Către o femeie însărcinată: Mai întâi uşuraţi-vă de păcate

Mila lui Dumnezeu fie cu Dumneavoastră!
Iată că Domnul încă vă dă rod pântecelui… Vă felicit! Domnul, Care 1-a dat, să-i dea şi venire bună pe lumea lui Dumnezeu. Fireşte, fără greutăţi asta nu se întâmplă. Aşa a rânduit Dumnezeu dintru început, spre aducere-aminte de ceea ce a făcut prima femeie – mama noastră, a tuturor. Oricum, Domnul pune şi în greutăţi măsură. Fie ca El să facă milă cu Dumneavoastră şi să facă aceste greutăţi cât mai puţin simţite, pe cât se poate.
Vreţi să meritaţi o asemenea uşurare ?! Mai întâi uşuraţi-vă de păcate. Acum, de nevoie, staţi mult timp nemişcată, în tihnă… Şi aveţi mai multă vreme pentru îndeletnicirea cu sine şi cercetarea de sine. Cercetaţi-vă ca anchetatorul cel mai sever, apoi osândiţi toate câte nu-s drepte, pocăiţi-vă pentru ele şi să vă pară rău că v-aţi îngăduit aşa ceva, apoi spovediţi-vă, primiţi dezlegare şi, în cele din urmă, împărtăşiţi-vă cu Sfintele lui Hristos Taine. Prin toate acestea veţi merita să primiţi aşteptata şi dorita uşurare.
Două lucruri aduc asupra noastră mânia lui Dumnezeu, care apasă şi strâmtorează: neiubirea faţă de ceilalţi şi pofta, iar prima dintre acestea are mult loc în noi. Binevoiţi a vă osteni să scoateţi la iveală şi să tăiaţi fără să staţi pe gânduri toate cele prin care se vădeşte ea în Dumneavoastră, oricât de greu vi s-ar părea, întoarceţi-vă neiubirea nu asupra oamenilor, ci asupra lucrurilor prin care obişnuia ea să se arate în Dumneavoastră, scoţându-le afară. Nu vi s-a întâmplat să citiţi ori să ascultaţi cuvintele Apostolului: Lărgitu-s-a inima mea spre voi (II Cor. 6, 11) ? Aşa să vă lărgiţi şi Dumneavoastră inima, iar în schimb veţi primi ceea ce doriţi şi căutaţi.
Vă doresc toate cele bune în toate privinţele!
Domnul să vă dea binecuvântare!

Al Dumneavoastră voitor de bine, Episcopul Teofan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

Bâjbâind spre nicăieri

Tare mi-e teamă că viaţa pe care o trăiesc acum cei mai mulţi dintre cei din jurul nostru este una lipsită de sens. Ni se vorbeşte tot mai mult despre o epocă a vitezei şi, într-adevăr, ne dăm seama că totul se mişcă în jurul nostru cu o viteză ameţitoare.

Viaţa actuală, o imensă vâltoare haotică
Suntem luaţi adesea de valul mişcării din ce în ce mai accelerate a lumii în care trăim. Încercăm să ţinem pasul cu acest iureş de nestăvilit al cursului vremii şi, dintr-o dată, nepregătiţi fiind, ne trezim într-o vâltoare haotică.
Vedem cum totul se mişcă în jurul nostru şi trăim senzaţia unei ameţeli înăbuşitoare. Avem impresia că toţi cei din jurul nostru, care se afundă în aceeaşi vâltoare şi sunt luaţi de diferiţi curenţi şi propulsaţi cu o putere impresionantă prin faţa ochilor noştri, ştiu sigur unde merg şi ce au de făcut. Şi atunci, dintr-un instinct de conservare, ne forţăm să facem şi noi parte din acest joc al ielelor, lăsând impresia celor din jur că şi noi ţinem pasul cu vremurile nebune care se scurg ireparabil, dar care duc spre nicăieri.

Omul modern este un imitator frustrat
Nu mai avem timp să întrebăm pe nimeni încotro merge, căci fiecare secundă de comunicare ar însemna timp pierdut, iar timpul pierdut înseamnă bani pierduţi: „Time is money”, spune englezul. Şi nu mai avem timp să pierdem secunde preţioase, căci fiecare oprire a noastră ne-ar scoate din circuitul haotic al vitezei, creând avantaj celor din faţa noastră, care se grăbesc la fel ca şi noi, lăsând întotdeauna impresia că ştiu spre ce se îndreaptă. Dar şi ei aleargă din păcate tot ca şi noi, luându-se după alţii, ca într-un imens perpetuum mobile.
Ce e ciudat e faptul că în această imensă vâltoare nu există drumuri, ori cărări, ori poteci delimitate sau semnalizate în vreun fel. Nu există reguli sau semne de circulaţie. Nu există legi. Nu există sens. Nu există scop. Ci doar mişcare. Mişcare pură. Din ce în ce mai accelerată. Din ce în ce mai ameţitoare. Dar încotro? Încotro se duc toţi?

Lumea între iluzie şi realitate
Paradoxal este că tot ceea ce vedem a fi o viteză ameţitoare nu este decât o bâjbâială lamentabilă a omului modern, care se învârte în acelaşi cerc vicios, într-o lume fără sens, orbecăind prin bezna neştiinţei, a ignoranţei şi a indiferenţei.
Sărmanul om modern. Stă la porţile luminii, dar nu are timp să bată în ele. Se plânge că e obosit, dar nu are timp să se odihnească. Nu are un scop în viaţă, dar aleargă, pentru a da impresia celorlalţi că ştie spre ce se îndreaptă. Sesizează că totul în jurul său este o beznă cumplită, dar lasă impresia celor din jur că el e înconjurat de un nimb lumină.
O, sărman actor! Îţi dai seama că rolul nu ţi se potriveşte. Că nu eşti creat pentru un asemenea rol. Că ar trebui să fii în lumină şi nu în beznă. Că ar trebui să fii fericit şi nu nefericit. Că ar trebui să râzi, nu să plângi. Că ar trebui să fii liber, şi nu înlănţuit.

Lumea este o scenă magistral regizată
Poate te întrebi cine este de vină pentru acest vacarm al vieţii tale. Scena vieţii? În nici un caz, căci ea este aceeaşi pentru toţi cei din jurul tău, care trăiesc în acelaşi timp cu tine. Şi nu uita că unii dintre ei sunt fericiţi. Sunt în lumină. Atunci cine este de vină? Răspunsul categoric este: TU. Tu eşti de vină, căci îţi place să orbecăi în întuneric, să te laşi ispitit de viteza ameţitoare şi ademenitoare a vieţii false, care este regizată magistral de către cei care iubesc întunericul. Refuzi cu bună ştiinţă oferta MARELUI REGIZOR al LUMINII – oferta lui Dumnezeu.

Poarta Luminii, un dar pentru toţi
Interesant este că într-o bună zi cortina va cădea pentru fiecare dintre noi. Şi toţi vom ajunge la poarta luminii. Unii am alergat haotic fiind obosiţi de această grabă nebună, vânând în tot cursul vieţii himere. Şi poate, de obosiţi ce suntem, nu vom mai avea puterea să deschidem această poartă. Ceilalţi, odihniţi de drumul mult mai scurt dar drept, senini şi împăcaţi cu ei înşişi, vor reuşi să treacă fără emoţii de poartă.
Scena este aceeaşi pentru toţi. Legile sunt aceleaşi pentru toţi. Indicatoarele sunt aceleaşi pentru toţi. Doar drumul îl alegem noi.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

Nu poţi fi blând şi smerit până nu te muţi în Iisus

Blândeţea şi smerenia inimii, pe care ni le îmbie Iisus odihnă, nu le avem odihnă decât prin Iisus. Cu alte cuvinte, persoana lui Iisus îşi răsfrânge blândeţea şi smerenia Sa prin noi şi aşa se face linişte, altfel nu se face. Dar ce să înţelegem că toată odihna lui Iisus, care n-avea loc unde să-Şi plece capul, şi pe care nu L-a văzut nimeni râzând, dar plângând adesea, cum glăsuieşte tradiţia, toată odihna lui Iisus nu-i decât o cruce a iubirii şi sfâşiere de milă, o zguduire a sufletului de mila surorilor lui Lazăr, o sudoare de sânge ce picură ca apa şi încă o zguduire în suflet, când avea Iuda să-L vândă.
Şi totuşi, Iisus avea o „odihnă", odihna misiunii Sale în lume, care se împlinise şi se va împlini deplin, oricât vor scrâşni împotrivă porţile iadului. Dar să luăm model un om dintre noi, Sfântul Ioan Gură de Aur, care mărturiseşte că: „mai multe sunt furturile care zbuciumă sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea".
Liniştea, odihna, nu ţi-o dă decât dorul de a îmbrăţişa destinul Său, e una cu noi; iar noi nu suntem singuri. Deci nu poţi fi blând şi smerit cu inima, până nu ieşi din tine şi te muţi în Iisus. În tine eşti trufaş şi tulburat, în Iisus eşti blând şi smerit şi odihnit cu sufletul. Deci Iisus e odihna noastră, de aceea El se îmbie mereu tuturor necăjiţilor şi vameşilor lumii, să le fie dulamă, să le fie inimă, să le fie ideal în viaţă.

Părintele Arsenie Boca

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

Sf. Liturghie, Taina tainelor: Liturghia credincioşilor

„Dacă în aceste minute ale celei mai măreţe dintre minunile milei dumnezeieşti nu avem sus inimile, înseamnă că suntem nesimţitori şi fără minte” Sf. Ioan de Kronstadt

În numerele trecute ale revistei noastre am vorbit despre primele două părţi ale Sfintei Liturghi: Proscomidia şi Liturghia catehumenilor. Partea a treia a Liturghiei se numeşte Liturghia credincioşilor (a celor botezaţi), începe cu Rugăciunea credincioşilor: Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domului să ne rugăm şi ţine până la sfârşitul Liturghiei. Liturghia credincioşilor mai este numită şi Liturghia euharistică, pentru că în această parte a are loc marea minune a pogorârii Duhului Sfânt peste Darurile de pâine şi vin, care vor fi sfinţite şi transformate în Trupul şi Sângele Domnului, spre împărtăşirea credincioşilor. Părţile mai însemnate ale Liturghiei credincioşilor sunt:

Cântarea imnului numit Heruvic. Acest imn are un sens mistic, pe care îl exprimă însuşi textul lui: noi închipuim acum în mod tainic pe heruvimii din ceruri, deoarece ne pregătim, ca şi ei, să primim pe Împăratul tuturor, Care va apărea în mijlocul nostru la vohod, sub forma cinstitelor Daruri şi Căruia Îi cântăm Aliluia. De aceea suntem îndemnaţi să lepădăm toată grija cea lumească, pentru ca să-L întâmpinăm cu cinstea cuvenită.

Vohodul Mare. La sfârşitul Heruvicului, preotul ia Discul şi Potirul cu cinstitele Daruri, iese cu ele în mijlocul bisericii şi se roagă cu voce tare pentru toţi credincioşii, zicând de fiecare dată: ...să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa. Pomenirile pe care preoţii le fac acum în mijlocul bisericii sunt după pilda şi asemănarea tâlharului celui răstignit de-a dreapta Mântuitorului: Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru Împărăţia Ta (Lc. 23, 42).

Ectenia cererilor, la care credincioşii răspund cu: Dă, Doamne!, enunţarea poruncii iubirii: Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim şi rostirea Crezului sunt momente ale Liturghiei menite să realizeze între participanţi unitatea de dragoste şi de credinţă necesare celor care iau parte la Sfânta Liturghie.

Preotul anunţă apoi începerea celui mai important moment al Sfintei Liturghii, prin cuvintele: Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta jertfă cu pace a o aduce. Rugăciunea de sfinţire a Cinstitelor Daruri este indrodusă de un dialog între preot şi credincioşi, dialog care conţine îndemnuri la luare aminte, la frică, la milă, la pace, la mulţumire, la jertfă de laudă. Sfântul Ioan din Kronstadt ne avertizează: dacă în aceste minute ale celei mai măreţe dintre minunile milei dumnezeieşti nu avem sus inimile, înseamnă că suntem nesimţitori şi fără minte. În acel timp ni se cere să ne predăm în chip desăvârşit Domnului nostru Iisus Hristos, Preacuratei Sale Maici, cu deplină credinţă şi încredere, cu inimă curată, cu ură faţă de păcat. Rugăciunea de sfinţire a Darurilor are mai multe părţi şi este rostită în taină de către preot, însă unele părţi din această rugăciune, rostite cu voce tare, alternează cu imne cântate de credincioşi: Cu vrednicie şi cu dreptate..., Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot..., Pe tine te lăudăm...

Amintind de Cina cea de taină, preotul rosteşte cu voce tare cuvintele pe care le-a rostit atunci Mântuitorul. Arătând cu mâna dreaptă spre Sfântul Agneţ, zice: Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Apoi, arătând cu mâna spre Sfântul Potir, zice: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor. Cine poate pricepe pe deplin marea binefacere dată nouă de Domnul nostru Iisus Hristos în Taina împărtăşaniei? Nimeni, nici chiar mintea îngerească, fiindcă această binefacere este infinită şi necuprinsă ca Însuşi Dumnezeu, ca însăşi bunătatea, înţelepciunea şi atotputernicia Sa.

În timpul cântării Pe Tine te lăudăm, toţi credincioşii trebuie să se roage împreună cu preotul ca Tatăl cel ceresc să trimită pe Duhul Său cel Sfânt asupra noastră şi asupra Darurilor. Nici un suflet nu trebuie să rămână rece, ci să se înflăcăreze de iubire pentru Domnul. Sufletele noastre să fie asemeni unor făcli aprinse, fiindcă în aceste minute se săvârşeşte înfricoşătoarea taină a prefacerii, prin Duhul lui Dumnezeu, a pâinii şi vinului în Preacuratul Trup şi Sânge ale lui Iisus Hristos.

Axionul, Cuvine-se cu adevărat... este imnul închinat Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, timp în care preotul rosteşte rugăciuni de mijlocire pentru toţi membrii bisericii.

Apoi începe pregătirea pentru a primi Sfânta Împărtăşanie, iar această pregătire se face printr-o ectenie, prin rugăciuni rostite de preot în taină şi prin rostirea de către întreaga biserică a rugăciunii: Tatăl nostru.

Urmează un eveniment deosebit: Împărtăşirea sau Cuminecarea, mai întâi a preoţilor în Altar, iar mai apoi a credincioşilor pregătiţi pentru aceasta, fiind chemaţi prin cuvintele: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!

După împărtăşire urmează imne şi rugăciuni de mulţumire. Preotul zice: Cu pace să ieşim, anunţând sfârşitul Liturghiei şi citeşte Rugăciunea Amvonului. Credincioşii cântă: Fie numele Domnulu binecuvântat, de acum şi până-n veac. Iar preotul binecuvintează: Binecuvântarea Domnului peste voi toţi, cu al său har şi cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Formula de încheiere rostită de preot la Sfârşitul Liturghiei, în care se pomeneşte Maica Domnului, sfântul ocrotitor al bisericii, sfântul a cărui Liturghie s-a săvârşit, sfinţii prăznuiţi în acea zi şi toţi sfinţii invocaţi, pentru ca prin rugăciunile lor Mântuitorul să ne miluiască şi să ne mântuiască, se numeşte Apolis sau Otpust.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

„Magii” poporului român

„Hristos se naşte, măriţi-l! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-l!”. Aşa cântăm în slujbele Bisericii, la catavasiile Naşterii. Spunem în predici faptul că ieslea, în care se naşte Hristos de mai bine de 2000 de ani încoace, este sufletul fiecărui creştin. Dar Hristos este Adevărul – după cum El Însuşi o spune. Astfel că ajungem la concluzia că, în fiecare an, de Crăciun, în sufletul nostru se naşte de fapt Adevărul. Deci am putea cânta împreună şi aşa: ”Adevărul se naşte,măriţi-l! Adevărul din ceruri, întâmpinaţi-l!”.
Dar, la fel cum atunci pruncul Iisus (Adevărul) a fost căutat de Irod spre a fi omorât, şi azi pruncul Iisus (Adevărul) este căutat de „irozii” vremurilor, spre a fi omorât. Adevărul se naşte de mai bine de 2000 de ani în sufletele noastre. Şi irozii caută, de atunci, să-L omoare. Au prins Adevărul şi L-au judecat, L-au bătut şi L-au batjocorit, L-au răstignit şi mai apoi L-au omorât. Dar moartea nu a putut să-L ţină, pentru că Adevărul este mai tare ca moartea. De peste 20 de ani, ”irozii” caută să ne ascundă adevărul pe care L-au ţinut închis în închisori, l-au batjocorit, l-au umilit, l-au omorât. Hristos (Adevărul) a Înviat a treia zi. Se pare că, deşi au trecut peste 20 de ani de la evenimentele din 1989, pentru noi, românii, nu au trecut şi cele ”trei zile” de stat în mormânt. Dar ele vor trece şi Adevărul nu va mai putea fi ţinut de moarte.
Pentru noi, cei de azi, „magii” nu sunt alţii decât mucenicii închisorilor comuniste, cei care au urmat Steaua călăuzitoare spre a ajunge la Adevăr, la Hristos. Cei care au preferat temniţa mai degrabă decât să se lepede de Adevăr. Atunci când o înjurătură la adresa lui Dumnezeu le-ar fi adus un tratament uman, ei au preferat să tacă, să se roage şi să primească în schimb tortură. Darul lor a fost mai presus decât aurul, sau smirna, sau tămâia. Ei au dat în dar lui Hristos chiar viaţa lor. De câte ori în colinde vei cânta, române, despre „cei trei magi”, să te gândeşti cu sfinţenie la „magii” poporului tău. Noi înşine putem urma Calea pe care ne călăuzeşte Steaua, spre ieslea unde se naşte Hristos, an de an. Noi înşine putem să vedem Adevărul ce se naşte în ieslea sufletului nostru. Trebuie doar să priveşti acolo cu smerenie, să nu alungi Pruncul ce se naşte şi să cauţi să-l păzeşti de „irozii”care-i vor moartea.
La fel au făcut şi magii de atunci şi au mers „pe altă cale” la casele lor. Şi noi trebuie să mergem „pe altă Cale” dacă vrem să ajungem la Casa noastră, care este Împărăţia lui Dumnezeu.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

O poveste despre primul brad

Când s-a născut Pruncul Hristos şi Fecioara Maria, înfăşându-L, L-a pus în iesle pe paie, Îngerii din cer s-au adunat să-L vadă. Văzând cât de simplă şi săracă erau peştera şi ieslea, au început să-şi şoptească unul altuia:
– El doarme în iesle, în peşteră? Nu se poate aşa. Trebuie să împodobim peştera, să fie cât mai frumoasă şi mai bogată, în ea doarme Însuşi Hristos!
Un Înger a zburat spre sud să caute cu ce ar împodobi peştera. La sud e cald întotdeauna şi florile înfloresc întregul an.
De aceea Îngerul a cules multe flori roşii ca răsăritul, trandafiri, liliac alb ca zăpada, magnolii, azalee, camelii, a luat şi mimoze gingaşe, chiar şi nişte lotuşi mari şi galbeni a cules… Pe toate le-a adus în peşteră.
Un alt Înger a zburat spre nord. Însă tocmai în vremea aceea acolo era iarnă. Câmpiile şi pădurile erau acoperite de un covor gros de zăpadă. Şi Îngerul, ne găsind nici o floare, vroia să se întoarcă. Dar, în acel moment, zări printre troiene un brad verde şi trist. Îngerul se gândi şi şopti:
– Cred că nu-i atât de rău că acest copăcel este atât se modest. Să-L vadă şi el, unicul din toate plantele nordului, pe Micuţul Hristos. Aşa a luat Îngerul modestul brăduţ de la nord. Peştera deveni atât de frumoasă, fiind împodobită şi pe pereţi şi pe jos cu flori. Curioase, florile se întindeau spre iesle să-L vadă pe Hristos şi şopteau:
– Şşş!… Mai încet! A adormit!
Brăduţul a văzut pentru prima dată flori atât de frumoase şi se întristă.
– O, – a zis cu tristeţe, – de ce sunt atât de urât şi simplu? Cât de fericite sunt aceste flori minunate! Iar eu nici măcar n-am cu ce să mă împodobesc în această zi mare şi nici peştera nu o pot înfrumuseţa… Şi începu a plânge cu amar.
Fecioara Maria a văzut aceasta şi i s-a făcut milă de brăduţ. Şi atunci se gândi:
– În această zi toţi trebuie să se bucure, nu trebuie să rămână brăduţul trist.
Ea zâmbi şi făcu un gest cu mâna şi se făcu o minune: din cer încet căzu o stea luminoasă şi se aşeză în vârful brăduţului. După ea au început să cadă şi alte steluţe, împodobind crenguţele brăduţului. Cât de luminoasă şi veselă a devenit peştera! De la lumina strălucitoare se trezi Micul Hristos şi, zâmbind, Îşi întinse mânuţele spre brăduţul strălucind de stele.
Iar florile se uitau cu uimire la brăduţ şi îşi şopteau:
– Ah, ce drăguţ a devenit brăduţul! Nu-i aşa că ne-a întrecut pe toate?
Brăduţul era fericit pe deplin. De atunci, în fiecare an la Naşterea Domnului, oamenii împodobesc brazi pentru copii în amintirea primului brăduţ, cel care a fost împodobit cu stele adevărate de pe cer.

E. IVANOVSKAIA (Ortodoxia pentru copii)

Activităţi practice

Ai văzut cum vroiau şi florile şi brăduţul să fie frumoşi, să Îl bucure pe Pruncul Hristos? La naşterea Lui toţi au venit cu daruri: pământul i-a dăruit peştera, cerul i-a dăruit steaua, păstorii ieslea, iar magii aur, smirnă şi tămâie. Tu ce dar îi aduci de ziua Lui?

• - Nu trebuie să fie ceva valoros. Poţi să îi dăruieşti o rugăciune, poţi să îi faci o promisiune, poţi să faci o faptă bună.
• - Domnul Hristos se bucură atunci când le facem bucurii celorlalţi. Copiază pe o foaie îngeraşul de mai jos, decupează-l, găureşte-l cu un perforator şi prinde-l cu o panglică colorată de cadoul pe care îl faci cuiva.

Pagină realizată de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

Editorial: Copilul cu ochii senini

,,Copil iubit cu ochi senini/ Tu vii din nou printre străini,/ În peşteră, pe paie reci,/ Tu capul iarăşi Ţi-l apleci.“

Acum mai bine de două mii de ani, „Copilul cu ochii senini” se năştea în Betleemul Iudeii şi i-a pus pe prinţii din Arabia să facă un drum îndelungat. Steaua le-a arătat drumul şi i-a condus până la castelul Împăratului – ieslea de vite. Copilul nu a avut alt adăpost în afară de locul amenajat pentru animale. Nu a avut nici căldură, dar boii l-au încălzit suflând pe El, să nu-i fie frig. La asta se rezumă lăcaşul în care a venit pe lume Însuşi Dumnezeu. S-a coborât în cel mai umil loc, luând trup plăpând de copil. A venit acolo pentru noi, ca să ne înveţe ce înseamnă smerenia şi calea spre cer. Au venit prinţii-magi şi i-au adus în dar aur, smirnă şi tămâie – simboluri ale regalităţii în vechea lume antică. ,,Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ s-au închinat Lui, şi deschizând vistieriile lor i-au adus lui daruri: aur, tămâie şi smirnă“ spune Sfânta Scriptură (Matei 2, 11).
Împăratul nostru S-a născut sărac şi asta trebuie să învăţăm din Scripturi. Dumnezeu ne învaţă sărăcia, care înseamnă detaşare de cele materiale. Înseamnă să nu alergi după avere, justificând că „am familie şi copii”, dar nici să cerşeşti. Înseamnă să cauţi mai întâi ale sufletului, să te fereşti de păcat şi să cauţi mântuirea. Iar pentru cele materiale să mulţumeşti mereu Domnului pentru tot ce îţi îngăduie să ai, dar şi pentru cele pe care nu le ai. Din cele pe care le ai, să te gândeşti întotdeauna să dai şi la cel care nu are. Întotdeauna avem ceva de dat. Dacă nu avem o pâine, mângâierea adusă de o vorbă bună, ascultarea celuilalt şi iubirea nu costă nimic, dar preţuiesc mult mai mult în lumea plină de răutate şi egoism în care trăim.
Lumea aceasta, în care ne zbatem astăzi, nu Îl primeşte pe „Copilul cu ochii senini”. ,,La mii de uşi ai aşteptat,/ Dar în zadar! Erai uitat./ Azi tot mai mulţi Te-arunc-afar’,/ Ceresc şi sfânt şi drag hoinar“, mai spune poezia. Nu mai auzim îngerii, nu mai vedem magii. În schimb, ne plouă în cap cu reclame care mai de care mai atractive. Zgomotul ,,erei Vărsătorului“ acoperă simfonia tainică şi lină care se coboară din cer, iar desfrânatele care-şi spun ,,crăciuniţe“ pervertesc ,,taina cea din veac ascunsă“. Copilul cu ochi senini nu mai are loc într-o lume care nu-L mai vrea, pentru că omul de astăzi vrea să-şi fie sieşi dumnezeu.
În această lume e tot mai greu să mai auzi chemarea îngerilor… Dar e suficient să deschizi portiţa sufletului pentru Prunc. Iubirea Lui îţi dă putere şi îndrăzneală să înfrunţi nebunia lumii. ,,Mai vii şi astăzi? Mila iar Te poartă,/ De sus, spre staulul din Betleem?/ Din lume n-ai cules destul blestem?/ Iubirea Ta nici astăzi nu e moartă?“. Da, Domnul încă vine. Să Îl aşteptăm să se coboare de sus, din cer, pentru ca să putem urca şi noi acolo.

Pr. Ştefan Botoran

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

Să nu împodobim bradul mai mult decât sufletul!

Urarea „Să fiţi fericiţi de Crăciun!” e o urare deosebită. Dar a fi fericit de Crăciun (şi nu numai) înseamnă 3 lucruri: împăcat cu Dumnezeu, împăcat cu oamenii şi împăcat cu tine însuţi. De aceea, cei nespovediţi (pentru că doar prin Spovedanie te poţi împăca cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu tine) în zadar au primit urarea, căci sunt ne-fericiţi.

Curăţirea şi împodobirea sufletului pentru Crăciun
Uneori, ca să fim fericiţi, ne înşelăm pe noi înşine şi încercăm să găsim fericirea în altceva: în mâncare, în îmbrăcăminte, în băutură sau în altceva. De ce? Pentru că omul simte nevoia să prăznuiască de Crăciun. Numai că, pentru a fi reală, această prăznuire trebuie să fie după rânduiala lui Dumnezeu.
Să nu împodobim bradul mai mult decât sufletul nostru! Sufletul nostru să fie cel împodobit! În primul rând trebuie să fie curat. Curăţirea sufletului se face numai prin Spovedanie, nu există altceva. Împodobirea lui se face cu post, cu abstinenţă, cu rugăciune, cu fapte bune, cu citiri din cărţile sfinte, cu modificarea comportamentului nostru, care, după cum simţim fiecare dintre noi, lasă de dorit. Acestea sunt podoabele sufletului.
Bine facem că împodobim bradul, numai că bradul trebuie să exprime forma văzută a formei interioare împodobite. Pentru că altfel este nimic, e doar o cheltuială, un lucru deşert. El trebuie să arate curăţenia familiei şi podoaba sufletului nostru.

Postul incomplet nu ne duce la fericire
Fericită este acea familie în care soţul, soţia, copiii, toţi din casă s-au spovedit şi s-au împărtăşit, au ţinut post, au încercat să facă ceva pentru Naşterea lui Hristos. Forma falsă, incompletă, înjumătăţită, în care am ajuns noi să ţinem postul, este o formă care nu ne duce la fericire. Este un pod cu două capete, un capăt aici şi unul dincolo de râu. Dar nu vom putea trece râul, pentru că nu e podul întreg. O săptămână la început şi una la sfârşit este bine, dar nu este complet. Este o formă personală, este o rânduială pe care şi-a făcut-o omul singur.
Dacă în urmă cu 50-60-70 de ani, poate mai bine, bunicile noastre foloseau două feluri de vase: de post şi de dulce (când începea postul urcau vasele de dulce în pod şi le coborau pe celelalte), acum este greu de tot. Se silesc soţiile să ţină post şi e greu. Se silesc copiii, şi nu pot să ţină post din cauza părinţilor. Forma de post pe care ne-o facem noi singuri, regula noastră personală, este o formă greşită. Măcar să recunoaştem că n-ar trebui aşa, ci ar trebui să ţinem rânduiala Bisericii.

Nu există inimă bună fără post
S-a mai născut o vorbă: Inima contează, nu postul! Nu-i adevărat! Nu există inimă bună fără post. Pentru că inima aceea este plină de mândrie. De ce insistăm să vină omul la biserică? Pentru că aici se distruge mândria, dacă eşti atent şi vrei. Omul mândru nu vine la biserică, omul care nu a considerat de cuviinţă să fie împreună cu ceilalţi. Poate se roagă mai mult decât noi, dar el stă acasă. Ei nu recunosc cuvintele: „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” sau „ca într-un gând să mărturisim”. Oamenii mândri nu vin la biserică. Cine nu se spovedeşte? Omul mândru. Ce înseamnă Spovedania? Căinţă, umilinţă, recunoaştere. Cine nu face asta? Omul mândru.
De aceea, înainte să începem Postul mare noi, din rânduiala Bisericii, citim despre vameş şi despre fariseu, adică despre smerenie şi despre mândrie.

Un copil exilat
Hristos S-a smerit! El S-a născut în iesle. Nici un copil în lume vreodată nu a fost înfăşurat cu paie. Pentru cel mai sărac copil, în cea mai săracă ţară, tot se găsesc două cârpe. Ei bine, pentru Hristos – nu. Foarte puţin oameni nu găsesc unde să doarmă. Tot găsesc undeva. Ei bine, pentru Hristos nu s-a găsit loc. El, care a făcut cerul şi pământul, n-a fost primit într-ale lui. Şi n-a fost primit încă de la naştere. Închipuiţi-vă un copil exilat. A trebuit să fugă în Egipt cu Iosif şi cu mama lui, ca să se păzească de Irod.
Pentru toate acestea, să venim şi noi cu jertfa noastră, cu cât putem şi noi, să participăm la ceea ce a făcut El ca jertfă pentru noi. De Tăierea împrejur vom asista la o altă jertfă, sângeroasă. Hristos S-a supus Legii. Aşa cerea legea Vechiului Testament, copiii să fie tăiaţi împrejur. Şi El, Dumnezeu, S-a supus. Noi, robii, nu ne mai supunem. Din păcate. Din ne-fericire. De aceea nu putem avea Crăciun fericit, decât dacă încercăm supunerea. Prin supunere, noi Îl urmăm pe Hristos.

Bucuria Naşterii e prezentă şi în post
Postul nu pare mare lucru. Dar aţi văzut că atunci când posteşti diavolul te luptă mai mult. Ţi se întâmplă fel de fel de lucruri, după cum spuneţi chiar dumneavoastră, la Spovedanie. Se întâmplă în casa ta lucruri care arată că deja diavolul e mai atent cu tine. De ce? Pentru că ai început să asculţi, aşa cum nu au făcut Adam şi Eva în rai. De aceea, fericiţi sunteţi aceea care aţi ţinut postul! Dar aceste lucruri sunt şi un îndemn pentru cei care nu aţi ţinut, să încercaţi să ţineţi, pe viitor. Mai ales că este un post al bucuriei. Aproape că nu îl putem numi post, pentru că sunt atâtea dezlegări, la vin, la untdelemn, la peşte. De ce? Pentru ca să se sublinieze şi prin post bucuria Naşterii lui Hristos.

Pr. Nicolae Tănase

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

Crăciunul în temniţele comuniste: Cu cât era prigoana mai mare, cu atât noi ne înălţam mai sus în spiritualitate

Crăciunul înseamnă bucurie, dragoste, căldură, nădejde. Toate acestea le-am primit de la Dumnezeu prin Pruncul născut în ieslea săracă din Betleem şi suntem chemaţi să le dăm mai departe, celor din jurul nostru. Cu timpul, însă, omenirea parcă uită tot mai mult acest lucru. Crăciunul a devenit sclipici, strălucire goală, mult comerţ şi îmbuibare. Ne lamentăm, mai ales în perioade de criză, că nu avem destul pentru „a simţi sărbătorile”. Vă propun un antidot împotriva lamentării. Câteva fragmente din mărturiile celor care au petrecut Naşterea Domnului în temniţele comuniste:

La fereastra amintirii ne-adunăm

„Ajunul Crăciunului. Când se înserează, se aşterne o linişte tristă peste celular. Privesc printre zăbrele, iar dincolo de oblonul care ne închide orizontul zăresc o fulguire uşoară…
Se aude un murmur înăbuşit de colindă. Aurora Ile nu rezistă şi plânge iar, ca la Crăciunul de anul trecut. Este al doilea Crăciun pe care-l petrecem în vecinătate. Nu este puţin lucru să ai un prieten în apropiere. Oare ce-or fi făcând părinţii noştri în acest al doilea Crăciun fără noi?
După momentul de emoţie şi nostalgie, revenim la constanta noastră bună dispoziţie. În convorbirea care începe între noi, părintele Gavril Stan îşi exprimase convingerea că celălalt Crăciun îl vom sărbători acasă. Devenim brusc optimişti…
Se apropie Crăciunul. Peste Munţii Gutinului ninge ca în poveşti… Barăcile sunt îmbrăcate în haină albă, iar, pe hornuri, fumul se înalţă spre cer ca o coloană a infinitului. Peisajul este ca dintr-o poezie de Coşbuc. Totul aminteşte de Crăciunul din copilărie. Prin barăci, pe galerie, pretutindeni se colindă. O undă de nostalgie şi tristeţe colindă prin sufletele noastre. Oare câte Crăciunuri vom mai sărbători în ocnă sau în temniţă?
Ce răscolitor sună colindul prizonierilor din Siberia: «La fereastra amintirii ne-adunăm/ Cântecul de altădată, colindăm…». Cu ecoul colindelor în suflet, intrăm în anul Domnului 1954“.

