Ne vorbeşte Părintele Arsenie Papacioc

„Femeia care e bună, nimic nu-i mai bun!”

Am cununat odată pe cineva, şi când am ajuns la rugăciunea aceea unde preotul spune: "iar femeia să asculte de bărbat", toată lumea s-a uitat la mireasă şi mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment care a stăpânit ceremonia, pentru că fetiţa aceea a fost înjosită în cel mai mare moment din viaţa ei. Dar am tăcut până mi-a venit vremea la cuvânt, şi i-am spus: "Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte, care spuneau că bărbatul este dator să-şi iubească nevasta. Dragă mireasă, dacă nu te iubeşte, să nu-l asculti!" Să nu ne jucăm cu cuvintele! Fata nu e numai o jucărie de pat sau o jucărie de bucătărie; suntem plini de obligaţii, suntem plini de datorii. Prin urmare, trebuie să vezi într-o iubită de la început, când poţi să judeci - pentru că dacă te-ai îndrăgostit nu mai judeci - nişte lucruri pentru viitor, până la sfârşitul vieţii. Deci este dezavantajul celui care se îndrăgosteşte prost, care s-a îndrăgostit pentru că a văzut ceva superficial; el nu mai simte frumuseţea aceea grozavă a iubirii.
Credeţi dumneavoastră că acest mare meşter, Dumnezeu, când a creat omul, şi pe femeie deci, a creat-o fără să toarne acolo sentimente şi posibilităţi extraordinare?! Femeia, ţineţi seamă, dragii mei, care e rea, nimic nu-i mai rău, dar care e bună, nimic nu-i mai bun! Deci trebuie cu orice chip s-o faci bună, dar cel mai bine este să nu te grăbeşti la începutul începuturilor.

Există un instinct în noi. Odată, mă găseam la Timişoara. Nu eram călugăr, nici la mânăstire nu eram, dar mă gândeam la asta. Un student la politehnică se îndrăgostise de o studentă foarte urâtă. M-am trezit cu el la mine să-mi ceară sfaturi, că era înnebunit după ea. N-o cunoşteam, că nu putea să pătrundă oricine până la mine, dar el o iubea... Am cunoscut-o apoi. Ea, săraca, n-avea cum să speculeze iubirea, pentru că nu avea nimic, era urâtă. Dar nu există femeie urâtă. Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se plece să o ia - adică să-i arate eleganţă, preţuire. Atunci floarea îşi arată şi mirosul, şi calităţile ascunse, pentru că tu ai ştiut să răscoleşti adâncurile şi ai făcut din ea ceea ce nu ştia ea că este. Femeia trebuie preţuită, să ştiti, pentru că mai întâi ne reprezintă o femeie în Împărăţia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ţi-e şi frică să vorbeşti comparând-o pe ea cu oamenii.

Cum vi se pare, preacuvioase, după experienţa aceasta foarte lungă atitudinea faţă de femeie, în general, sau în relaţia dintre bărbat şi femeie, a evoluat înspre pozitiv sau înspre negativ ?

În general, a evoluat spre înflorire, spre pozitiv. Dar, spre îndurerarea momentului istoric în care ne aflăm, există şi foarte multe cazuri când femeile abia îşi mai suferă bărbaţii: sunt beţivi, chiar necredincioşi. Au rămas în ateismul anilor trecuţi şi femeile se luptă din răsputeri să-i aducă şi pe ei la credinţă, dar e foarte greu. Cu unii se poate, dar alţii spun: "Iar te rogi, iar te închini? Ce, te-ai pocăit?" Sunt şi cazuri din acestea, dar sunt şi foarte multe familii în care există întelegere duhovnicească. Însă te fură şi treburile. De aceea noi, ca duhovnici şi preoţi, în general, îi sfătuim pe cei care nu au timp pentru rugăciunea de tipic, pentru că se scoală de noapte cu treburi, să aibă o stare de rugăciune acolo unde se găsesc. Dacă tu te duci cu inima deschisă la treburile tale gospodăresti, pe care tot pentru Dumnezeu le faci, cine te opreşte să ai în gând: "Doamne miluieşte"? Să poţi să intri apoi în casă cu sentimentul acesta de om al lui Dumnezeu.

