Ne aflăm într-un moment critic, un moment care devoalează de fapt o stare
de spirit şi în acelaşi timp ne pune în faţă nişte exigenţe şi imperativul
revizuirii unei anumite mentalităţi, unei anumite practici, unor anumite
atitudini sau anumite strategii de desfăşurare a activităţii noastre atât
pastorale, cât şi misionare, în societate.
Avem, ca şi creştini, probleme grave de comportament şi atitudine
Să nu trecem de această tragedie cu bagatelizare şi nici cu teoria conspiraţiei, care e o teorie autoflatantă – să spunem că se ţese în jurul nostru un fel de cabală, un fel de conspiraţie generală a unor foruri mai mult sau mai puţin oculte. Cu siguranţă există şi aşa ceva, nu e cazul să spunem că nu există. Dar trebuie să ne atragem atenţia asupra noastră înşine. Să ne aducem aminte ce spuneau şi Sfinţii Părinţi, şi filozofii creştini: nimeni nu poate să facă mai mult rău Bisericii şi creştinismului decât pot face creştinii înşişi. Deci creştinilor – adică felului în care aceştia nu ştiu să se raporteze atât la verticală, la Dumnezeu, cât şi la semenii lor – li se datorează în mare măsură contestaţiile care au fost în istoria creştinismului. (…)
Noi avem, ca şi creştini, probleme grave de
comportament şi de atitudine. În acest caz, problemele puteau fi evitate foarte
uşor. Dacă ne-am fi exprimat de la început compasiunea şi identificarea cu
suferinţele celor de acolo, multe lucruri puteau fi evitate. Ceea ce n-am fi
putut evita e altceva: relaţia dintre noi şi tineri. Tinerii aceştia sunt
botezaţi, deci sunt ai noştri, sunt ai Bisericii. Atunci când copiii îşi
contestă părinţii, asta arată că în familie e o criză. O criză de comunicare,
de înţelegere reciprocă, o criză de prietenie. Ca să poţi comunica cu cineva,
în primul rând trebuie să existe prietenie. Dacă nu eşti prieten, nu există
comunicare. Ei se află la vârsta critică – un fel de adolescenţă – în care
orice om îşi manifestă personalitatea spunând NU la orice părinţii lor au spus
DA. Ei au nevoie să fie ajutaţi să treacă de aceste momente de definire prin
negaţie şi să ajungă la definirea prin afirmaţie, în care să îşi afirme ei
înşişi valorile. (…) E un proces necesar, care poate fi depăşit dacă există
prietenie.
Aroganţa naşte respingere
Există o expresie pe care o avem în cult şi în
toate rugăciunile tradiţiei noastre ortodoxe; Dumnezeu, în Iisus Hristos, este
numit Philantropos Theos. Noi spunem „Iubitor de oameni”, dar nu e chiar
corect, căci philos înseamnă prieten. Deci Dumnezeu e prietenul oamenilor!
Dumnezeu, în Iisus Hristos, se face prietenul nostru, al tuturor oamenilor. Dar
El vrea ca şi noi să fim prietenii Lui. În prietenie tot timpul cel care oferă prietenia
trebuie s-o ofere cu orice riscuri. Chiar dacă prietenia va fi răstălmăcită,
trebuie să aşteptăm – cerşind sau rugându-ne – răspunsul la această prietenie.
Aceasta este soluţia practică: să ne facem prieteni cu această generaţie. Să
arătăm către ei faţa bună, faţa lui Hristos, faţa de iubire şi seninătate, pe
care ei o aşteaptă. Din păcate noi nu facem asta. S-a înmulţit numărul
creştinilor nervoşi, al preoţilor încruntaţi, al episcopilor care se ridică
foarte sus şi plutesc pe deasupra mulţimilor. Dacă o să continuăm această
atitudine, nu avem faţa lui Hristos. Trebuie să renunţăm la aroganţă, căci
aroganţa naşte aroganţă, izolare şi respingere. Deci în primul rând trebuie să
ne împrietenim. Iar plecând de la prietenie, putem să le explicăm şi taina
Bisericii, care este comuniunea. (…)
Să ne ţinem aproape de oamenii în durere
Soluţiile le avem în sinaxare. Mântuitorul parcă
ne-a dat o mică palmă cu Duminica de ieri, a Samarineanului milostiv. Nu? Stă
omul pe jumătate mort şi trece popa, trece diaconul, şi trec pe partea
cealaltă. Exact acelaşi lucru s-a întâmplat şi acum! Încă mor oamenii de la
Colectiv. Încă mor! Iar compasiunea şi durerea… – n-am fost noi primii care să
le exprimăm! (…) Deci soluţia e aici! E nevoie de simpatie, e nevoie de comuniune.
Chiar dacă toţi erau musulmani, chiar dacă toţi erau satanişti, chiar dacă toţi
erau mormoni, prin faptul că sunt români – şi s-a declarat doliu naţional! –
noi trebuia să fim acolo. Chiar dacă ne înjurau, chiar dacă ne huiduiau şi ne
scuipau, trebuia să fim acolo. Pentru că erau români. (…)
Mântuitorul ne dă această lecţie în pilda
smarineanului: să ne ţinem aproape de oamenii în durere! Să nu trecem pe lângă
ei, căci poate trecem pe lângă Hristos.
Arhid. Ioan Ică jr.,
în cuvântul de la Conferinţa
preoţească a Protopopiatului Sibiu, 19 noiembrie 2015
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 88, noiembrie-decembrie 2015
***
Mesaj de compasiune şi apel la rugăciune
Am
primit cu adâncă întristare vestea despre tragedia provocată de un incendiu la
un club din Bucureşti în noaptea de 30 spre 31 octombrie 2015, în urma căruia şi-au
pierdut viaţa până în prezent 30 de persoane, iar alte aproape 100 de persoane
sunt în stare gravă în spitalele din capitală.
În
aceste momente de mare încercare şi durere sufletească care au îndoliat
întreaga ţară, suntem alături de familiile aflate în suferinţă, le transmitem
compasiunea noastră, cuvânt de alinare sufletească.
Ne
rugăm Preamilostivului Dumnezeu să odihnească în pace sufletele celor decedaţi,
iar familiilor îndoliate să le dăruiască har de mângâiere şi întărire.
De
asemenea, cu părintească dragoste îi îndemnăm pe toţi preoţii Arhiepiscopiei
noastre, alături de toţi credincioşii, să pomenească neîncetat la sfintele
altare sufletele celor adormiţi şi să mijlocească în rugăciunile Sfintei
Liturghii pentru vindecarea celor aflaţi în suferinţă pe patul de spital.
†
LAURENŢIU, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
Vezi întregul dosar:
Colectiv, o tragedie şi o criză
Momentul Colectiv este o răscruce. Atât în existenţa fiecăruia dintre noi,
cât şi a societăţii româneşti. Este o tragedie – până în
prezent 60 de morţi şi peste 200 de răniţi – în care este nevoie de compasiune,
unitate şi rugăciune. Dar este şi o criză majoră, care ne pune
în faţa unor provocări personale. Despre toate acestea, în dosarul: „Colectiv,
o tragedie şi o criză”.
- Paul S. Grigoriu: Să ne strângem unii lângă alţii
- ÎPS Teofan: Câţi ne-am aşezat în genunchi pentru victimele de la Bucureşti?
- Nicolae Pintilie: Aprindeţi candelele şi pentru victimele din Colectiv!
- Pr. Constantin Sturzu: Staţi puţin, bisericile chiar sunt spitale!
- Arhidiac. Ioan Ică jr.: Imperativul unor revizuiri
- ÎPS Laurenţiu Streza: Mesaj de compasiune şi apel la rugăciune
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu