La începutul Postului Mare slujbele Bisericii ne aduc aminte de frumuseţea Raiului, pierdută de Adam. Neascultarea, mândria şi neînfrânarea sunt motivele izgonirii lui Adam din Raiul unei vieţi de comuniune şi comunicare cu Dumnezeu. Tot ele sunt cele care ne îndepărtează şi pe noi de Dumnezeu. Pentru că neascultarea, mândria şi neînfrânarea nu sunt compatibile cu dumnezeirea. Aşadar, starea lui Adam este şi starea noastră, iar nevoinţele, întristarea şi plângerea postului sunt şi o întristare şi tânguire pentru Raiul pierdut, pe care dorim să îl redobândim.
Hrănirea sufletului are prioritate
Să nu postim făţarnic. Mântuitorul ne avertizează să nu cădem în păcatul mândriei atunci când postim spunându-ne: „Ce bun sunt eu pentru că postesc! Priviţi-mă!“. El recomandă: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc... Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti” (Mt. 6, 16-18). Deci ostenelile postului să le acoperim cu smerenie, ca nu cumva să ne fie pricină de cădere prin mândrie, iar postul să ne fie osândă în loc de binecuvântare.
Sf. Maxim Mărturisitorul ne spune că faţa este icoana vieţii, iar capul simbolul minţii. A-ţi spăla faţa înseamnă a-ţi curăţi viaţa de mizeria păcatului, iar a-ţi unge capul înseamnă a-ţi împodobi mintea cu lucruri dumnezeieşti. Postul înseamnă deci o renunţare la hrana trupului şi la obiceiurile rele pentru a pune mai mult preţ pe hrana sufletului, pe rugăciune, lecturi duhovniceşti şi participare la slujbele care au o atmosferă deosebită în Postul Mare. Postul este o perioadă în care vorbirii cu Dumnezeu prin rugăciunea sufletului îi adăugăm rugăciunea trupului. Ostenelile trupului (abţinerea de la mâncarea de dulce, metaniile, milostenia, participarea mai deasă la rânduielile de slujbă specifice perioadei) constituie şi o „rugăciune a trupului nostru”.
Nu există post fără iertare
Iertarea aproapelui este începutul postirii şi condiţia iertării noastre de către Dumnezeu. Ori de câte ori a avut prilejul, Mântuitorul a subliniat importanţa actului iertării: „de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6,15). Dumnezeu nu ne iartă de păcatul faţă de aproapele fără aprobarea acestuia. Cuvintele: „Dumnezeu să te ierte” rostite de cel căruia îi cerem iertare înseamnă: „eu te-am iertat, de acum poate şi Dumnezeu să te ierte”.
În Duminica Iertării, după vecernie, este obiceiul ca toţi cei din biserică să îşi ceară iertare unii de la alţii: „Iartă-mă frate!”, şi se răspunde: „Dumnezeu să te ierte!”. Aceasta o facem ca să ştergem răutatea din suflet şi să avem răsplată pentru ostenelile postului.
În Pateric se relatează o pildă foarte folositoare despre iertare: în apropierea unui stareţ trăia un călugăr care nu se nevoia prea mult. Venindu-i vremea acestuia să moară, stăteau lângă dânsul mai mulţi fraţi. Stareţul, vrând ca ceilalţi fraţi să se folosească, văzându-l pe fratele cel tânăr că trece la veşnice vesel şi cu bucurie, l-a întrebat: „Frate, noi toţi ştim că nu prea ţi-ai nevoit trupul, cum te duci cu aşa pace?”. Iar fratele a răspuns: „Părinte, adevărat grăieşti, însă de când m-am făcut monah nu ştiu să fi judecat sau să fi ţinut pomenire de rău asupra cuiva, ci de s-a întâmplat să am o vorbă cu cineva, întru acelaşi ceas m-am împăcat cu el. Deci i-a zis bătrânul: „Pace ţie fiule, că fără de osteneală te-ai mântuit”.
„Te iert dar nu te uit“
Circulă în popor această vorbă izvorâtă dintr-o tragică realitate: omul nu vrea să şteargă răul din inimă, iar când vine prilejul – mult aşteptat, de altfel – i-o „coace” celuilalt. Iertarea, daca o dă celuilalt, vine de la gură, dar în suflet aşteaptă prilejul răzbunării. Acest lucru este împotriva învăţăturilor evanghelice şi păgubitor pentru mântuire, iar cel care îl practică se face duşmanul lui Dumnezeu – nu doar al fratelui său - şi-şi pierde răsplata faptelor bune pe care poate le-a săvârşit.
Postul a fost instituit în rai prin porunca adresată de Dumnezeu lui Adam de a nu mânca din pomul cel din mijlocul raiului. Amplasarea acestei teme la intrarea în Postul Mare ne defineşte perioada celor 48 de zile de post ca un timp de întoarcere şi restaurare de la pacat (care l-a scos pe Adam din Rai) la demnitatea originară a omului (prin Înviere). O întoarcere la Rai. Iar la începutul acestei lucrări este IERTAREA.
Pr. Adrian-Gheorghe Magda
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 2 - februarie 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu