Recomandari din arhiva: nr 8 - septembrie 2007

• Editorial: Coborârea care înalţă
• Mitropolitul Varlaam al Moldovei a fost canonizat
• „Să fiţi statornici în credinţa strămoşească!“ - interviu cu părintele Aurel Răduleţ
• „Am fost instalat într-o atmosferă de mare sărbătoare“- interviu cu părintele Iulian Ungureanu din Văleni
• Ce trebuie să ştim despre Sfântul şi Marele Mir
• Cuvioasa Parascheva, ocrotitoare neobosită
• Mănăstirea „Sf. Apostol Andrei“, rod al dragostei şi străduinţei
• Parintele Teofil despre tineri
• Temelia familiei şi „nepotrivirile de caracter“
• Adevărata iubire
• O descoperire de senzaţie în lumea medicală: Telegonia
• Biserica “Sfinţii Trei Ierarhi” din Făgăraş

Editorial: Hristos a înviat!

Vremea Postului Mare a fost şi va fi întotdeauna o perioadă binecuvântată. O vreme în care fiecare dintre noi ne-am angajat într-un efort spiritual, iar acest efort a avut ca scop dobândirea virtuţilor. Podoabele sufleteşti pe care am căutat să le dobândim în vremea postului au fost rezumate în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Ne-am străduit să scăpăm de trândăvie, de grija de multe, de iubirea de stăpânire şi grăirea în deşert şi am căutat să punem în locul lor curăţia, gândul smerit, răbdarea şi dragostea, vederea propriilor păcate şi neosândirea aproapelui. Acum e vremea bucuriei şi a veseliei, e vremea să ne bucurăm de Învierea Domnului Iisus Hristos şi de învierea noastră, să ne bucurăm că Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe toţi din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer. Iar acest fapt este simţit şi perceput cu adevărat doar de cei care într-adevăr au reuşit în această vreme trecută a postului măcar într-o mică măsură să se spele de noroiul păcatului. Căci, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, conştiinţa curată face sărbătoarea.
Acum suntem îndemnaţi să ne bucurăm şi să ne veselim de darurile Învierii. Însă trebuie să fim cu băgare de seamă ca nu cumva, din prea multă veselie, să ne întoarcem prin neglijenţă la păcatele pe care le-am făcut înainte de post şi pentru care ne-am pocăit şi am primit iertare. Pentru a nu ne fi ostenit în zadar, să avem şi pe mai departe atenţia trează ca păstrând ceea ce am dobândit de la Dumnezeu, să adăugăm la acestea ceea ce ne dă Învierea Domnului, căci Învierea este luminoasă, dătătoare de bucurie, aduce pace şi binecuvântare.
În bisericile noastre răsună cântarea: Ziua Învierii şi să ne luminăm cu prăznuire şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm. Să zicem „fraţilor” şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere şi aşa să strigăm: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”. Pentru ca bucuria noastră să fie deplină, să urmăm îndemnului acestei minunate cântări: să ne luminăm cu prăznuirea şi sufletele noastre să salte de bucurie, să ne îmbrăţişăm unii pe alţii cu îmbrăţişare sfântă, să-i numim fraţi chiar şi pe cei ce ne urăsc, îndepărtând orice urmă de răutate din viaţa noastră, să iertăm toate pentru Înviere. Pentru că, dacă nu iertăm, în zadar ne-am ostenit cu postul. Dacă nu iertăm nici noi nu vom fi iertaţi, după cum ne-a făgăduit Dumnezeu, iar fără iertare nu vom putea primi nici bucuria.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Trepte spre mântuire (2)

Înainte de a pleca la Domnul, la rugămintea fierbinte a obştii sale, Sfântul Naum al Ohridei le-a lăsat acestora patru „aşezăminte”, trepte spre mântuire pe care cel care vrea să se mântuiască trebuie să le urce. Ele au fost transmise nouă de Sfântul Nicolae Velimirovici, care le-a preluat „după o predanie străveche din Makedonia“; versiunea românească a apărut la editura Predania. După ce în numărul trecut aţi putut citi despre primele două trepte, trezirea şi pocăinţa, cuvântul Sfântului Naum continuă cu celelalte două, curăţirea şi împărtăşirea.

3. Curăţirea - „Poate un om care stă pe un mal al lacului să spele o pânză care se află pe celălalt ţărm?“

Curăţirea urmează după pocăinţă – şi anume, după pocăinţa cea mare şi desăvârşită. Pocăinţa cea mică este ca o scărpinare a rănii ce-l arde şi îl mănâncă pe om. Curăţirea este tămăduirea rănii. De îndată ce omul se pocăieşte cu adevărat de păcatele făcute, are două dorinţe: să şteargă cumva din trecut negrele sale păcate şi să nu le mai săvârşească niciodată. Cum îşi va şterge omul păcatele din zilele cele de demult, din vremile care nu se întorc? Poate un om care stă pe un mal al lacului să spele o pânză care se află pe celălalt ţărm? Zilele ce s-au dus nu se află sub stăpânirea noastră, ci sub stăpânirea lui Dumnezeu. Şi numai Unul Dumnezeu, Atotţiitorul, poate spăla şi albi zilele noastre negre din trecut. Singur Dumnezeu poate ierta păcatele şi le poate şterge din viaţa noastră. Curăţirea de păcate o face Însuşi Dumnezeu, prin Duhul Său cel Sfânt. Domnul lucrează, cu dragoste, curăţirea tuturor celor care i-o cer. Precum maica îşi spală cu bucurie şi cu dragoste pruncul care a căzut în noroi şi s-a murdărit, ce vine plângând şi-o roagă să-l spele şi să-l curăţească, aşa şi milostivul nostru Tată ceresc îi curăţeşte pe păcătoşii ce strigă către El, întinaţi fiind.
Numai Unul Dumnezeu cel Viu poate să ierte păcatele şi să le şteargă din viaţa noastră, numai El poate mai vârtos decât zăpada să albească sufletul nostru, după cuvintele psalmistului. Dar Bunul Dumnezeu ne-a poruncit şi osteneală pe măsura puterii şi înţelegerii noastre. Fiul lui Dumnezeu a arătat limpede voia lui Dumnezeu: Osteniţi-vă cu postul, cu rugăciunea, cu milostenia, cu plângerea, cu iertarea păcatelor celorlalţi, cu înfrânarea, curăţia trupească şi duhovnicească, cugetarea la Dumnezeu, cu pomenirea morţii şi a înfricoşatei Judecăţi a lui Dumnezeu, cu cugetarea la fericirea veşnică a dreptului şi la cumplitele munci ale păcătosului în iad, şi cu toate celelalte poruncite în Evanghelie.
Toate acestea slujesc la curăţirea sufletului de păcate. Celui ce trece una dintre acestea cu vederea, cu anevoie i se vor vindeca rănile păcatului. Trezirea înseamnă vederea rănilor sufletului. Pocăinţa înseamnă tăierea şi deschiderea acestora. Curăţirea înseamnă că omul a făcut totul să scoată tot puroiul din rană, ca aceasta să se poată tămădui. Şi atâta vreme cât rănile sufletului nu se vor tămădui, trebuie să ne căim şi să ne curăţim, şi fie de vrem fie de nu vrem, să ne gândim la aceste răni. Cât trebuie să se căiască omul? Câtă vreme rănile nu se curăţesc şi nu se vindecă pe deplin, şi până ce piere urma lor. Căci căinţa este deschiderea neîncetată a rănilor sufletului. Rănile nu se pot curăţa de puroi dacă nu le deschidem mereu. De aceea, nu poate fi curăţire fără pocăinţă. Când rănile s-au curăţit şi s-au vindecat pe deplin, atunci nu mai sunt răni, şi nici căinţă. Atunci încetăm a ne mai gândi la păcatele săvârşite. Aşa cum nu ne mai gândim la rănile ce le-am avut cândva pe trup şi acum s-au vindecat, aşa nu ne mai gândim nici la păcatele care au trecut şi care s-au şters din sufletul nostru.
Dar şi cu toate ostenelile şi chinurile pentru curăţirea sufletului, nicicând nu ne-am curăţa fără puterea dătătoare de har a lui Dumnezeu.

4. Împărtăşirea - „Poate fi, oare, iubire mai mare decât aceasta?“

Când sufletul ce s-a trezit şi s-a pocăit este curăţit de păcat, se aprinde de negrăită dragoste pentru Ziditorul Său. Nu vrea, nici măcar o clipă, să se despartă de El, ci arde de dorinţa de a se uni cu El pururi. Această unire se poate înfăptui prin gânduri, prin cuvinte şi prin fapte, adică prin minte, prin simţăminte şi prin voinţă. Împărtăşire sau cuminecare înseamnă unire. Prin ce Îl putem iubi pe Dumnezeu – prin acestea ne putem şi uni cu El. Căci s-a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta.” (Deut. 6,5)
Dar omul nu se poate uni cu Dumnezeu până ce nu se desparte de toate cele pământeşti, de tot ce este vremelnic şi muritor. Omul se uneşte cu Dumnezeu prin minte atunci când se osteneşte a cugeta fără viclenie la tot lucrul, aşa cum singur Dumnezeu cugetă. Şi mai mult se uneşte omul cu Dumnezeu cu mintea când se gândeşte neîncetat la El, la însuşirile Sale, la puterea, înţelepciunea, bunătatea şi veşnicia Sa. Omul se uneşte cu Dumnezeu prin inimă când aceasta se umple de dragoste, de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru tot ceea ce iubeşte Dumnezeu. Iar pe cine şi ce iubeşte Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut din descoperirea Adevărului. Însă inima întinată nu-L poate vedea, nici iubi pe Dumnezeu, numai inima curăţită de toată patima şi de mincinoasa iubire vremelnică. Omul se uneşte cu Dumnezeu prin suflet atunci când cu bucurie împlineşte toate dumnezeieştile porunci şi pe toate se osteneşte a le învăţa, ca pe toate să le poată împlini, până la cea din urmă. Şi toate poruncile lui Dumnezeu i se par uşoare, iar el ceva mai greu şi prea-anevoie ar dori să facă, din dragoste pentru Ziditorul său. De aceea în mulţi iubitori ai Domnului s-a născut dorinţa de a îndura munci şi a muri muceniceşte pentru Cel pe care-L iubesc.
Şi aşa, fraţilor, trei sunt felurile unirii sau împărtăşirii noastre cu Dumnezeu. Unul este gândit, al doilea este simţit, iar al treilea este lucrător. Dar culmea unirii noastre cu Dumnezeu este Împărtăşania cu Trupul şi Sângele Fiului lui Dumnezeu. În aceasta sunt toate, ea este totul. Această unire cuprinde toate celelalte feluri de unire, această împărtăşire cuprind toate celelalte împărtăşiri. Dumnezeu, fraţilor, S-a arătat în trup pentru ca noi, cei trupeşti, să ne putem uni cu Dânsul, împărtăşindu-ne din Trupul şi Sângele Său. Poate fi, oare, iubire mai mare decât aceasta?


Fericit cel ce se împărtăşeşte cu mulţămită. Fericit cel ce se desparte de lumea aceasta trezit, pocăit, curăţit şi împărtăşit. Trezirea este vederea rănii sufletului. Pocăinţa este tăierea şi deschiderea acestor răni. Curăţirea este deplina tămăduire a rănilor făcute de păcate. Iar Împărtăşania este, fraţilor, revărsarea înlăuntrul nostru a unei vieţi noi, a unei sănătăţi şi puteri noi.

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Vedeţi şi:
Trepte spre mântuire (1)

Cânt în duh de rugăciune la Viştea de Sus

Tradiţia continuă la Viştea de Sus, unde duminică, 22 martie, în duminica precedentă sărbătorii Bunei Vestiri, a avut loc cea de-a patra ediţie a Festivalului de cântări religioase „Buna Vestire”. Situat în duhul tradiţiei inaugurate în vremea Mitropolitului Andrei Şaguna, festivalul a adunat în acest an 13 coruri din două judeţe.


Iniţiativa Mitropolitului Andrei Şaguna
S-a scurs mai mult de un secol şi jumătate de când, la propunerea Mitropolitului Andrei Şaguna, s-a inaugurat în spaţiul transilvănean cântarea corală, întrucât: „În biserica sa catedrală, Şaguna a introdus mai întâi cântarea chorală după note (1850) iar în 1854 a tipărit cântările Liturghiei Sfântului Ioan Chrisostom pentru chor mixt în patru voci”. Introducerea cântării corale în Biserica Ortodoxă transilvăneană s-a datorat în mare parte spiritului de reformă de care a fost cuprinsă întreaga societate românească în secolul al XIX-lea.
De atunci şi până astăzi iniţiativele mitropolitului au prins contur în bisericile ortodoxe din cuprinsul eparhiei sale. Polifonia corală s-a manifestat pregnant în Ţara Făgăraşului odată cu înfiinţarea corului mixt, în 1871, care - sub conducerea teologului Vincenţiu Grama - „de mai multe ori a cântat liturghia în biserică”. Prin acţiunile organizate sub egida ASTRA la Făgăraş s-au ţinut cursurile dirijorale din vara anilor 1935 şi 1936 realizate prin străduinţa, priceperea şi destoinicia profesorului Iorgu Sandu. Pregătirea celor 40 de absolvenţi-învăţători a amplificat şi generalizat fenomenul muzical coral în arealul făgărăşean, organizându-se anual concursuri ale formaţiilor corale.

Pe urmele vrednicilor înaintaşi
Festivalul de cântări religioase „Buna Vestire” organizat an de an la Viştea de Sus este o dovadă incontestabilă a faptului că spiritul şagunian alături de străduinţa vrednicilor înaintaşi, dascălii de muzică şi dirijorii făgărăşeni, dăinuiesc şi sunt mereu prezente în conştiinţa contemporaneităţii. Existenţa corurilor parohiale, în majoritate săteşti, fac dovada elocventă a acestui fapt.
Ediţia a IV-a a Festivalul „Buna Vestire”, ţinut în Duminica a treia din Post, închinată Sfintei Cruci, a reunit coruri din protopopiatele Făgăraş şi Avrig. Cele 13 formaţii corale prezente au interpretat, monodic şi polifonic, piese religioase şi pricesne populare în cinstea Bunei Vestiri şi a Sfintei Cruci, arătând că vestea cea bună a mântuirii neamului omenesc se realizează prin jertfa de pe Cruce a Mielului nevinovat, Fiul lui Dumnezeu întrupat, şi vestind în chip profetic că „prin sufletul Maicii va trece sabia”.

Recunoaşterea ostenelii şi dăruirii


Alături de organizatori, preşedintele Juriului, Prea Sfinţitul Andrei Făgărăşeanul a înmânat premiile celor mai reprezentative formaţii corale şi dirijorilor care le-au îndrumat, încurajând şi binecuvântând osteneala şi dăruirea celor care se jertfesc pe altarul credinţei prin artă şi prin cânt, în efortul comun de exprimare cantabilă, polifonică, a rugăciunii:
Premiul I : Corul Parohiei din Şinca Nouă - dirijor: Prof. Gheorghe Malene
Corul Parohiei din Viştea de Sus - dirijor: Prof. Liviu Boantă
Premiul II: Corul Parohiei din Viştea de Jos - dirijor: Prof. Gheorghe Malene
Corul „Armonia“ al Parohiei „Sf. Ilie“ din Victoria - dirijor: Prof. Ioan Timoftă
Premiul III: Corul Parohiei din Drăguş - dirijor: teolog Alexandru Bobeica
Corul Parohiei din Sâmbăta de Sus-Răsăriteană - dirijor: Alina Moldovan
Piesele corale şi pricesnele care au răsunat la Viştea de Sus au avut menirea de a înălţa sufletele către Dumnezeu, prin rugăciune în cânt şi armonie, uşurând drumul spre Înviere.

Prof. Drd. Gheorghe Malene

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Vizită arhierească la Cincu

Bucurii duhovniceşti şi arhierească binecuvântare pentru locuitorii comunei Cincu. Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit ca de Buna-Vestire, acest praznic al bucuriei pe care îngerul Gavriil a adus-o din cer şi ne-a împărtăşit-o prin Maica Domnului, să avem cinstea de a-l avea în mijlocul nostru pe Prea Sfinţitul Părinte Andrei Făgărăşeanul, la taina Sfântului Maslu, cu ocazia celui de-al doilea hram al parohiei noastre.
Ne-am bucurat că, în mai puţin de doi ani, un arhiereu a poposit în mijlocul nostru, vizita Prea Sfinţitului Andrei fiind o binecuvântare, o mângâiere pentru iubiţii noştri credincioşi şi un semn al preţuirii şi dragostei. Prea Sfinţitul ne-a vorbit din inimă pentru inimile noastre despre Buna-Vestire, taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, pe care Dumnezeu a descoperit-o prin zămislirea Fiului Său în pântecele Fecioarei Maria.
Această zi de mare sărbătoare pentru parohia noastră s-a încheiat cu o agapă la care a luat parte Prea Sfinţitul Andrei cu preoţii slujitori şi membrii Consiliului parohial, împreună cu primarul comunei.

Pr. paroh Florin Butum

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Hristos a înviat! – responsabilitatea unei mărturisiri

“Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (I Corinteni 15, 14).


Noaptea Învierii
O noapte emoţionantă. Plină de bucurie. Lumină, veselie, strălucire, jubilaţie. Sunt doar câteva cuvinte care exprimă frumuseţea acestei nopţi. Este noaptea în care fiecare altar în parte, fiecare biserică atrage ca un magnet sute şi mii de credincioşi în jurul ei. Motivul este unul singur. HRISTOS A ÎNVIAT!
Mă întreb uneori însă ce ne atrage pe noi în noaptea de Înviere în jurul bisericilor. Credinţa? Festivismul slujbei? Îndemnul conştiinţei de a participa şi noi măcar o dată în an la o slujbă religioasă, încercând să ne amăgim că i-am dat şi sufletului măcar o dată în an hrană sufletească? Sau poate încercarea de a fi „în trend”, de a fi în rând cu lumea… spiritul de turmă. Dacă toţi merg acolo, eu nu pot să stau de-o parte.
Indiferent de motivul care ne adună în jurul bisericii, cu toţi trăim un sentiment aparte care ne face ca an de an să nu putem refuza această chemare a lui Hristos.
Este fascinant cum, fără a avea o pregătire prealabilă, ne integrăm perfect în aceea imensă masa de oameni. Şi chiar dacă nu am fost pregătiţi pentru a trăi un sentiment religios, începem să sesizăm misterul divin care domneşte în aer.

