Numărul
celor care îl caută pe Părintele Arsenie este tot mai mare. La Prislop, la
Sâmbăta, la Drăgănescu, pelerinajul nu mai ţine de aniversări şi anotimp, ci a
devenit neîntrerupt. Iată un buchet de cuvinte ale Părintelui, ca merinde
pentru 28 noiembrie, ziua în care l-am pierdut pe Părintele din viaţa
pământească, dar am câştigat rugător puternic în Ceruri.
ACASĂ
Toţi
oamenii, fără deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fiii oamenilor şi fiii lui
Dumnezeu. Adică, după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh, făpturi
cereşti, care însă petrecem vremelnic în corturi pământeşti. De la Dumnezeu
ieşim, petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem. Fericit
cine se-ntoarce şi ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea. („Cărarea
Împărăţiei”)
APROAPELE
Când
trăim zilele noastre pământeşti conduşi de porunca iubirii de Dumnezeu, altfel
vedem pe aproapele; îl vedem cu ochiul lui Dumnezeu: nu-l judecăm, nu-l
osândim, nu-l blestemăm, nu-l urâm, nu-l despărţim de noi, îl răbdăm, îl
aşteptăm – mai ales îl înţelegem. Ca să ne putem purta cu el aşa, trebuie să
ştim în mod reflex, adică dintru adânc şi mai înainte de orice luare prin
surprindere, că el (oricine ar fi el), e – şi el – fiu al lui Dumnezeu, şi că
noi toţi suntem fraţi, fiii Aceluiaşi Părinte. („Omul în haină de in…”)
ASCULTARE
Pe calea mântuirii nu poţi merge singur, ci dus de mâna nevăzută a lui
Dumnezeu, prin mâna văzută a slujitorilor Săi: preoţii Bisericii = ascultarea
din dragoste = smerenie. De îndată ce umbli de capul tău, te faci bucurie
dracilor, orice ai face. „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să
călătorească” – că altfel tu nu poţi deschilni (discerne) între cele ce-s: 1)
de la Dumnezeu; 2) de la fire şi 3) de la diavol. Că diavolul umblă să ţi le
bage în minte şi să te facă să le crezi ca ale tale sau chiar ale lui Dumnezeu,
ori ele erau ale lui şi tu nu ştiai şi nici pe cine ştie nu te lasă să întrebi;
că bagă bucurie necurată în tine şi mândrie cum că tu eşti mai deştept ca
alţii, şi aşa să nu întrebi pe cine ştie şi să prinzi tâlharul. („Omul în haină de in…”)
BOALĂ
De unde începe slăbănogirea? - De la socoteala
trufaşă a minţii. I se pare ei că e mai bine să nu se conducă după poruncile
lui Dumnezeu, ci după capul ei, mai bine zis după păcat. Iar păcatul dă cu omul
drept în plata păcatului cum ai da cu oiştea-n gard. Tot minte slabă dovedesc
şi aceia ce nu vor să vie la ştergerea păcatelor; aceia n-au ce aştepta
tămăduirea bolilor. Ajută doctorii, dar minţii îi ajută Dumnezeu. Dacă oamenii
şi-ar potrivi purtările după poruncile lui Dumnezeu, care sunt poruncile firii,
şi n-ar face din legi fărădelegi, ar ocoli, ar preveni toate pacostele
necazurilor; dar aşa, drept în ele-şi sparg capul; – şi apoi umblă plângând...
Lasă-te frate condus de un sfat dumnezeiesc, că de nu, capul care n-ascultă
odată se sparge şi n-are cine-1 lega. („Cuvinte vii”)
NATURĂ
Dacă
omul ar fi cine se crede, ar da ordin naturii şi ea ar trebui să îl asculte.
Dar ea n-ascultă decât de Făcătorul ei. De aceea noi, cunoscându-L pe El
stăpânul ei, noi ne rugăm, şi, deşi nevrednici, Dumnezeu ne ascultă rugăciunea.
Natura nu
ascultă de autoritatea omului, ci ascultă de autoritatea lui morală, de
sfinţenia lui. Ascultă de acea înrudire a omului cu Tatăl său şi făcătorul
naturii. Natura nu se impresionează de frumuseţea omului, prea puţin de ştiinţa
lui, şi deloc de autoritatea lui. Ascultă însă de smerenia lui. („Cuvinte vii”)
NECAZURI
Nouă toate necazurile ne
vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie şi spală cu ele
vinovăţiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep, că ispăşirea prin necazuri
dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. („Despre
îndumnezeirea omului”)
OMUL
MODERN
Omul modern, din punct de vedere structuralist, e om vechi, foarte
vechi. În el mintea, raţiunea, e total supusă simţurilor, în loc să fie invers.
Poftele lui iraţionale înconvoaie mintea în serviciul lor şi al justificării
lor. De aci conflictul între generaţii şi conflictele sociale. Asta-i structura
omului căzut în păcat. Mintea nu mai vede mai departe, nu mai vede prin
lucruri, ci numai lucrurile şi interesele – pragmatismul. („Omul în haină de in…”)
JUDECARE
- Zace în noi o tainică răutate, căreia îi place să descopere nedesăvârşirile fraţilor noştri şi iată de ce, gata, stăm să-i judecăm, uitând că judecata inimilor numai dreptul lui Dumnezeu este. În loc de a cerceta cu atâta pornire ispititoare cugetul altuia, să ne coborâm în al nostru: găsi-vom destule temeiuri să fim îngăduitori faţă de aproapele nostru şi să tremurăm pentru noi înşine. Nu ai decât sarcina ta însăţi şi nu vei răspunde decât de tine. Nu judeca, ca să nu fii judecat. („Despre îndumnezeirea omului”)
- Din osândirea aproapelui îţi vor veni peste cap o mulţime de primejdii, şi anume să vă spun numai două:
- Vei cădea şi tu
în toate păcatele pe care le-ai osândit la alţii – ca drept învăţătură de la
Dumnezeu, că erai dator să te milostiveşti, iar nu să osândeşti. Drept aceea,
când vezi vreun păcat la fratele tău, fă lucrul lui Dumnezeu, roagă-te pentru
el să-l ierte Dumnezeu şi să te ierte şi pe tine; şi adu-ţi aminte: oare nu-l
vei fi făcut şi tu? Dumnezeu îndeamnă la milostivire, diavolul la osândire.
Puteţi vedea care-i mai aproape de voi!
- A doua primejdie:
în osândirea aproapelui alunecă:
1. toţi cei ce nu
iartă
2. toţi iubitorii
de sine
3. toţi cei ce se
îndreptăţesc pe sine înaintea lui Dumnezeu.
Aceştia nu se pot
pocăi de păcatele lor şi se îndrăcesc la minte şi cad din Duhul lui Dumnezeu
într-un duh potrivnic, despre care scrie că nu vor avea iertare în veacul
veacului. „Dracii n-au iertare, iar cine dintre oameni nu iartă va avea plată
cu dânşii.” („Omul în haină de in…”)
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 76, noiembrie-decembrie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu