Editorial: Unire avem. Avem nevoie de unitate

100 de ani. Mulți, puțini, nu știu. Privesc România la vârsta centenarului, vârsta maturității. Au tânjit românii, separați în granițele altor state, după unirea tuturor celor de-o credință, de o limbă și un neam. În 1918, în urma jertfelor de sânge românesc, cu binecuvântarea Proniei dumnezeiești și datorită conjuncturii europene favorabile, idealul românilor primește un chip. Și un nume. Oameni mari, Românie Mare. Formal, România ne-a îmbrățișat pe toți românii ca într-o taină a nunții. Firesc, în anii ce urmau, se cuvenea să ne cunoaștem mai bine, să ne iubim mai mult și să dezvoltăm conștiința apartenenței la un neam creștin. Se cuvenea.

Dar am impresia că dragostea s-a consumat până la nuntă, apoi parcă începe declinul. Poate că vitregiile vieții, lipsa de maturitate a neamului abia unit, regimul comunist al urii și al suspiciunii, apoi capitalismul banului câștigat ușor pe pieptul vecinului, ne-au împiedicat să desăvârșim unirea. Unirea în gândire, în simțire, iubirea de țară, de om. Nu e prea târziu să cerem de la Dumnezeu să vindece rănile asupririlor, rănile invidiei, ale vânzării de frate pe un zâmbet superior. Să cerem să nască în noi nevoia de iubire, nevoia de slujire a celuilalt, nevoia de a respecta.

În textele care au consfințit unirea, iubitorii de neam au cerut unirea necondiționată și pe vecie a tuturor românilor; testament de unitate și iubire, lăsat urmașilor până în veci. Caută unii interesați de dezbinarea noastră să ne rupă unitatea de simțire, dar uneori nu mai au ce rupe; parcă nu ne dăm rând la rupt cămașa unității.

 Mă gândesc la rugăciunea-testament a Mântuitorului din Grădina Ghetsimani (Ioan 17); „ca să fie una precum suntem și Noi (v. 11) ... așa și aceștia în Noi să fie una”(v. 21). Unitatea desăvârșită o putem construi pe unitatea de credință, întrucât ruperea de Cer are consecință și ruperea de pământul fertilizat de sângele eroilor neamului.

Astăzi suntem chemați să dăm mărturie de unitate și să apărăm identitatea noastră de credință, de cultură, de limbă și de neam. Pentru noi și pentru urmașii urmașilor noștri. Vom da răspuns în fața trecutului și viitorului despre cum trăim prezentul. Să învățăm să construim pe succesul celui cu care stăm umăr la umăr. În unitate, toți avem de câștigat; și duhovnicește, și trupește.

Să trăim fericiți până la adânci bătrâneți!

Pr. Ciprian Adomnicăi - Șoarș, Protopopiatul Făgăraș 2

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 103, mai-iunie 2018

Editorial: Bătrânețe și frumusețe

„Un om care nu a crezut toată viața, poate crede la bătrânețe, cu condiția să aibă o inimă bună. Dar inima rea nu se schimbă la bătrânețe, căci are nevoie de timp. Inima nu se schimbă prin voință, ci prin lucrare. Prin voință se schimbă doar mintea.” (Părintele Savatie Baștovoi)

De multe ori constat cu tristețe acest lucru: după o anumită vârstă omul nu se mai poate schimba esențial. Decât, poate, atunci când intervine în viața lui o criză cumplită; moartea unui copil cred că e cel mai elocvent și dureros exemplu.

La bătrânețe omul nu mai poate purta mască. Cu vârsta scade considerabil puterea de autocontrol, de a te preface pentru a salva aparențele sau pentru „a da bine” în fața celorlalți. Și astfel ajungem să fim oglinda exactă a ceea ce am făcut în viață până atunci.

Am întâlnit adesea bătrâni întunecoși, scorburoși, plini de răutate și veșnic nemulțumiți. Aceștia sunt o adevărată provocare pentru cei din jur de a-și exersa intens virtutea răbdării.

Dar am avut și imensa binecuvântare de a cunoaște îndeaproape bătrâni atât de frumoși! Plini de lumină și bunătate, răbdători, glumeți, primitori și iubitori. Întotdeauna credincioși. Celor care au plecat la Domnul le port un dor nestins. Îmi lipsesc cuvintele lor, încurajările care mă întăreau la greu, manifestarea dragostei lor necondiționate. Dar viețile lor m-au marcat definitiv, iar din lumina lor eu iau în continuare lumină, căci ea e vie și dincolo de moarte.

Cum să facem să urmăm acestora din urmă? – e un gând care îmi revine adesea în minte. Îmi aduc aminte de ceea ce spunea Părintele Teofil, că noi cel mai adesea dăruim puterea pe care o avem la tinerețe celor trecătoare: carieră, avere, plăceri mai mari sau mai mici. Preocuparea pentru creșterea duhovnicească, pentru cultivarea unei relații stabile cu Dumnezeu, pentru întâlnirea cu El în Sfânta Liturghie, toate acestea (dacă ne vin în minte!) cel mai adesea le amânăm pe... mai încolo. Și trec anii, și trece viața. Și nu realizăm că ne împietrim în ceea ce trăim, iar piatra nu mai poate fi modelată. Doar spartă.

Vremurile în care trăim cu siguranță nu ne ajută în acest sens! Toate sunt făcute să ne deturneze de la Cel este cel mai important în viața aceasta: Dumnezeu. Sarcinile pe care le avem de împlinit se înmulțesc mereu. Informațiile pe care le primim prin mass media sunt dirijate, controversate, otrăvitoare și foarte adesea mincinoase. Suntem intoxicați. Publicitatea care ne este vârâtă prin toți porii ne îndeamnă mereu la consum, consum, consum. Și puținul timp liber îl consumăm adesea frivol și inutil: în fața televizorului sau pe rețelele de socializare.

Și timpul trece, și viața trece. Și nu mai apucăm să facem lucrarea aceea de care e nevoie ca să ne îmbunătățim inima, cum spune părintele Savatie în cuvântul de la care am pornit.

Să ne lărgim inimile. La asta suntem chemați. Să le curățăm, ca să Îl putem descoperi acolo pe Domnul. Iar unde e El vor încăpea – cu bune și cu rele – și cei ai familiei noastre, și cei cu care ne întâlnim în viața zilnică, și cei care ne iubesc, și cei care ne urăsc, și cei care ne bucură, și cei care ne agasează.

Inima largă face omul frumos.

Natalia Corlean

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 102, martie-aprilie 2018

Postul: confruntare pro şi contra

A scrie un articol despre post este puţin, dacă se are în vedere că a posti înseamnă mai mult decât a nu mânca şi mai puţin decât a-ţi chinui trupul. Cine se hotărăşte să postească se înscrie într-un război amplu dus pe mai multe fronturi: trupesc, duhovnicesc, culinar, psihologic şi social, scopul acestui efort fiind apropierea de Dumnezeu. Este un război a cărui complexitate ne poate dezarma, dacă se ia în considerare doar efortul investit, în detrimentul beneficiilor pe care ni le aduce postul. De aceea este nevoie de îndrumarea unui duhovnic.

Interpretări diabolice

Ca duhovnici observăm, totuşi, că sunt puţini cei care postesc, că puţini creştini iau hotărârea de a posti. Mulţi dintre ei sunt convinşi că postul este inutil, fără să fi încercat vreodată să postească. Şi ne dăm seama că prima luptă a postului s-a consumat în plan raţional, iar argumentele contra postului au câştigat. Ba mai mult, s-au găsit şi citate biblice care să argumenteze că „nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Matei 15,11).

Asupra acestei lupte din plan raţional aş vrea să ne oprim în acest articol, deoarece doar câştigând-o putem ajunge să postim. Aşadar, hotărârea de a posti este precedată în plan mintal de o confruntare a argumentelor pro şi contra post. Am numit-o „luptă” deoarece consider că diavolul, duşmanul mântuirii noastre, are o implicare mare în această confruntare a gândurilor. Să luăm ca exemplu citatul biblic amintit mai sus.

Ştim că diavolul spune jumătăţi de adevăr. Cuvintele „nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” aparţin, într-adevăr, Mântuitorului Hristos, dar ele nu se referă la mâncarea de post sau de dulce. Dacă vom citi în continuare textul evanghelic vom vedea că prin cuvintele respective Mântuitorul se referă la a mânca cu mâinile nespălate: „Gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule, acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om” (Matei 15, 19). Legătura făcută între cuvintele respective şi post nu aparţin Domnului Hristos, ci diavolului. De altfel, Mântuitorul nu ar fi putut să desfiinţeze postul, cât timp El postea.

Să tăiem gândurile cu sabia Scripturii

Este un şiretlic specific diavolului, care a folosit aceeaşi metodă şi când L-a ispitit pe Domnul Hristos pe Muntele Carantaniei, acolo unde a postit patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Confruntarea este relatată de evangheliştii Matei (cap. 4) şi Luca (cap. 4). Observăm că Mântuitorul nu discută cu diavolul care Îl ispiteşte, ci îi răspunde cu citate din Sfânta Scriptură, în felul acesta câştigând lupta. Este o metodă potrivită şi pentru noi atunci când luptăm cu gândurile strecurate de diavolul, care încearcă să ne convingă să nu postim: gândurilor să le punem înainte un citat din Sfânta Scriptură.

Să pornim, aşadar, o scurtă călătorie printre gânduri şi citate biblice[1], fără a avea pretenţia că le-am epuizat.

·          Gândului care ne spune că nu este nici o legătură între mâncare şi relaţia noastră cu Dumnezeu să-i spunem: „Când vei mânca şi te vei sătura, atunci păzeşte-te, să nu se ademenească inima ta, ca să nu uiţi pe Domnul.” (Deuteronom 6, 11-12);

·          Gândului care pofteşte să se sature de mâncare şi băutură şi crede că din acestea nu va veni nici un rău pentru suflet: „A mâncat Iacov, s-a îngrăşat Israel şi s-a făcut îndărătnic; îngrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a şi s-a umplut de grăsime; a părăsit pe Dumnezeu, Cel ce l-a făcut şi a dispreţuit cetatea mântuirii sale.” (Deuteronom 32,15);

·          Gândului care ne sperie de mâncarea săracă să-i spunem: „Mai bună este o bucată de pâine uscată în pace, decât o casă plină cu carne de jertfe, dar cu vrajbă.” (Pilde 17,1);

·          Gândului care ne spune că din cauza postului vom slăbi, ne vom îmbolnăvi sau ne vom urâţi să-i spunem: „Iar Daniel a zis către supraveghetorul pe care căpetenia famenilor îl pusese peste Daniel, Anania, Misael şi Azaria: Încearcă o dată cu servii tăi timp de zece zile şi dă-ne să mâncăm bucate din zarzavaturi şi să bem apă! Apoi să te uiţi la chipurile noastre şi la chipul tinerilor care mănâncă din bucatele regelui şi cum ţi se va părea, aşa fă cu supuşii tăi! Atunci el le-a ascultat această rugăminte şi a încercat timp de zece zile. Şi după un răstimp de zece zile, ei arătau mai arătoşi şi mai graşi la trup decât toţi tinerii care mâncau din bucatele regelui.” (Daniel 1, 11-16);

·          Gândului care ne spune că este de ajuns credinţa şi nu mai trebuie să postim: „Atunci Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari şi până la cei mai mici... Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile cele rele.” (Iona 3, 5…10);

·          Gândului care ne spune că ne vom face de ruşine înaintea prietenilor dacă postim: „Pentru credinţa sufletului tău nu te ruşina, căci este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care aduce mărire şi har.” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 4, 22,23);

·          Gândului care ne spune că Domnul Hristos nu ne-a îndemnat să postim: „Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală” (Matei 6,17);

·          Gândului care ne arată că postul este inutil: „El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Marcu 9,29);

·          Gândului care încearcă să ne convingă să ne îngrijim de trupul nostru prin mâncăruri şi băutură: „Grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13,14);

·          Gândului care ne spune că vinul este de post şi putem bea când şi cât vrem: „Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul.” (Efeseni 5,18).

Astăzi sunt Paştile şi scriu aceste rânduri cu nostalgia şi bucuria postului care s-a încheiat.

Pr. Ioan Paroş, Parohia ortodoxă Boholţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 96, martie-aprilie 2017

---

[1] Citatele sunt luate din Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997.