Pr. Liviu Brânzaş - Raza din catacombă

Bucurii mă inundau, cerurile se deschideau

„Deţinuţii flămânzi, îngheţaţi, zdrenţăroşi, îngroziţi, păreau nişte stafii. Complet izolaţi de lume, înghesuiţi în celule mici, ne sfârşeam ultimele puteri trupeşti şi sufleteşti…
În Ajun mă mărturisisem, la semnalul dat în ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Acesta a făcut dezlegările pentru Sfânta Spovedanie. Fiecare se aduna în sineşi în faţa lui Dumnezeu şi se privea ca-n oglindă în goliciunea sa de humă străbătută de ispite. Gândurile sunt intense şi năprasnice în temniţa în care stai şaisprezece ore pe zi condamnat la inactivitate, fără a mai avea ce discuta cu vecinii. Aici sufletele se pipăie reciproc unele pe altele.
După ce toţi ceilalţi s-au culcat, eu am rămas rezemat de capul patului, cu pleoapele lăsate, cu capul ridicat, rugându-mă în ritmul pulsului pe care-l auzeam şi-l simţeam bine. Încercam să-L descopăr pe Iisus şi-L chemam în acea scurtă Rugăciune a inimii. Uitam de foame, ger şi teroare. Timpul se dilata, devenea lent, imens şi calm. Sufletul acoperea lumea şi evada din temniţă. Încercam să lepăd totul şi să rămân numai cu Dumnezeu. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor“.

Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos

Sunteţi singuri, izolaţi, ca o pleavă aruncaţi

„La Închisoarea Târgşor, cea mai intens trăită sărbătoare a fost Crăciunul anului 1949. Cei de la izolare au prins un moment de neatenţie a gardienilor din curte şi ne-au colindat. La rândul nostru, doi flăcăi, Grigore Istrate şi Iacob Ilie din Piatra Neamţ, i-au colindat pe cei de la izolare şi Istrate le-a compus la repezeală o urare, un fel de pluguşor:

Sunteţi singuri, izolaţi, Fără părinţi, fără fraţi, Ca o pleavă aruncaţi. Nu ne temem, astea toate Le-om trece cu sănătate Căci avem un Tată-n cer Şi o Mamă tot la fel Şi un Fiu ce ne-nfrăţeşte Şi cu harul ne sfinţeşte. Umila noastră urare Primiţi-o la izolare! Nu cerem colaci, nici bani, Ci dragoste, la mulţi ani!“

Gheorghe Andreica - Reeducările comuniste

“Iisus a fost totuşi prezent în celule: în colindele murmurate, în strânsul mâinilor, în glasurile tremurânde care rosteau urarea: ‘La mulţi ani!’. Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziat ceva mai mult pe la căminele lor, a început să răsune, ca într-o catedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai plin, Irmosul Naşterii: ‘Îngerii cu păstorii măresc,/ iar magii cu steaua călătoresc…’
Şi la întrebarea: Cine-i? Cine-i? a venit răspunsul şoptit: Părintele Imbrescu, de la Biserica Boteanu din Bucureşti. ”

Pr. Zosim Oancea – Închisorile unui preot ortodox

Niciodată un colind nu mi s-a părut mai aproape de cer

„Pe la sfârşitul lui decembrie 1948, o mare parte din anchete erau deja terminate. Cei scăpaţi întregi din torturi îşi adunau gândurile, pregătindu-se sufleteşte pentru marea sărbătoare a Naşterii Domnului.
Nu voi uita niciodată clipele de duioşie şi înălţare sufletească, când, din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui şi până la stingere, ocupantele ieşeau pe rând la geamul celulei şi cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înălţător spre cer, decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toţi arestaţii erau cântecele de leagăn pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai ştiau de ele.
De la subsol, de unde eram eu, nu se putea vedea ce se petrece peste zidul închisorii, însă cei de la etaj, de cum se însera, vedeau grupuri de oameni care ascultau de afară ce se cânta înăuntru.
Niciodată un colind de Crăciun nu mi s-a părut mai aproape de cer, mai simţit din adâncul inimii, mai melodios, decât cel îngânat de după gratii de fetele din închisoarea din Suceava. ”.

Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării

Nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi.

Iisus se naşte şi-n spatele zidurilor reci şi groase, în spatele gratiilor şi uşilor ferecate. În ajun de Crăciun lucram în fabrică. Aşteptam cu înfrigurare scurgerea timpului, ca să mergem în celular. Ne pregăteam cu toţii de colindul ce avea să fie în noaptea de Ajun. Îl aşteptam cu neastâmpăr de copii. Aşa cum se întâmpla în toate închisorile din ţară, şi-n Aiud se luau toate măsurile de pază şi de aplicare a unui tratament aspru asupra deţinuţilor. În toate zilele marilor sărbători creştine sau în zilele sărbătorilor comuniste, ne aplicau un regim de teroare, cu percheziţii, suspendarea plimbărilor, mâncare slabă şi pază dublă, atât în cordonul de pază al închisorii, cât şi pe coridoarele celularului. Îşi făceau loc din plin înjurăturile, bătăile, ba chiar mai mult, punerea în lanţuri sau izolarea în camera de tortură a celor mai periculoşi deţinuţi. Ofiţerul politic avea un cuvânt greu de spus în alegerea celor care urmau sa fie izolaţi.
Cu cât era însă prigoana mai mare, cu atât noi ne înălţam mai sus în spiritualitate şi rezistam mai mult. Cum am ieşit din fabrică, ne îndreptarăm cu mai mult îndemn spre celulele noastre cele de toate zilele. Ne pregăteam de sărbătoare, de parcă am fi fost liberi să mergem cu colindul. Înţeleşi fiind cu toţii că, după ora închiderii (21), prin alfabetul "morse", ne dăm de ştire unii la alţii, în toate cele peste 300 de celule, să putem începe colindul. Închiderea s-a făcut, uşile s-au ferecat. În sfârşit, semnalul de colinde s-a dat. Noi, toţi cei din celulă, patru la număr, cu expresia feţei din copilărie, cu inima zvâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinşi, scânteind în noapte, începem colindul "O, ce veste minunata", continuând apoi, pe aceeaşi melodie, cu "A venit şi-aici Crăciunul", versuri de Radu Gyr.
Colind sfânt, din strămoşi moştenit, vestind şi preamărind pe Noul Născut, în scutece înfăşat, Pruncul Sfânt Hristos Iisus. Colindul, la început abia auzit, apoi din ce în ce mai tare, parcă venea de peste veacuri, din glasurile strămoşilor noştri, lăudând şi preamărind pe Cel Preaînalt şi Sfânt. Era un cer senin, cu infinitul număr de stele. Cu ochii pironiţi în ele, extaziaţi, cântam colindul de care vuia tot văzduhul. Gardienii băteau disperaţi în uşi cu pumnii, să încetăm. După ora închiderii, regulamentul nu mai permitea deschiderea uşilor decât în prezenţa ofiţerului de serviciu. Ori, fiind peste 300 de celule, practic ofiţerul nu putea face nimic. În noaptea aceea nu s-a deschis o uşă. Populaţia civilă s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiţi colindul, ca la sfârşit să cânte şi ei cu noi. (…)
În noaptea aceasta de Crăciun, cu ochii înfipţi în stele, colindând, vedeam aievea chipul sfânt al mamei, cu obrazul şiroit de lacrimi, al tatălui albit şi îmbătrânit de vreme, al soţiei cu faţa brăzdată de durere, strângându-şi la piept pruncul părăsit de mine la patru luni, al bunicilor albiţi şi ei de timp, al fraţilor şi surorilor, al unchilor şi verişorilor şi al prietenilor cinstiţi la suflet. În aceste măreţe clipe, noi, cei din spatele uşilor ferecate, prin colindul nostru din mărginire, făceam saltul în nemărginire, în dumnezeire. Eram extaziaţi. Am simţit şi trăit adânc aceste momente sublime. În acele clipe, puteau să se deschidă uşile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi. (…)
Toţi aveam impresia, în noaptea aceea, că cetatea infernului, Aiudul, zbura în înaltul cerului, ca un castel fermecat, de o energie neştiută, luminat. Parcă-l purtau îngerii şi nu diavolii.
A doua zi, noi, cei fericiţi în timpul colindului, ne-am luat plata. Conducerea ne-a plătit poliţele. A început ancheta. Îi voiau pe cei care au organizat colindul. N-au găsit nimic. Ne-au suspendat plimbările. Mâncarea s-a înrăutăţit simţitor, iar noaptea, percheziţiile şi înjurăturile îşi făcuseră loc. Se dezlănţuise un regim de teroare. Înduram în tăcere. Trăiam încă acele clipe fericite din miez de noapte, de Sfântul Crăciun.

Atanasie Berzescu, A venit şi-n Aiud Crăciunul

Crăciunul la Piteşti

Dacă în unele închisori gardienii erau dezarmaţi în faţa bucuriei discrete şi a acţiunilor deţinuţilor uniţi în Har şi curaj, la Piteşti, prin „experimentul reeducării”, orice trăire firească, delicată, era înjosită. Cu prilejul marilor sărbători creştine, deţinuţii erau adunaţi şi obligaţi să participe la „ceremonii“ îngrozitoare, în care erau blasfemiate Naşterea şi Răstignirea Domnului. Mijloacele care s-au folosit acolo nu pot fi descrise în cuvinte. Teribilitatea lor nu a putut fi redată nici de cei care au supravieţuit experimentului, pentru că ele depăşesc imaginaţia umană.
Ca să nu omitem, însă, ceea ce s-a întâmplat în acest iad sufletesc, consemnăm doar o scurtă metodă de tratament al deţinuţilor. Menţionăm că este una dintre cele mai „suportabile”:
”În dimineaţa Crăciunului, îndată ce a sunat deşteptarea la ora şase, Zaharia, unul din torţionarii-pedagogi ai reeducării, a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineaţă să luăm poziţie fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină şi scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare… Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare!”

Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării

În inima robului Domnu-Şi face ieslea Lui

“Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului,
Înjugaţi la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă multă
Şi-i cu lacrimi împletită.
În inima robului,
Domnu-Şi face ieslea Lui,
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.
Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş,
Ce-i şopteşte drăgălaş:
“Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare,
Unde-i Domnu-ntemniţat”.
Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.

Valeriu Gafencu – Colind

A venit şi-aici Crăciunul,
Să ne mângâie surghiunul;
cade albă nea
peste viaţa mea,
peste suflet ninge.
Cade albă nea
peste viaţa mea
care-aici se stinge.

Tremură albastre stele
peste dorurile mele;
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pâlpâiri de stele.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
numai lacrimi grele.

Maica Domnului curată
Adă veste minunată!
Zâmbetul tău drag,
înflorească-n prag
ca o zi cu soare!
Zâmbetul tău drag
îl aşteaptă-n prag
cei din închisoare.

Peste fericiri apuse,
tinde-ţi mila Ta, Iisuse.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori,
pieptul lor suspină,
de sfânta-Ţi Lumină.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori.

Radu Gyr – A venit şi-aici Crăciunul

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

Păgânizarea sărbătorilor creştine

,,Deci, nu te amăgi, creştine, ci încredinţează-te că nici lupul nu poate să se facă vreodată oaie – după proverb – nici diavolul nu se va face cândva doctor, că mai lesne poate focul să îngheţe şi zăpada să se încălzească, decât dracul să vindece cu adevărat“ (Sf. Nicodim Aghioritul)

Cea mai bună tactică a diavolului
Păgânizarea subtilă a sărbătorilor creştine este o nouă tactică a celor care lovesc de secole întregi în valorile Bisericii. Biserica întemeiată de Hristos, care a dat mărturie prin sângele martirilor, depozitează adevărul necesar fiecărui om pentru mântuire. Dar acolo unde omul nu-şi cunoaşte bine credinţa din comoditate sau pur şi simplu din ignoranţă, diavolul poate interveni foarte uşor. Un gânditor al lumii contemporane, Denis de Rougement, spune că cea mai bună tactică a diavolului este a ne induce în minte ideea că el ,,nu există“: ,,Vedeţi, eu nu exist, sunt doar un mit născocit de popi ca să vă fraierească“ spune demonul. Nu sunt puţini cei care-l cred.

Vrăjitoria şi creştinismul
În ultimii ani însă au început să fie asaltaţi şi creştinii practicanţi, prin inducerea ideii că vrăjitoria face casă bună cu credinţa creştină. Aşa zisa magie albă îi face pe oameni să creadă că există chiar în sânul vrăjitorilor două tabere: cei răi şi cei buni, care luptă cu cei dintâi şi vin în ajutorul oamenilor (sic!). Numeroşi aşa-zişi para-psihologi, care se perindă pe micile ecrane, susţin că sunt creştini. Cu câţiva ani în urmă a avut loc la unul din posturile de televiziune un circ total cu ţigănci vrăjitoare. Una dintre invitate susţinea cu candoare că şi ele posedă un fel de har ca cel al ,,popilor“ dar ,spre deosebire de preoţi, vrăjitoarele vindecă mai repede şi mai eficient: „Aveţi bolnavi sau oameni cu dizabilităţi în familie? Mergeţi la ,,Mama Omida“ că vă vindecă urgent, are iarba fiarelor şi învinge chiar şi bolile de <rac>”.
Concomitent cu aceasta a început, în cea mai mare parte a mass-mediei, un sincretism între praznicele creştine şi păgânism. Astfel putem constata că în noaptea de Sfântul Nicolae se fac „vrăji şi farmece”. Ce are de-a face Ierarhul din Mira Lichiei, care l-a înfruntat pe ereticul Arie la Niceea, cu vrăjile? O altă conexiune se face, de exemplu, între Sfântul Andrei şi strigoi, vârcolaci şi „aflarea ursitei”. De dragul spectaculosului (dacă ştirile despre sărbători nu oferă deja vreo imagine cu îmbrânceală), pentru a fi difuzate sunt completate cu astfel de conexiuni cu tradiţiile păgâne.


Sub vraja televizorului şi a ficţiunii
Aceste tactici, în aparenţă inofensive, duc la păgânizarea credinţei noastre. Pe zi ce trecem devenim mai insensibili la adevărurile de credinţă, nu mai medităm, nu mai ştim să savurăm o carte bună, zeul televizor ne invadează viaţa. Este o revrăjire a lumii. Televizorul a devenit o ,,casă a zeilor“ prin care pătrundem într-un alt spaţiu decât cel al vieţii reale, unde personajele pot fi uşor identificate cu eroii civilizatori ai religiilor păgâne. El devine reperul esenţial al orientării în societate.
Ştim despre ereziile primelor secole, în care Sfinţii Părinţi ai Bisericii au dus o luptă acerbă în plan doctrinar cu duşmanii credinţei adevărate. Ne înşelăm însă amarnic dacă credem că sămânţa aruncată de Arie, Nestorie şi ceilalţi eretici a pierit cu totul. Revine în timpurile noastre, dar mai voalat: în mediile intelectuale se răspândeşte ideea că Iisus a fost Fiul lui Dumnezeu, dar nu a fost Dumnezeu; şi dacă El a fost şi om adevărat, de ce n-ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena? Iar spectaculosul prinde repede, mai ales pe fondul necunoaşterii. Un cunoscut îmi spunea cu câţiva ani în urmă: „Am citit ,,Codul lui da Vinci“ şi mi-am dat seama ce adevăruri sunt scrise acolo.” A avut răbdare să citească ficţiunea amestecată cu ceva date istorice a lui Dan Brown, dar nu a citit Sfânta Scriptură.


O singură religie, al cărei dumnezeu este omul
Noua erezie contemporană este mult mai periculoasă şi poartă denumirea de ,,New-Age“ Conform doctrinei acesteia, lumea trebuie să aibă o singură religie mondială, care să ia ,,tot ceea ce este bun“ din toate religiile, şi să fie organizată într-un singur stat mondial. Se spune că era creştină a ,,peştelui“ şi-a încheiat ciclul. A început era ,,vărsătorului“, în care omul se va depăşi pe sine însuşi, va fi chiar el un mic demiurg, un creator care se va auto-mîntui pe sine însuşi. Religiile orientale, sufismul, teosofia, masoneria, neoidolatria, satanismul, vrăjitoria, astrologia, spiritismul, parapsihologia, ufolatria (credinţa în O.Z.N.-uri), hipnotismul şi călătoriile în vieţi trecute, ocultismul, credinţa în reîncarnare – toate acestea constituie baza doctrinei ,,noii ere“. După cum spune Părintele Arsenie Vliangoftis în lucrarea sa ,,Ereziile contemporane“: ,,Noua Eră este expresia şi promovarea unui vechi plan al societăţilor secrete-teosofi, masoni, iluminaţi etc. spre o stăpânire mondială.“
Aşadar, păgânizarea sărbătorilor noastre face parte dintr-un amplu plan pus la cale de puterea ocultă care lucrează din umbră împotriva Bisericii lui Hristos. Ce putem face noi? Să nu idolatrizăm steagul Uniunii Europene, ci să ne închinăm Crucii lui Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Vom vedea în timp că această U.E este tot un fel de U.R.S.S.; o altă faţă a aceluiaşi balaur.

Pr. Ştefan Botoran

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

Cel mai important invitat la masa de Crăciun

Oricât ar fi de bogată sau de săracă masa de Crăciun, putem să o facem specială prin câteva ornamente, o faţă de masă deosebită şi o lumânare aprinsă. Icoana Naşterii ar trebui să îşi aibă un loc de cinste în cameră, cu o candelă aprinsă. Iar dragostea cu care pregătim totul şi căldura sufletească este cel mai important ingredient. Şi nu cumva să uităm de cel mai important invitat: Dumnezeu.

(N. C.)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

Turtă dulce pentru colindători

Ajunul Crăciunului este zi de post (chiar negru, după cum spune şi denumirea zilei). Din păcate, uităm că produsele tradiţionale cu care se serveau colindătorii erau covrigii, nucile, merele… şi umplem masa cu dulciuri rafinate. În sprijinul celor care vor să ţină rânduiala zilei venim cu o reţetă de turtă dulce de post, pregătită din timp pentru colindători, pentru a nu ne strica postul chiar în ajun şi pentru a nu îl îmbia nici pe aproapele cu mâncăruri de dulce.

Ingrediente pentru aluat:

• 1 kg făină
• 400 g zahăr
• 260 ml apă
• 2 lgţ bicarbonat de sodiu
• 2 lgţ amoniac
• 200 g margarină Unirea
• 160 ml ulei
• 6 linguri miere
• coajă de lămâie, cuişoare măcinate, zahăr vanilat, scorţişoară

Cu o zi înainte de coacere, se pregăteşte aluatul. Se arde zahărul până are o culoare maronie frumoasă (nu prea ars, căci devine amar), apoi se stinge cu apa şi se amestecă până se dizolvă zahărul. Se ia de pe foc şi se adaugă toate ingredientele în afară de făină. După ce se răceşte se frământă cu făina un aluat care se lasă până a doua zi la rece, pentru frăgezire.
Pentru copt, se taie o bucată din aluat şi se întinde o foaie grosuţă (aproape 1 cm). Se decupează diverse forme de iarnă (brăduţi, steluţe etc.). Se pun în tavă tapetată cu făină sau cu hârtie de copt şi se coc la foc potrivit 12-15 minute (în funcţie de cuptor). Se repetă operaţiunea până la epuizarea aluatului.

Pentru glazură albă:

• - 200 g zahăr pudră
• - 2 lg margarină
• - 10 lg apă fierbinte
• - bombonele de ornat

Se freacă bine, se ung turtele şi se ornează imediat.

Pentru glazură de ciocolată:

• - 200 g ciocolată de menaj (sau amăruie)
• - 2-3 lg ulei

Se topeşte ciocolata pe baie de aburi şi se adaugă uleiul. Se amestecă bine şi se ung turtele, apoi se ornează.
După ornare se lasă la uscat, la rece. Se pot pregăti cu câteva săptămâni înainte de Crăciun şi se păstrează foarte bine în cutii închise ermetic.
Se servesc cu multă dragoste celor care vin să ne vestească Naşterea Domnului.

Reţetă oferită de doamna Liliana Ghircoiaş, din Bucium

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

Farmacia Domnului: sfecla roşie

Grija pentru consumul de legume şi fructe trebuie să continue şi în timpul iernii. Este de preferat însă să nu ne tenteze roşiile şi castraveţii în luna decembrie, ci să ne orientăm spre produsele autohtone care rezistă peste iarnă. Dintre ele, de mare valoare este sfecla roşie.
Putem beneficia de maximul proprietăţilor sfeclei roşii consumând-o în primul rând crudă; dacă nu ne place, o putem folosi fiartă în abur sau coaptă. Conservată cu oţet, ca murătură, este mai puţin asimilabilă.
Sfecla roşie conţine foarte multe minerale (potasiu, magneziu, calciu, fier, cupru, zinc, iod, mangan etc.), dar şi vitamine (A, B1, B2, B6, C, P etc.). Toate aceste componente o fac de un bun efect terapeutic: (potasiu) – ajută la reglarea tensiunii arteriale; (fier, ajutat în asimilare de prezenţa vitaminei C) – ajută la formarea globulelor roşii, previne bolile de sânge; (cupru) – stimulează pancreasul, ajută în procesul de consolidare a fracturilor; (zincul) – ajută la funcţionarea organelor de reproducere; (iodul) – favorizează metabolismul, ajută tiroida; (celuloza) – îmbunătăţeşte tranzitul intestinal, ajută în obezitate şi constipaţie.
Sfecla roşie este nutritivă, energetică, mineralizantă, răcoritoare. Se recomandă în anemii, demineralizări, hipernervozitate, cancer (opreşte dezvoltarea tumorilor), echilibrarea tensiunii, gripă, leucemie. Curăţă foarte bine ficatul, de aceea, dacă se bea mai mult de un pahar de suc de sfeclă roşie odată, poate produce greaţă.
Este contraindicată în diabet, din cauza conţinutului ridicat de zaharuri.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

La gura sobei: Iarna lui Ene

Mi-e iarnă şi negru în gânduri,
Mi-e ger şi mi-e vânt în ogradă,
În suflet îmi picură ţurţuri
Că-i iarna lui Ene în ţară.

Afară văd feţe de oameni
Ce parcă-s gheţari de la pol,
Plutesc după cum bate vântul
Şi suflă doar crivăţ pe nări.

Mă simt ca un aisberg pe mare
Mă-ndrept dinspre rece spre cald,
Nu vreau să-ntâlnesc un Titanic
Dar nici din drum să m-abat.

Mă rog ca soarele tropic
Să nu mă topească de tot,
Visez ca barca lui Charon
S-o pot răsturna în adânc.

De când m-am rupt de banchiză
N-am vrut să mă uit înapoi,
Mereu am plutit spre-nainte
Că-s prieten bun cu Eol.

Şi vreau să vină o ploaie
Să-mi spele haina niţel,
Nu vreau să vadă părinţii
Că iar nu am fost... cuminţel

Că iar am plecat la plimbare
În lume, pe-un cal de-mpărat,
Pe care-l hrănesc cu jăratec
Şi-n haine de aur mă-mbrac

Că noaptea, sub plapumă, cartea
Mereu o deschid pe ascuns,
Cu Ene mă cert de o viaţă
Mi-e greu să fiu prietenul lui

Mi-e ciudă când pleoapa-mi închide,
Căci visu-mi preface-n coşmar,
Plutirea pe mare-o transformă
În mers de pitic pe un deal

Iar zborul spre-o lume mai bună
Cu mersu-n genunchi îl preschimbă
Şi-n gură , în loc de o rugă,
Îmi pune mereu doar ţărână.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Şinca Veche

Şinca Veche este una din cele mai vechi aşezări din ţara Făgăraşului. Este atestată documentar abia în anul 1476, când se numea simplu Şinca. Localitatea a fost una binecuvântată de Dumnezeu, deoarece pe teritoriul ei au existat în decursul timpului nu mai puţin de cinci biserici-mânăstiri, atestate documentar de istorici şi arheologi. Pe lângă acestea funcţiona însă şi o biserică a satului. Mai multe despre toate acestea ne spune părintele Iosif Ciolan, paroh al satului din anul 2000:



Biserică mutată şi reclădită
Informaţii concrete despre o biserică de mir a satului apar mult mai târziu, şi aceasta datorită lipsei unei monografii alcătuită pe temeiuri ştiinţifice. Din informaţiile pe care le deţin pot afirma doar că, din timpuri mai vechi, exista o biserică ce era clădită din lemn în mijlocul cimitirului vechi, în centrul satului. Mai târziu, biserica a fost mutată pe pământul familiei Strâmbu, în grădina casei părinteşti a lui Gheorghe Şincai, unde se află şi astăzi actuala biserică.
În anul 1773 s-a clădit o biserică mai spaţioasă, pentru a putea primi în interiorul ei 400 de suflete, iar în anul 1830 s-a construit actuala biserică, zidită din piatră şi cărămidă, acoperind o suprafaţă de 221 mp. Biserica este construită în formă de navă, având în faţa ei un turn cu linie gotică. Tavanele interioare sunt drepte, fiind lipsite de boltă. Această biserică s-a construit în timpul preotului paroh Ioan Teuşan (1816-1841). Ea a fost ridicată de către săteni, cu sprijinul regimentului de grăniceri, după cum rezultă din ordinaţiunea comandei de regiment dată din 20 martie 1830.
Această biserică a fost modificată şi renovată în anul 1890, când turnul a suferit o reînălţare. Tot atunci turnul a fost acoperit cu tablă.

Lucrări de înfrumuseţare
Începând din anul 2001, s-au realizat numeroase lucrări de înfrumuseţare a bisericii. S-a pictat pentru prima oară biserica, în tehnica tempera, s-a montat o catapeteasmă sculptată din lemn de stejar, aplicată pe peretele ce despărţea Sf. Altar de naos; s-au realizat strane sculptate din lemn de stejar, precum şi două tetrapoade sculptate, pentru icoana învierii şi a Maicii Domnului; s-a montat o uşă sculptată de stejar la intrarea în biserică şi alta de tip termopan la intrarea în pridvorul bisericii; s-a pavat cu gresie şi s-a îmbrăcat cu lambriu pridvorul bisericii, s-a schimbat instalaţia electrică; pentru a evita umiditatea s-a ridicat nivelul pardoselii, care a fost apoi parchetată; s-au montat geamuri de tip termopan, s-a introdus gazul metan în biserică realizându-se şi o instalaţie de încălzire, s-a instalat un sistem de sonorizare în incinta şi în exteriorul bisericii, s-a înlăturat vechea tencuială exterioară, înlocuindu-se cu una nouă, în tehnica terasit; s-a schimbat acoperişul bisericii cu unul nou, din tablă, s-a construit o anexă în partea de apus a bisericii, lipită de turn, pentru arderea lumânărilor şi ca spaţiu de depozitare. Anul acesta, cu sprijinul Primăriei şi al Consiliului local s-a realizat pavajul aleii din curtea bisericii până în centrul satului.

Sfinţire mult aşteptată
În urma tuturor acestor lucrări, pe data de 21 iunie 2009, în mijlocul parohiei noastre a poposit Înaltpreasfinţitul Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, care a târnosit biserica, aşezând în piciorul sfintei mese a altarului pentru prima oară sfinte moaşte, şi apoi săvârşind în curtea bisericii o Sfântă liturghie arhierească de neuitat pentru toţi cei prezenţi atunci. Cu această ocazie, Părintele Mitropolit a apreciat râvna credincioşilor şincani pentru ortodoxie, mulţumindu-le pentru efortul depus şi oferindu-le diplome de cinstire.
Cea mai mare bucurie a mea ca şi paroh a acestei comunităţi de români ortodocşi este faptul că toate aceste lucrări de înfrumuseţare a bisericii noastre s-au realizat numai din donaţiile benevole ale credincioşilor parohiei noastre, dovedind astfel ce rol important joacă Dumnezeu şi Biserica în viaţa acestor oameni deosebiţi. Şi cu ocazia aceasta şi eu doresc să le mulţumesc pentru dragostea şi ataşamentul pe care îl au faţă de mine, faţă de Hristos şi faţă de Biserica sa.

Pr. paroh Iosif Ciolan

Preoţii care au slujit de-a lungul timpului în biserica “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Şinca Veche: Pr. Dumitru Popa (1733-1771), Pr. Vasile Popa (1771-1796), Pr. Ioan Popa (1796-1816), Pr. Ioan Teuşan (1816-1841), Pr. Niculae Raicu (1841-1897), Pr. Ioan Fulicea (1897-1933), Pr. Emil Boroş (1933-1948), Pr. Gheorghe Nodea (1948-1967), Pr. Silvestru Popovici (1968-2000), Pr. Iosif Ciolan (2000-azi)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

Editorial: Falsa răbdare şi falsa nădejde

Nu poţi să te gândeşti la veşnicie decât înzestrat cu bucuria răbdării şi a nădejdii. Veşnicia nu se poate trăi în grabă şi, ca atare, nu se poate intra în veşnicie decât fiind „prietenul răbdării”. Să aduni roade din seminţele puse în pământ presupune un efort important din partea ta, iar efortul este atât fizic cât şi spiritual, sufletesc. Efortul fizic stă în munca depusă până când planta ajunge la maturitate, iar efortul sufletesc stă în răbdarea şi nădejdea cu care ne înarmăm de când semănăm şi până culegem. Dar trebuie avut în vedere ca pământul în care semănăm să fie unul bun. Omul cel înţelept pune seminţele în pământ bun, roditor.
Tot cu răbdare şi cu nădejde trebuie să ne înarmăm şi atunci când e vorba de a creşte viaţa noastră spre bună rodire. Viaţa fiecăruia nu e altceva decât un alt fel de „sămânţă bună” iar datoria noastră este să creştem această „sămânţă” (adică viaţa noastră) de când încolţeşte în apa Botezului şi până la rodirea în Viaţa cea veşnică din Rai, înarmaţi cu armele răbdării şi nădejdii.
Azi, tot mai puţini oameni sunt îmbrăcaţi în hainele unei răbdări autentice şi aproape nu mai există semeni care să aibă o orientare bună a nădejdii lor. Sunt prea nerăbdători să-şi crească „nivelul de trai” de aici, de pe pământ, şi să caute parcă tot mai des ”cele şase norocoase”. Tot mai mulţi fraţi au ajuns să-şi pună nădejdea în... ”şase norocoase” şi în „cartoanele portocalii” (asemănarea cu orice partid de aceeaşi culoare este pur întâmplătoare), adică în Noroc. Au ajuns unii atât de disperaţi încât Se Roagă să aibă Noroc. Da! Aşa am scris: SE ROAGĂ SĂ AIBĂ NOROC! Alţii se roagă la... Ţociu şi Palade. Să te rogi e categoric nu numai spre folos, dar şi recomandat. Dar să te rogi… să câştigi la Loterie!?
Au ajuns unii creştini să crească în „răbdare” de la o extragere la alta a Loteriei şi cresc şi „nădejdile”lor: „Săptămâna viitoare sigur o să câştig şi eu!”. Cumpără omul în loc de pâine bilete la Loto şi apoi zice că e sărac de nici bani de pâine nu mai are. Şi uite aşa mai ajunge să crească şi-n „postire”.
Şi uite cum, din vorbă-n vorbă, am ajuns să le spun eu Trei „Norocoase”. Mai bine mă opresc aici, că ajung să mai zic trei şi le stric „şansele la noroc” la fraţi. Acum ce pot să mai zic decât că – politicos fiind din neam în neam – dacă fraţii vor noroc, atunci noroc să aibă.
- Când?
- Dar de ce mă întrebaţi Când? Păi n-aţi spus că săptămâna viitoare?

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

„La ţară a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea”

Interviu cu Părintele Vasile Onciu, Parohia Făgăraş - Combinat

O veche zicală românească spune: ,,Dacă n-ai bătrâni să-i cumperi“. Acest lucru se adevereşte în toate sferele de activitate, mai ales când este vorba de practică, care este cea mai grea. Nici preoţia, unde îndrumarea omului spre mântuire are o conotaţie aparte, pentru că implică o mare responsabilitate, nu face excepţie. Practica misiunii se învaţă mai ales „pe teren”, de aceea trebuie să învăţăm de la veteranii noştri care ,,au albit“ la altar. Pe părintele Vasile l-am găsit acolo unde şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii: în biserică. Este unul dintre decanii de vârstă ai misionarismului făgărăşean, iar povestea vieţii sale este un adevărat roman. Părintele Onciu este o legendă vie, are deja 51 de ani de activitate preoţească.



Se ştie că perioada copilăriei nu se uită niciodată. Ce amintiri vă leagă de această etapă a vieţii?
Am cunoscut de mic greutăţile vieţii. În anul 1944 autorităţile române ne-au evacuat din Bucovina, ca să nu ne prindă ruşii din urmă. Acest lucru s-a întâmplat undeva prin luna lui martie. Ţin minte că afară era o zăpadă mare, aşa era în locurile acelea iarna. Am plecat împreună cu părinţii şi surorile mele cu o căruţă până la Câmpulung Moldovenesc, de unde am urcat într-un vagon pentru animale. În afară de familia noastră au mai urcat cu noi încă trei fraţi de-ai tatălui meu, împreună cu familiile lor. Într-o jumătate de vagon eram noi, iar în cealaltă jumătate animalele pe care părinţii le-au luat de acasă. Ţin minte că tata a slobozit animalele pe care nu le-a putut lua cu noi.
Tatăl meu a aflat, de la cineva de pe drum, că ne putem stabili prin Ţara Făgăraşului. În Vinerea Paştilor am ajuns în Voila, unde am fost găzduiţi de familia lui Relu Fărcaş care locuia pe uliţa Voivodenilor. Au fost nişte oameni excepţionali. Ne-au primit cu cal, căruţă, părinţi şi copii. Am stat la ei câteva luni, într-o căsuţă de vară. Apoi ne-am mutat pe uliţa bisericii, într-o casă din lemn. Când am plecat din Bucovina natală aveam 9 ani, o soră era de 6 ani, una de 11 şi alta de 14 ani. În Voila am locuit 4 ani. În anul 1948 ne-am mutat în Cincşor, unde am fost împroprietăriţi cu 8 iugăre de pământ. Am locuit în casa unei săsoaice. În Cincşor am stat 8 ani, după care ne-am mutat în Făgăraş, într-o casă vizavi de biserica Brâncoveanu.

Ce ne puteţi spune despre anii de şcoală?
Primele patru clase le-am făcut în satul natal, apoi mi-am completat celelalte studii la şcolile din Voila şi Cincşor. În anul 1950 am intrat la Liceul „Radu Negru”, pe care l-am terminat în anul 1954. Pe atunci nu existau anumite profile de specialitate, se numea doar Liceul „Radu Negru“. În anul 1954 am intrat la Institutul Teologic Universitar din Sibiu. Sunt licenţiat în Istoria Bisericii Universale, sub coordonarea Prof. dr. Milan Seşan, care se trăgea tot din Bucovina. Teza lucrării mele de licenţă făcea referire la Facultatea de Teologie din Cernăuţi.

Aveţi o activitate foarte longevivă în plan misionar - 51 de ani. Împărtăşiţi-ne câte ceva din experienţa dumneavoastră.
Am fost hirotonit în anul 1959 de către Preasfinţitul Teodor Scorobeţ. Am fost numit în satul Rucăr, din comuna Viştea, unde am stat 32 de ani, dintre care 16 ani i-am petrecut efectiv în sat. După ce au crescut copiii am venit la oraş, de unde am făcut naveta. La început am locuit într-o casă modestă, pentru că atunci casa parohială era ocupată de către secretarul de partid. În doi-trei ani am reuşit însă să mă mut în casa parohiei. Vremurile nu erau deloc uşoare, pentru că până în anul 1965 nu era curent electric la ţară. Era greu şi cu deplasarea, pentru că nu exista pe atunci pod, iar peste Olt treceam cu barca. Pe atunci nu existau pretenţii în rândul preoţilor tineri cu privire la condiţiile de locuit. Despre un anumit lux nu se punea problema.

Cum aţi îmbinat activitatea preoţească cu cea pe plan administrativ? Care au fost satisfacţiile?
În afară de preoţie am lucrat mult şi pe plan administrativ, pentru că am fost iniţiatorul construirii primului pod de lemn peste Olt şi a căminului cultural din sat. Am fost preşedinte al comitetului de construcţie. Munca mea nu a fost uitată, astfel încât am fost făcut cetăţean de onoare al satului Rucăr de către autorităţi. Pentru mine a fost o surpriză plăcută, pentru că nu mi s-a spus pentru ce sunt chemat. Acest eveniment a avut loc în anul 2008.

Făcând un arc peste timp, cum priviţi pastoraţia în mediul rural?
Intervalul de timp petrecut la ţară a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Tot de acolo vin şi cele mai frumoase amintiri. Diferenţa între pastoraţia la sat şi cea de la oraş a fost ca între cer şi pământ. La Bobotează şi Ziua Crucii, preotul era aşteptat de oameni încă din capul uliţei. Toţi lăsau poarta deschisă în semn de respect şi de cinste pentru preotul satului. Oamenii din Rucăr au fost de mare ispravă, mai ales în acele timpuri, în care ţăranul de altădată era de cuvânt. Vorba ,,da“ era ,,da“ şi ,,nu“ era ,,nu“. În tot acest timp de 32 de ani am trăit în foarte bună armonie cu toţi oamenii din sat. Am mers pe principiul de a fi preotul care să le facă tuturor pe toate. Nefiind o parohie prea mare, am avut mult timp la dispoziţie şi m-am axat foarte mult şi pe gospodărie; am ţinut animale şi mi-a plăcut munca.

V-a fost mai uşor când aţi fost numit în oraş?
În anul 1991 am venit la Făgăraş, ca urmare a înfiinţării unei parohii în cartierul Combinat, unde n-a existat niciodată biserică până la venirea mea acolo. Oamenii se duceau la slujbe în oraş sau la bisericile din satele înconjurătoare, Ileni, Hurez, Râuşor... Am luat totul de la zero, pentru că la început n-am avut nimic, nici veşminte, nici cărţi. Împrumutam de la colegii mei. Am slujit întâi într-o baracă, pe care am transformat-o în capelă. Era tot timpul plină de credincioşi, pot zice că erau chiar mai mulţi ca acum. În anul 1994 am turnat placa, iar temelia a fost binecuvântată de Înaltpreasfinţitul Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului de atunci. În anul 1998 am definitivat lucrarea şi am binecuvântat-o. În anul 2002, după ce am terminat pictura în frescă, am avut şi sfinţirea bisericii.

Părinte Vasile, ce sfat le daţi tinerilor preoţi care se află la început de drum?
Preoţii tineri să-şi înceapă ucenicia la sat, unde credinţa este mult mai curată şi mai pură. Acolo oamenii sunt mai ataşaţi de Biserică şi de păstorul lor.

Interviu realizat de Pr. Ştefan Botoran

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Ţara Sfântă e în fiecare biserică

Am observat că în ultimii ani a devenit o modă să căutăm cu orice preţ să vizităm Ţara Sfântă. Nu de puţine ori însă am întâlnit oameni despre care ştiam că nu au ajuns să “viziteze” măcar o dată şi propria biserică parohială, participând la Sfânta Liturghie, dar au ajuns să “viziteze” Ţara Sfântă.

Hristos e prezent în fiecare Sfântă Liturghie
Să-L cauţi pe Hristos e categoric un lucru foarte bun şi nu zic că e rău să vrei să calci “pe urmele paşilor Lui”. Fiecare din cei care au ajuns să aibă o astfel de experienţă ţin să ne povestească şi sentimentele pe care le-au trăit în diverse locuri din Ţara Sfântă şi nici asta nu e rău deloc.
Ceea ce trebuie însă să înţelegem este că nu e nevoie să mergem până acolo pentru a ne întâlni cu Hristos. Cu Hristos te poţi întâlni la fiecare Sfântă Liturghie care se oficiază în “umila” bisericuţă din satul tău. Dacă nu-L simţi şi nu-L vezi pe Hristos pe altarul bisericii de la tine din sat, eu cred că nu-L simţi şi nu-L vezi pe Hristos nici în Ţara Sfântă, ci e doar o iluzie, o amăgire. Să crezi că pe Hristos nu-L descoperi decât în Ţara Sfântă e de fapt mărturia necredinţei sau a unei credinţe false. Păi dacă acum mai bine de două mii de ani Iisus Se „plimba” numai pe la Ierusalim şi prin împrejurimile acestuia, acum El se “plimbă” peste tot în lume, acolo unde “se adună doi sau trei” în numele Lui. Eu cred că e mai mare bucuria când te gândeşti că Hristos vine El la noi în sat şi se roagă cu noi în biserica noastră din deal (sau din vale).

Diferenţa dintre vizita-excursie şi pelerinaj
Pentru un creştin adevărat, Ţara Sfântă nu este un „muzeu” bun de vizitat, o „staţiune” pitorească, un „obiectiv turistic”. Pentru un creştin adevărat vizitarea Locurilor Sfinte este o bucurie duhovnicească, pe care ne-o face Hristos. Iar când spun „vizitare” vreau să se înţeleagă de fapt că spun Pelerinaj. În acest pelerinaj, Ghidul nostru este chiar Hristos, care ne poartă pe fiecare prin acele locuri. La fel trebuie înţeles şi „mersul” nostru pe la mănăstiri. Nu ca o ”vizită”, ci ca un pelerinaj, o bucurie duhovnicească pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte.

Unde este Ţara Sfântă?
Pentru un creştin adevărat, a călca „pe urmele paşilor Lui” nu înseamnă a merge „în vizită” în Ţara Sfântă, ci a urma Evanghelia Lui, adică a păşi pe Cărarea Împărăţiei Sale. Degeaba merg să văd peştera unde S-a născut Iisus, dacă nu fac din sufletul meu o iesle unde să se nască El de Crăciun. Degeaba merg pe Muntele Fericirilor, dacă uit să spun Rugăciunea Domnească înainte de masă sau nu am habar de Fericirile rostite de Iisus pe acel munte. Degeaba merg să văd Grădina Ghetsimani, dacă nu am habar de rugăciunea lui Iisus înainte de a Se lăsa prins şi dus la judecată. Degeaba merg să văd Golgota, dacă nu înţeleg că şi eu trebuie să răstignesc păcatele ce zac în mine. Eu cred că, pentru creştinul adevărat, Ţara Sfântă este cu adevărat în fiecare biserică din cel mai mic sat sau cătun „uitat de lume”, iar pentru „turişti” Ţara Sfântă nu este decât o ţară ca oricare alta. Vă doresc să vă „plimbaţi” duminică de duminică prin Ţara Sfântă din parohia dumneavoastră, călăuziţi de Hristos, iar Maica Domnului să vă poarte, la fiecare slujbă din biserica dumneavoastră, prin Grădina Sa cea minunată.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Eutanasia - oare chiar putem înşela moartea?

Practicată în câteva ţări europene şi numai în anumite condiţii, eutanasia este în contradicţie totală cu viziunea creştin-ortodoxă asupra vieţii şi a morţii. Pierzând sensul transcendent al fiinţei umane, omul modern nu mai este capabil să recunoască valoarea inviolabilă a propriei vieţi, ajungând, astfel, în situaţia de a propune eliberarea de viaţă ca şi cum ea ar fi un simplu obiect.

Ce este eutanasia?

Conceptul de eutanasie are peste 80 de definiţii. Cea mai „populară“ dintre acestea este: „provocarea morţii unui bolnav, la cererea acestuia, cu mijloace nedureroase“.
Eutanasia are mai multe forme: eutanasie activă – reprezintă comiterea unor acte în vederea provocării morţii (cum ar fi: scoaterea din funcţiune a unui aparat, administrarea unui medicament într-o doză capabilă să antreneze moartea, administrarea unei injecţii letale etc.); eutanasia pasivă – constă în neacordarea sau întreruperea unui tratament, ştiind că astfel urmează să se producă moartea pacientului în cauză; o altă formă de eutanasie este sinuciderea asistată medical – medicul sau un alt membru al personalului medical îl ajută pe bolnav să se sinucidă (de exemplu, pacientului i se prescrie o reţetă cu o substanţă letală, i se indică cum să oprească singur aparatele de resuscitare sau i se oferă o mască şi un tub cu un gaz ce provoacă moartea).


