Mănăstirea „Naşterea Maicii Domnului“ de la Făget-Boholţ

Mănăstirea Făget se găseşte la 4 km de Făgăraş, pe drumul spre Boholţ, şi este situată pe dealul Galaţilor, în vârful numit „Dealul Crucii” (sau Mătăhuiul). Ea inspiră, încă de la intrare, linişte, pace şi simplitate. Tronând şi veghind deasupra Ţării Făgăraşului, poate fi văzută din depărtare, chiar din Perşani, Victoria, Cetatea Rupei sau Cincu.

Reşedinţă a lui Mihai Viteazul
Este construită pe locul unei vechi mănăstiri, care a fost ridicată pe acest deal, într-o pădure de fagi, de unde provine şi numele mănăstirii: Făget. Saşii care populau această zonă au denumit-o în limba lor Bucholt, de unde şi a doua denumire, românizată: Boholţ.
La început a fost mănăstire de maici, iar mai târziu a devenit mănăstire de călugări. Se număra printre mănăstirile de seamă ale Ţării Făgăraşului, având numeroşi vieţuitori şi întinse terenuri de păduri şi păşuni care există şi astăzi: Făget, Ciungi, Gauri sau La Crepe. În total, domeniile mănăstirii însumau 400 ha de pământ.
Documente istorice de la anul 1600 atestă faptul că Mănăstirea Făget a fost reşedinţă a lui Mihai Viteazul. Aici acesta poposea uneori, atunci când venea în Cetatea Făgăraşului. Datina era ca un conducător de ţară să fie primit la intrarea în cetate de către episcopul locului. De aceea, într-o vreme, episcopul locului îşi avea reşedinţa în Galaţi, la această mănăstire. Se pare că mănăstirea a fost construită înainte de Cetatea Făgăraşului. Există şi o legendă, care spune că printr-un tunel mănăstirea comunica cu fortăreaţa. Ultimul drum pe aici a lui Mihai Viteazul a fost înainte de victoria pe care a obţinut-o la Şelimbăr.

De la strălucire la ruine…
Existenţa unei mănăstiri ortodoxe pe teritoriul satului Boholţ este atestată documentar şi de înscrisurile ce consemnează distrugerea mănăstirilor ortodoxe din Transilvania de către generalul austriac Buccow, în anul 1761, din ordinul împărătesei Maria Tereza. Au fost doborâte cu tunul sau incendiate atunci şi mănăstirile de la Bucium, Berivoi, Dejani, Sâmbăta de Sus, Făget şi multe altele…
Felul în care se spune că a fost distrusă Mănăstirea de la Făget impresionează pe oricine: în zorii unei zile de duminică, atunci când obştea era adunată pentru a săvârşi Sfânta Liturghie, mănăstirea a fost incendiată. Nu se ştie câţi călugări erau în biserică la acel moment, dar documentele atestă faptul că această mănăstire a avut o obşte numeroasă. Într-o vreme mănăstirea avea 188 de vieţuitori, din care 38 erau preoţi. Acestui incendiu au supravieţuit doar 8 călugări, care s-au retras în satul Boholţ. Astfel, în locul unei înfloritoare mănăstiri au rămas doar ruine. Şi acestea au fost măcinate de vreme, existenţa acestei mănăstiri rămânând vie doar în memoria credincioşilor localnici.

Renăscută după 300 de ani
Renaşterea acestei mănăstiri a fost posibilă prin strădaniile unui fiu al satului Boholţ, Înalt Prea Sfinţitul Serafim Joantă, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord. Acesta, pe vremea când era episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, a dat curs cererii credincioşilor şi a obţinut aprobarea reconstruirii mănăstirii. Terenul actual al mănăstirii, în suprafaţă de 6,49 ha, a fost donat de către 6 familii din Boholţ.
Astfel, în anul 1993, după aproximativ 300 de ani de la incendierea acestei mănăstiri, se începe reconstrucţia ei. Mai întâi se construieşte un Altar de vară, care acum e folosit de părintele Dositei, duhovnicul mănăstirii, pentru săvârşirea Tainei Spovedaniei, ca aghiasmatar şi pentru pregătirea Sfintelor Paşti, sfinţit de Î.P.S. Serafim.
În anul 2000 s-a ridicat o biserică din lemn, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, care a fost sfinţită de către P.S. episcop-vicar Visarion Răşinăreanul, însoţit de un sobor de preoţi, în ziua de 21 mai 2000.
În anul 2004 s-a început construirea unei biserici de piatră, mai mare, cu hramul Naşterea Maicii Domnului şi a cărei piatră de temelie a fost pusă încă din 1993 de către Î.P.S. Serafim. Hramul mănăstirii actuale respectă hramul vechii mănăstiri: Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie) şi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena (21 mai).

„Frumoasă ca o mireasă“
Un merit deosebit pentru ceea ce găsim astăzi în dealul Galaţi îl au maica stareţă Teodora Hulpan şi maica economă Pantelimona Bica, care au muncit la tot ce se află astăzi la mănăstire, cu multă pricepere şi dăruire. Încă mai au de lucru şi cer bunului Dumnezeu să le ajute şi să le întărească pentru a duce la bun sfârşit ceea ce au început. Biserica, după spusele lor, e frumoasă ca o mireasă, iar greutatea muncii depuse o socotesc ca pe un vis.
În prezent mănăstirea are 6 vieţuitoare, care duc viaţă de obşte cu rugăciune, muncă, ascultare, agricultură, construcţie. Încă de la intrare creştinul este întâmpinat cu multă căldură şi dragoste, măicuţele însoţind, explicând şi ascultând cu răbdare, creând o atmosferă de apropiere şi deschidere faţă de pelerini. La plecare orice credincios se îndreaptă spre casă mai apropiat de Dumnezeu şi, sigur, mai smerit, mai bun.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Comunicarea, piatra de temelie

Una dintre cele mai serioase probleme într-o căsnicie, care ocupă şi primul loc în „topul“ motivelor de divorţ, constă în faptul că cei doi soţi sunt incapabili sau refuză să comunice. Pentru că o bună comunicare este fundamentul oricărei căsnicii fericite, lipsa acesteia sau înlocuirea ei cu una formală, superficială, aduce multă durere şi neînţelegeri.

La ce nivel comunicaţi?
Comunicarea între două persoane nu este doar existentă sau inexistentă, ci ea cunoaşte diverse grade de profunzime. Un psiholog american, John Powell, vorbeşte depre 5 niveluri de comunicare:
„Vorbire superficială“ – bazată pe întrebări de genul „Ce mai faci, ce-ai mai făcut?“ „Cum merge treaba?“, este aproape lipsită de conţinut, dar este mai bună decât o tăcere stânjenitoare.

„Conversaţie bazată pe fapte“ – există un schimb de informaţii, dar fără comentarii personale, nivelul rămânând la simpla relatare a faptelor. Sunt conversaţii banale, zgârcite în cuvinte, de genul: „Unde te duci?“ – „Pe-afară.“.

„Idei şi opinii“ – la acest nivel comunicarea este mai bună, pentru că intră în intimitatea sufletului.

„Trăiri şi sentimente“ – este nivelul unei comunicări foarte bune, cu descrierea propriilor trăiri şi sentimente, de la bucurie până la mânie şi frustrare. Acest tip de comunicare duce la formarea a doi parteneri care se simt preţuiţi, iubiţi, înţeleşi de celălalt.

„În profunzime“ – este un nivel de comunicare care nu poate fi atins permanent, ci doar din când în când, dar are o valoare deosebită. Aceste momente apar atunci când cei doi soţi sunt într-o armonie deplină de înţelegere a celuilalt, de profunzime, şi sunt de obicei relatări ale unei experienţe profunde, sau a ceva foarte personal şi intim. Comunicarea unor astfel de experienţe îmbogăţeşte relaţia şi întăreşte căsnicia.

Ea: dragoste / El: respect
Prin vorbire ne putem exprima trăirile, sentimentele, ne putem clarifica propriile idei sau dorinţe, putem lua legătura cu ceilalţi, de aceea o bună comunicare înseamnă stabilirea unei relaţii cu celălalt şi este absolut necesară într-o căsnicie. Ea însă nu se poate face oricum, pentru că există condiţii care o favorizează, aşa cum există şi bariere în calea ei, cum sunt de exemplu discursul cicălitor, critic sau moralizator, ironia sau ridiculizarea.

Dr. Emerson Eggerichs a scris o carte care se numeşte „Dragoste şi respect“, iar motto-ul ei este: „Dragostea – ceea ce-şi doreşte EA cel mai mult. Respectul – ceea de ce EL are nevoie cu disperare“. Dacă ceea ce spune sau face soţul este sau pare lipsit de dragoste, soţia suferă profund. Dacă ceea ce face sau spune ea este lipsit de respect, el se închide tot mai mult şi canalul de comunicare se îngustează până se blochează. Cu toate acestea, de foarte multe ori cei doi tind să facă exact ceea ce dăunează mai mult celuilalt: soţul este de multe ori insensibil, închis şi rece, iar soţia reproşează mereu câte ceva, neştiind că reproşul repetat este fatal pentru un bărbat şi are exact rezultatele opuse celor dorite; iar el, în loc să se conformeze celor reproşate, va simţi aceasta ca pe o agresiune lipsită de respect şi fie se va închide şi mai tare şi va deveni mai ursuz, fie va căuta respectul în altă parte…

O comunicare bună ţine de o anumită atmosferă pe care cei doi o lasă să se instaleze în familie şi de care fiecare este responsabil. V-aţi întrebat vreodată cum vă raportaţi la celălalt? Îi vorbiţi cu grijă şi afectuos sau mai apelaţi şi la ironie şi sarcasm? Sinceritatea şi explicaţiile sunt foarte importante. În cazul apariţiei divergenţelor, mai ales în cazul în care ne simţim deranjaţi de un lucru pe care îl face partenerul, psihologii ne recomandă aşa numitele „mesaje de tip Eu“.
Să luăm un exemplu: soţul îşi refuză soţia care ar vrea să iasă împreună să se plimbe sau să ia masa în oraş. La această atitudine, iată două reacţii diferite:
1. „Eşti atât de insensibil! Parcă sunt sclava ta, iar tu nu te gândeşti niciodată decât la tine! Nu vrei decât să te uiţi la televizor! M-am săturat de tine!“
2. „Chiar am nevoie de ieşirea asta… Am avut o săptămână aşa de grea şi chiar simt nevoia să ieşim puţin.“

Al doilea mesaj este un „mesaj de tip Eu“. Soţia spune doar ce simte ea, ceea ce soţul nu poate nega. Însă în primul caz soţia îl învinovăţeşte, îl judecă şi îl pune la punct, ceea ce nu face decât să îi ofere acestuia muniţie pentru a găsi un argument să fie şi mai încăpăţânat şi defensiv decât înainte. Mesajele de tip Eu, care nu acuză, elimină atacul din partea celuilalt şi acuzele reciproce. Iar rezultatele sunt de multe ori surprinzătoare, pentru că de multe ori suntem surprinşi să aflăm cum receptează celălalt lucrurile. Deseori reacţiile sunt de genul: „Nu credeam că te afectează în vreun fel…“ sau „De ce nu mi-ai spus mai demult?“. Noi de multe ori aşteptăm ca celălalt să intuiască, să simtă, să „viseze“ ce vrem noi sau ce ne afectează. Ori acest lucru este aproape imposibil, este o prejudecată preluată din comediile romantice pe care le vedem la televizor, unde totul este perfect, plin de coincidenţe şi intuiţii magice. Pentru ca celălalt să ştie ce simţim, ce ne dorim, ce ne supără, trebuie în primul rând să comunicăm.

Câteva „reguli“
Pentru a comunica mai uşor şi eficient, iată câteva „reguli“ propuse de Nancy Van Pelt:

1. Alege momentul potrivit. Dacă ai de împărtăşit ceva personal, de suflet, nu îţi da drumul imediat ce bărbatul intră pe uşă, după ce a avut o zi extrem de agitată şi grea. Iar dacă vrei să discuţi cu soţia despre reducerea cheltuielilor pentru mâncare, nu începe chiar atunci când serviţi o masă pentru pregătirea căreia s-a ostenit mult.

