Întinşi pe iarba verde şi moale, în grădina din spatele casei, Matei împreună cu Maria priveau încântaţi jocul năstruşnicilor pisoi. Păreau trei ghemotoace pufoase de blană care se rostogoleau zglobii unul pe lângă altul, încercând să prindă în lăbuţele lor mici un puf de păpădie care se încăpăţâna să plutească pe deasupra năsucurilor umede. Copii erau fermecaţi de jocul micuţilor. Stăteau nemişcaţi, abia răsuflând, de teamă să nu-i deranjeze din jocul lor. „Se înţeleg atât de bine!”- spuse Maria în şoaptă, privind cu coada ochiului către Matei. „Uită-te la cel mic. S-a suit peste ceilalţi doi. Uite cum se avântă în aer ca să prindă puful de păpădie! E fantastic!”- răspunse Matei cu voce înceată, abia stăpânindu-şi un hohot de râs.Deodată cei trei pisoi îşi ciuliră urechiuşele. Se opriră din joc şi îşi îndreptară privirea înspre cărarea ce duce spre curtea casei lui Matei. Matei şi Maria priviră instantaneu spre acelaşi loc. Cu un mers agale, călcând uşor, parcă de teamă să nu facă zgomot, se apropia mămica celor trei pisoi. Matei observă că aducea cu ea câteva bucăţi de mâncare pe care cu siguranţă bunica le pusese în farfuria din curte. Cei trei pisoi o zbughiră în întâmpinarea ei. Pisica aşeză jos bucăţile de mâncare, iar ei se năpustiră, încercând fiecare să prindă bucata cea mai mare. Jocul lor de acum cîteva secunde se transformă într-o adevărată luptă. Maria şi Matei priveau acum uimiţi cum cei doi pisoiaşi mai mărişori îl respingeau pe cel mai mic, încercând să păstreze toată mâncarea doar pentru ei. Pisoiul cel mic îşi plecă capul şi se retrase privind timid la ospăţul fraţilor săi. Un val de milă îi cuprinse pe cei doi copii. Maria se îndreptă spre el. Îl ridică cu mânuţele ei mici şi-l strânse la piept. „Nu fi supărat, micuţule. O să avem noi grijă de tine” – îi spuse ea, mângâindu-l pe căpşorul lui mic. Se îndreptară deci spre casa bunicii, încercând să-l ajute pe micuţ.
Îi cerură bunicii o cană cu lapte şi un castron. Apoi, aşezându-se lângă micuţul pisoi îl vegheau de aproape cum se ospăta, abia respirând, din lăpticul cald. Deodată se opri din mîncat. Îşi ridică căpşorul din castron şi o zbughi spre grădină. În numai câteva clipe se întoarse înapoi cu ceilalţi pisoi după el, îndreptându-se toţi trei spre castronul cu lapte.
„Nu mai înţeleg nimic, – spuse Matei – şi revoltat încercă să-i îndepărteze pe ceilalţi doi pisoi de lîngă castronul cu lapte. Interveni însă bunica: „ Matei, - îi spuse ea – să şti că există fiinţe care nu se pot bucura de ceea ce au dacă nu împart bucuria lor cu ceilalţi. Acestor fiinţe, Dumnezeu le poartă de grijă şi întotdeauna le dă daruri şi mai mari decât cele la care au renunţat în favoarea celorlalţi. Iar cel mai mare dar este bucuria de a fi împreună cu ceilalţi.
Se spune că în timpul războiului, viaţa era tare grea şi oamenii sufereau de foame. Dar un om bogat s-a hotărât să-i ajute pe cei sărmani şi a trimis vorbă în tot târgul că, din ziua următoare, el va oferi pâine oricărui copil şi asta fără nici un ban. A doua zi, încă din zori, mulţi prichindei se strânseseră în faţa casei în care locuia omul atât de bun la suflet. Când acesta a apărut cu nişte coşuri mari, pline cu pâine, copiii s-au repezit, îmbrâncindu-se, lovindu-se, căutând fiecare să apuce o pâine cât mai mare. Fiecare, cum punea mâna pe câte o pâine, o lua la goană, bucuros fiindcă prinsese o bucată mai mare. Era acolo o hărmălaie...
Dar omul a observat că undeva, la marginea curţii, aştepta cuminte o fetiţă. După ce toţi ceilalţi copii şi-au ales ce pâini au vrut şi au plecat cu ele, fetiţa s-a apropiat şi ea de primul coş şi s-a uitat în el. Dar acolo nu mai rămăsese nimic. A căutat şi în cel de-al doilea coş, dar şi acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea coş a găsit o pâinică mică, mică, pe care nici un copil nu o băgase în seamă. Fetiţa a luat-o, a mulţumit frumos pentru pâine şi a plecat spre casă.
Toată ziua a stat omul şi s-a gândit la cum se purtase acea fată şi, ca urmare, a dat poruncă la bucătărie să fie coaptă o pâine mică, dar în care să fie puşi 10 galbeni. Apoi, dis de dimineaţă, a aşezat pâinica deasupra celorlalte pâini şi a ieşit iarăşi cu toate coşurile în curte, unde copiii deja se strânseseră şi aşteptau nerăbdători. Din nou s-au repezit şi s-au luat la harţă. La sfârşit, fetiţa noastră, care aşteptase cuminte, ca şi în ziua precedentă, s-a ales tot cu pâinea cea mai mică, singura rămasă. Şi de această dată, i-a mulţumit frumos omului şi s-a grăbit spre casă, unde mama ei o aştepta. Când s-au aşezat la masă şi femeia a rupt pâinea, ce să vezi?! Galbenii s-au răsturnat pe masă din aluatul proaspăt.
- Vai, s-a speriat mama, ce să fie cu aceşti bani ? Dacă banii au ajuns din greşeală în pâinea adusă de tine ? Poate i-au căzut brutarului, în timp ce frământa aluatul. Ia-i şi du-i imediat înapoi!
S-a întors fetiţa la casa omului şi i-a dat acestuia toţi banii, spunându-i cum mama ei i-a găsit în pâinica primită. Privind-o cu drag, omul i-a răspuns:
- Banii aceia nu au ajuns întâmplător acolo. După ce am văzut ieri cum ai avut răbdare şi cum te-ai mulţumit chiar şi cu mai puţin, am hotărât să te răsplătesc. Astăzi, am văzut şi cât eşti de cinstită, fiindcă ai fi putut păstra totul, dar tu mi-ai adus banii înapoi. Drept răsplată, în fiecare dimineaţă când vei veni să iei şi tu o pâinică, vei primi şi câte zece galbeni.
Doamne, ce bucuroasă a fost fetiţa! Nu ştia cum să-i mulţumească omului pentru atâta bunătate. S-a dus în fugă la mama ei şi i-a dat bănuţii, după care i-a povestit totul, iar mama a povăţuit-o şi de această dată, iar fata i-a urmat sfatul. Aşa se face că, de atunci, în fiecare dimineţă, când primea galbenii, fata se ducea în mijlocul celorlalţi copii şi împărţea cu ei toţi bănuţii. Ştia că şi ceilalţi au nevoie de milostenie la fel de mult ca şi ea.>>
Matei şi Maria priveau cu entuziasm la castronul gol şi la jocul pisoilor. Cei trei se năpusteau din nou unul asupra altuia într-un joc frenetic. Uitaseră de incidentul de mai înainte. Şi aceasta pentru că unul dintre ei, cel mic, ştia să împartă.
Matei introdu-se aproape mecanic mânuţa în buzunarul hainei şi scoase de acolo o acadea. Preferata lui, pe care altădată nu ar fi împărţit-o cu nimeni. Nici chiar cu bunica. I-o oferi Mariei. Simţi cum sufletul i se umple de bucurie. Fetiţa îi spuse: „Îţi multumesc. O să o împărţim împreună mai tîrziu. Acum te invit la mine, căci mama a făcut gogoşile acelea gustoase care iţi plac ţie.” Bucuria iradia acum din ochii celor doi copii care o zbughiseră spre poartă, atraşi parcă de mirosul nevăzut al gogoşilor. Bunica auzi din ce în ce mai stins glasul lui Matei: „... dar o să-i aduc şi bunicii din gogoaşa mea...” şi poarta se trânti cu zgomot. Bunica zâmbi. Era fericită. Matei dăruia din nou. Şi în locul darului dobândea dragostea şi bucuria celorlalţi.
Pr. Iosif Ciolan
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu