desfăşoară este un loc binecuvântat de Dumnezeu. Aici, în Munţii Ţibleşului, în cabana de pe Valea Minghet, tinerii au petrecut două săptămâni în care au trăit mai aproape de Dumnezeu.

Liberi, dar responsabili
Tema ediţiei de anul acesta a fost: ”Libertate şi responsabilitate”. Tinerii au avut ocazia să afle ce este libertatea şi ce nu este libertatea, au avut ocazia să vorbească despre diferenţa dintre "a face ce vrei" şi "a fi liber să faci ce vrei", confundate de multe ori. Ei au înţeles că deviza: “E viaţa mea şi fac ce vreau cu ea, e corpul meu şi fac ce vreau cu el” este o “libertate” înţeleasă în mod greşit, pentru că fiecare abuz aduce după sine durere şi suferinţă. Ca să devii liber, trebuie să te robeşti, să devii rob al lui Dumnezeu, pentru că unde este Dumnezeu, acolo este libertatea. Acesta este paradoxul creştin. Doar trăind după voia lui Dumnezeu ajungi la adevărata libertate, când nu mai eşti robul plăcerilor pe care dacă nu le îndeplineşti eşti chinuit de ele, ci eşti liber să faci sau nu ceea ce vrei, realizând că toate îţi sunt îngăduite, dar nu toate îţi sunt de folos.
Tinerii au fost foarte activi, comunicativi, implicaţi în activităţile desfăşurate. Au rostit împreună rugăciunile de dimineaţă şi de seară, s-au rugat împreună la începutul şi la sfârşitul mesei, unii dintre ei cunoscându-le, alţii întâlnindu-se pentru prima dată cu aceste rugăciuni. Cântarea şi citirea la strană în timpul slujbelor a fost o experienţă inedită şi i-a marcat pe mulţi dintre ei. Şi-au unit cu toţii glasurile în cântarea religioasă care a răsunat în liniştea pădurii, aducând slavă lui Dumnezeu. Am întâlnit tineri dornici de o viaţă frumoasă şi curată.

Bucuria este deplină doar împărtăşită
Au fost multe momente frumoase. Aş aminti focul de tabără, în jurul căruia ne-am strâns şi am cântat, concursul „În căutarea comorii”, discuţiile pe grupe, destul de animate, şi drumeţia. Urcuşul spre munte se aseamănă cu urcuşul duhovnicesc. Spun asta pentru că singur nu poţi urca pe munte, aşa cum singur nu te poţi mântui. Urcuşul pe munte e plin de greutăţi, cere efort fizic şi intelectual; în momentul în care simţi că ţi-e greu, că nu mai poţi înainta, ceri ajutorul celor din jur, te rogi lui Dumnezeu să te ajute să înaintezi. Aşa şi în viaţă, fiecare om are parte de suferinţe, de greutăţi, şi singur nu le poate duce; astfel, cere ajutorul celor din jur şi se roagă lui Dumnezeu. Şi chiar dacă reuşeşti să ajungi singur în vârful muntelui, nu ai nici o bucurie dacă nu aduci şi pe altcineva cu tine, să vă bucuraţi împreună de frumuseţile dăruite de Dumnezeu. Când ajungi pe culme, nu te mai gândeşti la greutatea drumului, ci la bucuria de a te afla acolo, la bucuria şi fericirea de a fi în vârful muntelui şi de a admira măreţia creaţiei lui Dumnezeu. Însă, până ajungi e nevoie de multă, multă rugăciune, de fapte bune şi de credinţă.
Tinerii se ajutau unii pe alţii să urce pe munte. La fel, la coborâre, „îşi purtau sarcinile, unii altora”, se ajutau între ei. Drumeţia, ca şi tot ce se întâmplă în tabăra creştină, te ajută să te cunoşti pe tine însuţi.

Prof. Ramona Pop

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008