Nu există „jumătatea mea”

Credeti că fiecare om are o jumătate a lui ?

Asta este o expresie care mie nu mi-a plăcut. Nu e o jumătate a ta, ci un tot al tău; tu eşti tot, ea e tot. Nu există grad de rudenie între soţ şi soţie, pentru că ei sunt una. Dumneavoastră ati văzut steaua lui David, evreiască: sunt două triunghiuri echilaterale suprapuse. Ea e făcută de David, care era omul lui Dumnezeu, şi ea reprezintă fiinţa omenească, care are calitatea calităţilor în creaţia lui Dumnezeu: chip şi asemănare cu El. Şi de aceea l-a făcut pe om întâi ca un triunghi echilateral, cu baza în sus, pentru că omul e tare în putere, apoi un triunghi echilateral cu baza în jos, care simbolizează femeia. Nu există "jumătatea mea". E o expresie spusă la un pahar de vin; la o sticlă de vin, pardon! ca să nu zic la un butoi chiar.

„Să preţuiţi femeia”

Floarea stă în glastră; băiatul trebuie să umble să şi-o aleagă. Fata nu trebuie să bată cărările băiatului, ci băiatul să dea peste ea. Şi apoi, voi trebuie mai întâi de toate să ştiti să preţuiti femeia foarte mult. Ea este o creaţie a lui Dumnezeu extraordinară. Vă daţi seama ce putere are o femeie să te scoată dintr-o stare amărâtă. Faptul că un bărbat ştie că acasă are parte de o iubire desăvârşită îl face să muncească, să câştige războaiele, să-şi rezolve problemele.
Să ştiti că femeia nu gândeşte simplu. Chiar dacă nu e învăţată, ea are o putere de pătrundere deosebită şi e mult mai realistă decât un bărbat. Ea are încă de astăzi un sentiment pentru ziua de mâine. Însă noi discutăm, raţionalizăm nişte lucruri, dar în iubire nu este nimic raţional.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Cuvioasa Teodora de la Sihla