Adepţii eutanasiei pornesc de la premise false

Prima este aceea că persoana are dreptul la o moarte demnă. Or, nicăieri, în nici un document, nu găsim dreptul de a muri; găsim dreptul la viaţă, dreptul la sănătate. A doua premisă greşită de la care se pleacă este că totdeauna poţi să evaluezi corect prognosticul unei boli. A treia premisă greşită este aceea că o persoană care are o boală gravă, însoţită de dureri, este şi responsabilă 100% cu privire la suferinţă şi la dreptul la viaţă şi la moarte. Gândiţi-vă că, numai în momentul unei simple dureri de dinţi, nu prea mai poţi să raţionezi corect. În fine, ultima premisă greşită este că, în cazul anumitor afecţiuni, pacienţii au dureri insuportabile, care nu pot fi controlate.
Toate aceste premise sunt greşite, pentru că noi nu putem să facem un prognostic al unei boli; ţine de individualitate. Poţi să-i spui pacientului că mai are trei luni de trăit şi el poate să mai trăiască trei ani. A doua chestiune e faptul că, în acest moment, durerea poate să fie controlată şi, în al treilea rând, avem în vedere progresul care se înregistrează în rândul ştiinţelor medicale – boli pe care acum le declarăm incurabile ar putea deveni curabile într-un interval foarte scurt de timp.
Eutanasia nu poate fi acceptată în lumea medicală din mai multe motive, spune dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România şi preşedinte al Comisiei de Bioetică din cadrul Ministerului Sănătăţii. Există un principiu în etică: poţi să sacrifici partea, ca să salvezi întregul. Or, aici, sacrifici întregul şi nu salvezi nimic. Apoi, este o soluţie radicală, pentru care nu mai ai cale de întoarcere. De asemenea, există posibilitatea abuzului. Medicii sau cei care apreciază cazul nu sunt îngeri; pot să existe interese sau pot să existe abuzuri. Pot să încalce principiile profesiei medicale, în virtutea cărora medicul este dator a prelungi viaţa. Mâna care vindecă nu poate să fie aceeaşi cu mâna care ucide.
Eutanasia ar introduce un climat de neîncredere între medici şi pacienţi. Mai ales în zilele noastre, când actele medicale sunt foarte scumpe, poate să apară suspiciunea că medicul determină pacientul să dorească eutanasia, pentru a face economie.


Oamenii în suferinţă au nevoie de îngrijire paliativă, nu de eutanasie

Eutanasia a apărut ca răspuns la neputinţa sau dezinteresul în a oferi bolnavilor în stări terminale îngrijiri optime. Chiar dacă nu mai există nici un tratament disponibil în oprirea progresului bolii, rămâne întotdeauna posibilitatea unei îngrijiri şi a unui bun control al simptomelor. Mai important decât boala în sine este cum percep eu boala aceasta. Aşadar trebuie cultivată atitudinea mentală pozitivă.
Medicina modernă dispune de nenumărate mijloace de a ameliora suferinţa fizică. Un exemplu excelent de îngrijire a bolnavilor şi bătrânilor în suferinţă este modelul de tip hospice din Anglia. Modelul a fost preluat şi în România, sub denumirea de îngrijire paliativă. Terapia paliativă nu înseamnă numai tratament medical, ci este o îngrijire amplă – emoţională, psihică, fizică şi spirituală – de care au atâta nevoie aceşti oameni suferinzi.
Credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu îl cheamă pe creştin să abordeze pozitiv nu doar sănătatea sau fericirea, dar şi boala, durerea sau necazul. Dumnezeu nu îngăduie relele pentru a-l vătăma sau a-l slei de puteri, ci pentru ca acesta să dobândească folos sufletesc şi să se întărească. Este suficient ca el să nu îşi privească viaţa având drept unic etalon plăcerea şi sănătatea trupească, ci să aibă în vedere şi dimensiunea ei spirituală. „Când sunt slab”, scrie Sfântul Apostol Pavel, „atunci sunt tare”. „Nu cunoaşteţi câtă răsplată aduce boala în inima celui care o acceptă mulţumit şi slăvindu-L pe Dumnezeu – spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nimic nu este egal cu răbdarea bolii din punct de vedere al desăvârşirii duhovniceşti, deoarece aceasta este regina virtuţilor şi cea mai valoroasă coroană a creştinilor”.


Moartea bună sau rea

Moartea bună sau rea nu este determinată în cele din urmă de forma ei exterioară, de uşurinţa sau greutatea cu care survine, ci de starea interioară cu care o abordează omul. Moartea bună nu este totdeauna uşoară, nici moartea uşoară nu este totdeauna bună. Sunt relevante întrebările formulate pe această temă de către Sfântul Ioan Gură de Aur: „Oare a fost rea moartea lui Ioan, fiindcă i s-a tăiat capul, sau a lui Ştefan, fiindcă a fost omorât cu pietre, sau a Mucenicilor, că şi-au sfârşit viaţa în chinuri?” Şi răspunde el însuşi: „Rea nu este moartea aceasta, ci moartea în păcat”.
Biserica Ortodoxă, spunea teologul grec Georgios Mantzaridis, consideră că orice moarte pe care o provoacă laşitatea omului de-a înfrunta greutăţile vieţii este necredinţă în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. De asemenea, consideră drept „contrară deontologiei şi jignitoare la adresa slujirii medicale” şi orice faptă care nu contribuie la prelungirea vieţii, ci grăbeşte moartea. În învăţătura Bisericii, viaţa şi moartea creştinului nu îl privesc doar pe el însuşi, ci au directă legătură cu semenii lui şi, întâi de toate, cu Dumnezeu Însuşi. Astfel, viaţa şi moartea nu sunt aşezate sub prisma drepturilor individuale, ci în cadrul comuniunii cu Dumnezeu şi cu aproapele.
Când nu există nădejde pentru viaţa de după moarte şi toate sunt abordate în perspectiva imediată şi în mod eudemonistic (fericirea este privită ca scopul suprem al vieţii omeneşti), atunci acceptarea eutanasiei este de la sine înţeleasă. Dar când există credinţa în Dumnezeu şi în viaţa de după moarte sau, cu atât mai mult, când viaţa aceea este considerată ca fiind cea adevărată, iar cea de acum ca un stadiu pregătitor, atunci nimic nu poate duce la tăgăduirea valorii ei şi la întreruperea ei voluntară prin oricare din formele de eutanasie.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Ne plimbăm în bocanci prin raiul lui Dumnezeu

Nu ştiu dacă v-aţi întrebat vreodată cât de delicat este Dumnezeu în relaţia cu noi. El, gazda perfectă, dispus să accepte orice atitudine nefirească din partea noastră. Noi, simpli oaspeţi în casa Lui, mai mult sau mai puţin civilizaţi.

Oaspeţi de trei feluri
Unii, atent educaţi, se sfiiesc să nu deranjeze liniştea casei. Se aşează cuminţi într-un colţ, privind timid în jurul lor, pentru a nu deranja ceva sau pe cineva de lângă ei. Alţii, joviali, distraţi, aproape nepăsători, dau impresia că nu realizează că sunt doar simpli oaspeţi într-o casă străină. Şi apoi vin ei, aroganţii, plini de sine, de aere, de auto suficienţă. Intră în casă sfidând prezenţa tuturor celorlalţi, dar mai ales a gazdei. Nu se sfiiesc să trântească uşa de perete, să intre fără să se şteargă pe picioare la intrare, ducând până în mijlocul casei noroiul pe care îl poartă mereu cu ei, pe oriunde umblă. Nici măcar nu au bunul simţ să dea bineţe celor din jur. Nici măcar „Gazda” nu-i impresionează. Se aşează confortabil în locurile centrale, care par cele mai favorabile. Iar dacă li se pare că un musafir timid sau unul jovial e prea aproape de ei, ştiu să-l lovească cu cotul pentru a-şi face locul cât mai aerisit în jurul lor.

Timizii
În tot acest timp, Dumnezeu, Gazda Perfectă, se plimbă ca o adiere suavă printre invitaţi, reuşind să nu deranjeze pe nici unul dintre ei. Merge pe la fiecare, servindu-i cu bunătăţile pe care le-a pregătit dintotdeauna pentru ei, musafirii Săi. Cei timizi servesc cu sfială şi mulţumesc Gazdei pentru faptul că s-a deranjat să le pregătească atâtea bunătăţi. Se retrag apoi din nou în colţişorul lor. Îi poţi vedea cum gustă delicat din ceea ce au primit, temându-se ca nu cumva să pice vreo fărâmitură din palma lor. Nu pentru că ar fi flămânzi sau sărăci, ci pentru că sunt educaţi şi au bun simţ faţă de Gazdă. Ba unii dintre ei îşi scot şerveţelul din buzunar şi pun în pacheţel o bucăţică din acele bunătăţi. Nu pentru că ar fi lacomi. Ci pentru că ştiu că vor întâlni pe cineva pe care îl vor servi şi ei, la rândul lor, din bunătăţile primite.

Jovialii
Cei joviali, în veselia şi joaca lor, servesc şi ei de pe platoul bogat, întins cu generozitate de Gazdă. Ei nu se sfiiesc să facă câteva glume la adresa bucatelor şi apoi la adresa Gazdei; fie sunt prea multe bucate, fie prea puţine, fie prea dulci, fie prea sărate, fie prea prăjite, fie prea necoapte… În joaca şi râsul lor nici nu bagă de seamă că Gazda S-a retras tiptil din mijlocul lor, fără a primi măcar o privire de recunoştinţă sau de mulţumire din partea lor.

Importanţii
A venit şi rândul lor, al celor mai „importanţi musafiri”, căci aşa se consideră ei. Oaspeţii aroganţi, plini de ifose, atotştiutori, atotputernici, plini de sine. Aceştia filează de la distanţă tava cu care Gazda se apropie de ei. Deja le poţi vedea privirea plină de dispreţ. Gazda nu le oferă nimic deosebit. Mai mult decât atât. Tot ceea ce ţine Gazda în mâini de fapt ei au produs. Pâinea pe care Gazda le-o oferă este făcută din făina pe care ei au măcinat-o, din grâul pe care ei l-au semănat şi l-au stropit şi l-au udat şi l-au făcut să crească, după metode pe care numai ei ştiu să le folosească. Dacă nu ar fi făcut ei aceste lucrări, Gazda nu ar fi avut acum cu ce să-i servească. Dar şi vinul… Aceeaşi poveste. Ei au plantat, au săpat, au udat, au stropit, au făcut să crească, au stors… „Şi acum Gazda asta mă serveşte ca şi cum ar fi produse de EL? Asta e prea de tot. De ce să mai am nevoie de Gazda aceasta care nu-mi oferă nimic în plus în afară de ceea ce pot să-mi ofer eu?”
Şi, iritaţi la culme că cei timizi, simpli, binecrescuţi, nu contenesc a mulţumi Gazdei pentru bucuria acestei comuniuni, cei mândri şi aroganţi se hotărăsc să dea Gazdei o lecţie. Vor pleca din casă. Dar se opresc în pragul uşii. De ce să plece ei? Căci doar ei sunt cei importanţi. Mai bine să plece Ea – Gazda. Căci până la urmă şi-au dat seama că şi casa Gazdei este tot a lor. NU?
O singură întrebare am acum: nu cumva şi noi suntem dintre cei care umblăm încălţaţi în bocanci prin casa lui Dumnezeu?

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010