2. Adoptă un ton plăcut al vocii. De multe ori contează mai mult nu ceea ce vrei să spui, ci felul în care spui.

3. Fii clar şi direct. Multe înţelegeri greşite apar datorită vorbirii încurcate…

4. Fii pozitiv. În multe familii 80% din comunicare este negativă. Devine atât de obişnuită căutarea greşelilor, acuzele, judecata şi alte elemente negative, încât acestea devin un mod de viaţă.

5. Fii sensibil la nevoile şi simţămintele partenerului. Trăieşte împreună cu el greutăţile lui, dar şi bucuria atunci când el reuşeşte ceva.

6. Dezvoltă-ţi arta conversaţiei. Studiile arată că pe măsură ce soţii vorbesc mai mult unul cu altul, cu atât este mai probabil ca ei să atingă un grad mai înalt de satisfacţie în căsnicie.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Căsuţa copiilor: Rugăciuni la masă

Rugăciune înainte de masă

Copiii mai mici rostesc această rugăciune:
Doamne, Ţie-ţi mulţumim,
Căci Părinte bun fiind,
Bunătăţi ne dăruieşti
Şi din cele sufleteşti
Şi din cele pământeşti. Amin.
Apoi fraţii mai mari sau părinţii spun Tatăl nostru.

Rugăciune după masă

Mai întâi copiii mici:
Doamne, Ţie-Ţi mulţumim,
Că ne-ai dat să ne hrănim
Şi cu daruri sufleteşti
Şi cu roade pământeşti. Amin.

Apoi fraţii mai mari sau părinţii:
Îţi mulţumim Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, că ne-ai săturat pe noi de bunătăţile Tale cele pământeşti. Nu ne lipsi pe noi nici de cereasca Ta Împărăţie, ci precum în mijlocul învăţăceilor Tăi ai venit, pace dându-le lor, aşa vino şi la noi şi ne mântuieşte. Amin.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Căsuţa copiilor: Întâmpinarea Domnului

Dragi copii, pe 2 februarie Biserica noastră prăznuieşte unul din evenimentele importante din viaţa pământească a Mântuitorului, şi anume "Întâmpinarea Domnului". Despre acesta ne povesteşte Sfântul Evanghelist Luca. Trecuseră 40 de zile de la naşterea lui Iisus şi, aşa cum cerea obiceiul evreiesc, Maica Lui, împreună cu Sfântul Iosif, au mers la Ierusalim, să aducă o jertfă pentru naşterea copilaşului.

În Ierusalim trăia un om pe nume Simeon, căruia Dumnezeu i-a promis că nu va muri până nu va vedea pe Mântuitorul. Sfânta Tradiţie ne spune că Simeon avea deja 150 de ani. Când Maica Sfântă, împreună cu Pruncul Iisus şi cu Sfântul Iosif, au ajuns la Templu, Simeon a venit şi el acolo, îndemnat de Duhul Sfânt. Văzând Copilaşul, el l-a luat în braţe şi a recitat această frumoasă rugăciune, pe care o auzim la fiecare vecernie:
"Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel." (Luca 2:29-32)

Această tradiţie a aducerii copiilor la Templu după naştere a fost păstrată de către Biserica noastră. Şi voi, la 40 de zile după ce v-aţi născut, aţi fost aduşi la biserică pentru a fi închinaţi înaintea icoanelor - adică îmbisericiţi.

Coloraţi icoana Întâmpinării:


Iată şi o întrebare pentru voi :

• Cine este femeia care stă în spatele lui Simeon, în icoana "Întâmpinării Domnului", pe care o aveţi de colorat?

Ca să aflaţi, citiţi din Biblie Evanghelia acestei sărbători - Luca, capitolul 2, versetele de la 22 la 40, sau rugaţi pe părinţi, ori pe unul din frăţiorii mai mari să vă citească, şi răspundeţi împreună la întrebare.

Irina Constantinescu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Copiii noştri – între educaţie intelectuală şi formare spirituală

Copiii îşi petrec o mare parte din copilărie pe băncile şcolii, de aceea părinţii creştini trebuie să fie la curent cu ce se petrece în afara familiei. Pentru aceasta, un rol important îl au întâlnirile părinţilor cu profesorii şi acceptarea unei implicări în acţiunile şcolii. Este vitală crearea unor legături între viaţa familială şi cea şcolară a copiilor.