Cuvioasa Teodora de la Sihla s-a născut în jurul anului 1650 în satul Vânători de lângă Târgu Neamţ, în timpul domnitorului Vasile Lupu. A fost crescută de părinţi cu frică de Dumnezeu, trăind încă de mică în atmosfera duhovnicească a mănăstirilor din apropiere. Pe când era încă copilă, sora ei mai mică a murit, toată dragostea părinţilor concentrându-se apoi asupra ei. Astfel ei au înduplecat-o, la vremea potrivită, să se căsătorească cu un tânăr evlavios, din sudul Moldovei, deşi inima ei jinduia după călugărie. După cununie a plecat la casa soţului, însă căsnicia lor nu a fost binecuvântată cu copii. După mulţi ani, trecând la cele veşnice părinţii ei, Teodora s-a înţeles cu soţul ei să intre în mănăstire.
Tradiţia spune că sfânta, pe când avea în jur de 30 de ani, a intrat în mănăstirea Vărzăreşti, în Munţii Buzăului, iar fostul ei soţ a intrat după o vreme în mănăstirea Poiana Mărului, din aceeaşi zonă. Părintele Constantin Galeriu, care a cercetat viaţa şi nevoinţele sfintei ne spune despre ea că “se făcea tuturor pildă de ascultare, de lepădare de sine, de curăţie a vieţii, de slujire. Se îndulcea mult atât cu cele şapte laude, cu dumnezeiasca Liturghie, cât şi cu rugăciunea din chilie, cu citirea cărţilor sfinte şi cu împărtăşirea Sfintelor Taine, hrănindu-se cu pâinea cea vie a Trupului şi Sângelui Mântuitorului”.
După câţiva ani, liniştea mănăstiri a fost curmată de năvălirea turcilor. Vieţuitoarele ei au fost risipite, o parte dintre maici, împreună cu stareţa, retrăgându-se în munţi. După aproape zece ani de nevoinţe aspre în acest loc, Cuvioasa Teodora s-a îndreptat spre Munţii Neamţului, spre locurile minunate ale copilăriei. Dorind să petreacă şi aici aceeaşi viaţă de pustnicie, a cerut binecuvântarea egumenului Varsanufie de la Sihăstria Secului ca să se aşeze în locurile sihăstreşti din apropiere. Acesta o îndrumă să petreacă timp de un an în pădurile Sihlei, pe atunci locuri retrase şi sălbatice, în care trăiau mulţi sihăstri. Cuvioasa Teodora a întâlnit acolo un bătrân, care i-a oferit chilia lui de sub stâncile uriaşe ale Sihlei, iar el şi-a căutat un adăpost şi mai tainic în altă parte. Sfânta a dus aici o viaţă pustnicească de rugăciune neîncetată. Hrana îi era oferită de pădure: bureţi, urzici, mure şi afine. Din când în când era vizitată de Cuviosul Pavel de la Sihăstria, care venea să îi cerceteze pe pustnici şi să îi împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului. Pentru că turcii au ajuns şi în aceste locuri, Sfânta şi-a părăsit chilia şi s-a retras într-o peşteră care astăzi îi poartă numele, unde a mai trăit încă 17 ani.
Apropiindu-i-se sfârşitul, s-a rugat Domnului să-i trimită preot, pentru spovedanie. După 40 de zile ea a fost găsită de doi călugări, care au urmărit păsărelele care luau de la trapeză bucăţele de pâine şi poame. Astfel Sfânta, după ce s-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului, Căruia i-a închinat întreaga viaţă, a trecut la cele veşnice rostind cuvintele: Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!
Sfintele ei moaşte se află astăzi în mănăstirea Lavra Pecerska din Kiev, unde au fost duse în anii 1828-1834, în timpul ocupaţiei ruseşti, şi se află într-o raclă cu inscripţia “Cuvioasa Teodora din Carpaţi”. Conştiinţa despre sfinţenia vieţii ei s-a transmis din generaţie în generaţie până în zilele noastre. Astfel, în şedinţa sinodală din 1992, Cuvioasa Teodora de la Sihla a fost trecută cu numele în calendarul românesc, cu data prăznuirii la 7 august.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Cum şi de ce ne facem semnul Sfintei Cruci?

Creştinii s-au însemnat dintotdeauna cu semnul sfintei cruci. Cele mai vechi mărturii le avem din sec. II, de la Iustin Martirul şi Filosoful, care spune despre creştini că îşi făceau cruce când plecau şi se întorceau acasă, înainte şi după masă, precum şi înainte să moară. Acest act de cult a fost transmis din generaţie în generaţie până astăzi. Mai ştim noi însă de ce ne facem cruce şi cum se face semnul sfintei cruci?


Cum îl batjocorim pe Dumnezeu prin cruce…
Crucea îl însoţeşte pe creştin în viaţa de zi cu zi. Ne însemnăm cu semnul sfintei cruci în timp ce ne rugăm, mai ales atunci când sunt pomenite persoanele Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi atunci când intrăm sau ieşim din casă, înainte de începerea lucrului şi după terminarea lui, înainte de masă şi după masă, când intrăm şi ieşim din biserică, când trecem pe lângă o biserică sau o troiţă, în timpul slujbelor de la biserică, când ne e frică sau în orice fel de împrejurare...

Aşa ne-am pomenit, aşa am fost învăţaţi, aşa am văzut că fac cei mai mulţi creştini. De multe ori însă facem acest gest fără gândul la Dumnezeu, fără să ştim semnificaţia şi importanţa lui. Astfel ne facem semnul crucii în grabă, preferând trei cruci stâlcite în locul uneia după rânduială, sau făcând câte o cruce mică pe piept, abia sesizabilă. Automatismul acestui gest este de cele mai multe ori păgubitor, atât pentru noi, întrucât ne lipseşte de participare activă la un act de cult, de angajare într-o relaţie vie cu Dumnezeu, cât şi pentru cei de lângă noi, întrucât aceştia se smintesc când ne văd batjocorind semnul crucii. Sfântul Ioan Gură de Aur are un cuvânt aspru pentru cei ce fac semnul sfintei cruci în grabă şi cu superficialitate, zicând că batjocoresc pe Cel ce a murit pe cruce şi oferă astfel diavolilor un bun prilej de a râde pe seama creştinilor.


Dătătoare de putere
Semnul Sfintei Cruci se face întotdeauna cu mâna dreaptă, astfel: se uneşte degetul arătător cu cel mijlociu şi cel mare, simbolizând unitatea de fiinţă a Sfintei Treimi, degetul inelar şi cel mic se lipesc de podul palmei; se duce mâna la frunte, rostindu-se “În numele Tatălui”, la piept rostind “al Fiului”, la umărul drept, apoi la umărul stâng, rostind “şi al Sfântului Duh”; se lasă apoi mâna în jos spunând “Amin”.

Ducând mâna la frunte, cerem lui Dumnezeu prin acest gest să ne sfinţească şi să ne lumineze mintea, să ne dea înţelepciune; apoi, atingând pieptul, cerem lui Dumnezeu să ne încălzească inima de dragoste şi râvnă pentru El şi pentru tot binele, iar când ne însemnăm la umeri cerem lui Dumnezeu să ne întărească puterile trupeşti şi sufleteşti cu harul Său, pentru a putea duce greul zilei. Însemnându-ne cu sfânta cruce, noi primim putere de la Cel ce S-a răstignit pe ea.

Însemnarea cu sfânta cruce este o rugăciune a trupului, aşa cum sunt şi îngenunchierile, închinăciunile şi metaniile, dar şi un act de credinţă şi de mărturisire a credinţei noastre în Dumnezeu, iar în funcţie de cum ne facem cruce putem vedea cum este şi credinţa noastră: dreaptă sau strâmbă.

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Editorial: Ai duhovnic? - examenul vieţii noastre cu Dumnezeu

„Păstrează-te curat şi luminat,
Tu eşti fereastra prin care vezi lumea” (G.B.Shaw)

E vremea examenelor şi fiecare tânăr caută să obţină certificarea cunoştinţelor şi afirmarea sa în planul societăţii. Kant, filosoful, scria: ”Suntem cultivaţi până la saturaţie dar ne lipseşte mult până să fim desăvârşiţi.” Avem la dispoziţie biblioteci, şcoli, internet şi cu toate acestea suntem neputincioşi în preluarea şi prelucrarea informaţiilor primite. Ni se oferă imagini, dar ni se fură libertatea de a ne imagina, a gândi. Ni se oferă ştiri de ultimă oră dar nu ştim să mai avem timp de conştiinţă.
Părintele duhovnic este răspunsul tinereţii noastre veşnice în Dumnezeu. A fi sub ascultarea şi îndrumarea unui duhovnic înseamnă a fi ancoraţi în credinţă, mereu însetaţi de Dumnezeu. Îndemnul, canonul pe care-l primim de la duhovnic ne ajută să ne îndreptăm, ne ajută să înţelegem că a fi credincioşi numai în anumite condiţii prielnice manifestării credinţei nu e de ajuns mântuirii noastre. Nu ne poate da lumea aceasta ce ne poate da credinţa în Dumnezeu. A-L găsi pe Dumnezeu prin părintele duhovnic e bucuria întâlnirii acelui suflet viteaz care să învie mintea ucisă de păcat.
Prin Taina Mărturisirii redescoperim frumuseţea şi simplitatea Lui Hristos din noi. Redescoperim faptul că pe Dumnezeu Îl cunoaştem din postura îngenuncherii noastre. Îngenuncheaţi în faţa lui Dumnezeu, deşi suntem mici, descoperim sensuri atât de mari… Mai descoperim că nu „locul” nostru în societate este definitoriu, ci ţinta vieţii noastre: învierea. Trebuie să facem efortul de a ieşi din masa populaţiei şi să ne întoarcem la Om.
Dincolo de societatea aceasta de consum este comuniunea cu Dumnezeu în Biserică. Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos primim „apa cea vie” şi nu vom mai înseta niciodată după cele vremelnice, limitate la clipa de azi. Prin părintele duhovnic simţim plenar făgăduinţa lui Hristos: „Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului” (Matei 28,20).
Acum, vă îndemn, permiteţi-vă luxul întrebării: Ai duhovnic?
Dacă încă nu ai un părinte duhovnic, apropie-te de omul care se bucură de Dumnezeu şi te vei bucura şi tu de El.

Pr. Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Cerul care plângea după stele

Era odată un cer fără vedete... am vrut să spun fără stele. Era aşa, gol, albastru - închis şi avea câţiva nori şi un soare.

Ziua era bine, chiar era un cer vesel. Mai rău era seara... şi răul cel mai mare venea noaptea. Luna, singură aproape, se preumbla printre câteva stele. Să fi fost trei, să fi fost cinci... Puţine de tot! Îşi amintea ea că odată fuseseră mai multe şi mai strălucitoare. Sărmana lună! Pe zi ce trecea, mai bine spus pe noapte ce trecea, stelele ei păleau... Îi era frică să nu le piardă şi pe ultimele.

Într-o noapte, ea s-a adunat la sfat cu cele trei stele rămase.

- Dragi tovarăşe, spuneţi-mi secretul vostru. Ce vi se întâmplă? A apărut boala stelelor? Şi nu are leac?

- Păi, să vedeţi, Doamnă, răspunse cea mai în vârstă, sclipind obosită, nu noi ne îmbolnăvim... Eu sunt steaua unui om care a fost foarte cuminte, pe când era copil. A crescut, şi-a găsit o meserie, s-a căsătorit, are copii acum. Era om cinstit şi săritor cu alţii. Dar a început să fure... Dacă nu se lasă de furat, ba chiar se ia şi de alte rele, eu mult n-oi mai sclipi... Alte surori de-ale mele de mult s-au stins, din motive asemănătoare...

- Eu, spuse o stea care ba sclipea cu putere, ba pălea, sunt a altui om, care e când foarte bun şi onest, când mai face câte-o greşeală... cam gravă. Aşa e el. Sper să se hotărască spre bine. Altfel mă sting de tot...

- Iar eu, zise cea mai tânără şi mai frumoasă dintre stele, sunt a unui copil bun şi blând, inteligent şi sensibil; o, Doamne, ce suflet curat de copil! Mă rog ca Domnul să-l ţină aşa! Iar dacă mă mai vedeţi clipind, nu e de vină copilul, ci mă supăr, mă întristez, căci alţi copii se poartă urât cu el. Îi spun „bleg" şi „înapoiat"...

- Dar el rezistă? întrebă Luna, încordată.

- Rezistă, sărăcuţul. Le răspunde acelora că nu a vrut să-i supere cu nimic, din contră, dacă au nevoie de ajutorul lui, el e oricând gata ..., spuse gânditoare steluţa.

- Vai, ce bine! Înseamnă că mai e o şansă ca să mi se umple iar cerul de stele! E drept, nu e foarte mare, dar există! Copilul tău poate schimba lumea întreagă, prin sufletul lui bun. Ah, de nu s-ar înrăi şi el! Atunci ar vedea cum şi cei din jurul lui înfloresc, se luminează, şi cum stelele lor se reaprind pe cer!

- Se reaprind pe cer ...

- Se reaprind pe cer ...

- Se reaprind pe cer!

Luna, uimită, văzu cum alte câteva steluţe, timide, li se alăturau la sfat. Erau roadele răbdării şi bunătăţii copilului. Primele roade...

Mirela Şova

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008