Notele şi performanţele copilului
Cel mai adesea, părinţii se întreabă cum să-i ajute pe copii să asimileze tot ce se învaţă la şcoală şi cum să devină folositoare educaţia academică primită. De aceea, este ştiut că unii copii, crescuţi în duhul smereniei creştine, pot dobândi cunoştinţe fără a se mândri cu ele, ci punându-le în slujba altora. Pe de altă parte, una dintre problemele sistemului educaţional actual este aceea a concurenţei dintre copii. Notele obţinute în urma lucrărilor de control sunt considerate ca fiind mai puţin importante decât poziţia de care se bucură copilul în raport cu ceilalţi elevi din clasă şi acest lucru cultivă mândria. Aici intervine părintele, care trebuie să se arate mulţumit de nota obţinută şi să-l laude pe copil pentru osteneala depusă, iar nu pentru că i-a întrecut pe ceilalţi copii, obţinând note mai mari ca ei. Iar un copil care, în ciuda eforturilor sale, nu reuşeşte să aibă rezultate bune la învăţătură, nu trebuie făcut să se simtă că nu valorează nimic.

Capacitatea intelectuală
Capacitatea intelectuală nu este până la urmă decât unul dintre darurile naturale date de Dumnezeu. În general, societatea noastră îi încurajează pe cei care au calităţi intelectuale să se mândrească cu ele şi să-i considere pe ceilalţi inferiori. Însă, se ştie că nu toţi copiii au aceleaşi capacităţi de asimilare a informaţiilor şi a diferitelor deprinderi. De aceea, este foarte important sprijinul acordat de familie. Părinţii trebuie să le asigure copiilor timp şi un loc liniştit pentru pregătirea lecţiilor, să-şi arate interesul pentru programul lor şi să-i încurajeze să prindă gustul şcolii, să facă din pregătirea lecţiilor un moment atractiv şi să asigure desfăşurarea lor într-un climat familial optim. Ultima cerinţă e un motiv în plus pentru a evita tensiunile din familie: copilul care are prea multe griji nu poate învăţa cu folos, dar cel care se simte ocrotit şi fericit va spori în toate activităţile pe care le întreprinde.

Copilul, între natural şi artificial
Sfântul Ioan Gură de Aur îi sfătuieşte pe părinţi să vegheze asupra simţurilor copiilor lor: ce anume văd, ce aud, ce-i impresionează. Din păcate, civilizaţia secolului al XXI-lea nu le oferă doar pilde frumoase de cultură şi de comportament, ci îi bombardează cu ştiri şocante, imagini deşănţate şi dispute politice. Sf. Ioan Gură de Aur ne sfătuieşte să oferim copiilor ocazia de a-şi impregna simţurile de frumuseţile naturii prin contemplarea peisajelor, prin excursiile şi vacanţele organizate în mijlocul naturii. De asemenea, este important ca mediul familial şi chiar toate celelalte locuri unde îşi desfăşoară o bună parte din activităţile lor zilnice să nu fie constituit doar din lucruri artificiale, făcute de mâna omului, ci ar fi de preferat să se folosească pe cât este posibil materiale naturale, care înlătură dificultăţile cu privire la ideea unui Dumnezeu Creator al lumii.

Modelele copiilor
Nu în ultimul rând, părinţilor le revine misiunea grea de a le forma copiilor un profil spiritual solid. Pentru aceasta, trebuie să existe o concordanţă între educaţia religioasă primită în familie şi ceea ce li se oferă la şcoală. Părinţii pot contribui direct la bunăstarea spirituală a copiilor lor, înconjurându-i cu dragoste, rugăciune şi explicându-le învăţăturile moral-creştine cu ajutorul pildelor. La rândul ei, şcoala are o misiune nobilă, aceea de a le oferi copiilor modele demne de urmat prin profesorii ei. Beneficiile şi concretizarea acestei comuniuni familie-şcoală se observă în comportamentul zilnic al copiilor, în relaţiile dintre ei, în creşterea lor duhovnicească şi în înţelegerea şi respectarea adevărurilor dumnezeieşti.

Prof. Laura Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008