Întuneric şi lumină
La un moment dat întunericul inundă întreaga biserică. Este emoţionant. Dar nu ai dori ca întunericul acesta să dureze o veşnicie. Chiar şi cele câteva clipe ţi se par prea lungi. Aştepţi ceva. Ai nevoie de ceva. Aştepţi lumina. Îţi doreşti lumina. Nu-ţi dai seama că acel întuneric este de fapt o stare adâncă a sufletului tău care iubeşte lumina. Şi deodată în faţa ta o mică lumină sparge întunericul şi în clipa aceea auzi ca prin farmec o voce care te invită: „VENIŢI DE LUAŢI LUMINĂ!”.
Din această clipă începe bucuria. Bucuria că şi tu eşti purtător de lumină. Şi îţi doreşti ca în mâna ta să porţi această lumină care a spulberat întunericul. E fascinant cum în clipa aceea nu te simţi doar un purtător de lumină, ci ai impresia că tu însuţi eşti o lumină. Este copleşitor sentimentul de purtare de grijă pe care îl ai faţă de lumina pe care o porţi în mâinile tale. E ca şi cum tu eşti una cu această lumină, iar dacă ea s-ar stinge, te-ai stinge şi tu.

Mărturisirea bucuriei
Şi totuşi, bucuria nu o trăieşti deplin acum. Şi îţi dai seama de acest lucru peste câteva momente când, în mijlocul acestui iureş de mulţime, auzi un glas comun care mărturiseşte aproape instantaneu: „ADEVĂRAT A ÎNVIAT”. Atunci sesizezi că în faţa bisericii cineva trăieşte cu emoţie o bucurie pe care ţi-o împărtăşeşte şi ţie. Acum i-ai auzit şi tu glasul: „HRISTOS A ÎNVIAT!”. Eşti luat şi tu de valul freneziei care te înconjoară şi răspunzi şi tu împreună cu cei din jurul tău: „ADEVĂRAT A ÎNVIAT”. Abia acum realizezi că tu nu ai venit în noaptea de Paşti ca să vezi un spectacol religios, stând deoparte ca un spectator, ci că tu însuţi eşti parte integrantă în această realitate tainică, în acest mirific spectacol cosmic.
Dar, ca orice lucru pământesc, ceea ce are un început, are şi un sfârşit. Cortina cade. Luminile se sting. Iar tu te îndrepţi bucuros spre casa ta. Ai fost la ÎNVIERE.

Declinul bucuriei
A doua zi când ieşi pe stradă auzi abia şoptind pe cineva care se apropie de tine „Hristos a înviat!”. Îi răspunzi cu gura pe jumătate, abia auzindu-te pe tine însuţi „Adevărat a înviat!”. E ciudat cum în noaptea care a trecut mărturiseai aproape strigând că a înviat cu adevărat, iar acum glasul tău a scăzut în intensitate. Nu reacţionezi pe moment. Dar îţi dai seama că a doua zi acest „adevărat a înviat” este şi mai puţin convingător. Şi încet, încet frenezia cu care îl mărturiseai în noaptea învierii dispare ca prin minune. De ce? Pentru că nu te raportezi la învierea Domnului decât în noaptea de Înviere.

Ceea ce dobândim uşor dispare la fel de uşor
În noaptea în care ai auzit vestea că Hristos a înviat, tu te-ai şi grăbit să o confirmi. Altfel spus, ai auzit o noutate, iar tu ai răspuns că, de fapt, îţi era cunoscută, că o ştiai dinainte. E ca şi cum cineva te-ar anunţa la răsăritul soarelui că s-a făcut ziuă, iar tu i-ai răspunde în gura mare că aşa e.
Ştii cât de greu le-a fost sfinţilor apostoli să creadă în învierea Domnului şi cât de uşor ni se pare nouă, celor de astăzi, să credem şi să mărturisim? Ei bine, tocmai de aici ne pândeşte primejdia. Din faptul că noi credem prea uşor. Apostolii au crezut prin motivaţie, noi credem prin inerţie. Motivaţia e profundă, duhovnicească, inerţia e superficială. Motivaţia îşi are temeiul în ceea ce se arată, inerţia se sprijină pe ceea ce am primit fără a căuta.
De aceea pentru noi schimbul acesta de cuvinte: „Hristos a înviat!” - „Adevărat, a înviat”! reprezintă de multe ori o simplă urare, o simplă salutare, care nu este încărcată de consistenţa credinţei noastre. Dar ea nu este nici vestire, nu e nici salutare, nici urare. Ea este o mărturisire de credinţă. Eu, cel care o rostesc, îmi mărturisesc credinţa că Hristos a înviat, iar cei care răspund, rostesc o mărturisire întăritoare, aceea că, într-adevăr, El a înviat.
Şi eu îţi mărturisesc cu bucurie că Hristos a înviat şi vreau să fii luminat şi tu de această bucurie a Învierii lui.
Hristos a înviat!

Pr. Iosif Ciolan

"De este cineva bun credincios şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat; de este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său; de s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum dinarul; de a lucrat cineva din ceasul dintâi, să-şi ia astăzi dreapta plată; de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască; de a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască, că de nimic nu se va păgubi; de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se aproprie, nimic îndoindu-se; de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit, că milostiv fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi; pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie; şi aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte şi faptele primeşte şi cu voinţa se împacă, şi lucrul cinsteşte şi socoteala o laudă. Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru şi cei dintâi şi cei de al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând, toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia bunătăţii."

fragment din Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de învăţătură în sfânta şi luminata zi a slăvitei şi mântuitoarei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Intraţi în bucuria Domnului!

"Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure, şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută: că a înviat Hristos, veselia cea veşnică."

Pe parcursul Postului Mare şi trecând apoi prin Săptămâna Patimilor şi Înviere, creştinul se trezeşte la o nouă viaţă. E vremea bucuriei că moartea şi păcatul au fost biruite de Hristos, Care ne oferă şi nouă darul de a trăi în bucurie. Începând cu noaptea de Înviere, intrăm într-o nouă perioadă a anului bisericesc, numită perioada Penticostarului. E o vreme când se deschide Împărăţia lui Dumnezeu, iar noi o putem gusta încă de aici, din viaţa noastră pământească. Pentru creştini, cele 50 de zile dintre Înviere şi Rusalii sunt marcate de lipsa postului, de bucuria şi lumina Învierii.

De la moarte la viaţă, de la păcat la virtute
Anul bisericesc este împărţit în trei perioade, numite – potrivit cărţilor de slujbă specifice fiecăreia dintre ele – perioada Octoihului, perioada Triodului şi perioada Penticostarului. În cea mai mare parte a anului ne aflăm în perioada Octoihului, care reliefează activitatea de propovăduire a Mântuitorului şi în care noi ne începem urcuşul spre mântuire învăţând despre „ce să facem ca să ne mântuim”. Perioada Triodului, care începe din Duminica Vameşului şi Fariseului şi ţine până la Paşti, ne pune în faţă pocăinţa. Hristos şi-a dat viaţa pentru noi, pentru a ne scoate din robia păcatului, iar pentru a învia împreună cu El, în noaptea de Înviere, trebuie mai întâi să ne pocăim, să ne cercetăm rănile pe care păcatele le-au făcut în sufletele noastre şi să le curăţim prin Taina Spovedaniei şi prin post, să iertăm.
După ce ne-am conştientizat patimile, în timpul Postului ne-am rugat zilnic rostind rugăciunea Sfântului Efrem Sirul ca Dumnezeu să ne scape de „duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert”. Am cerut să primim în schimb virtuţi: „duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei”, simţind gustul vieţii adevărate, la care ne cheamă Dumnezeu. Am exersat o viaţă echilibrată atât în hrană cât şi în comportamentul de zi cu zi, în care înlocuim păcatul şi răutatea cu virtutea, cu bunătatea, cu iertarea, o viaţă ancorată în rugăciune. Acestea sunt roadele Postului.
Dacă trăim această viaţă cu adevărat, în Vinerea Mare trecem împreună cu Hristos prin Patima Sa, prin Răstignire şi Moarte, pentru a învia împreună cu El, în Duminica Paştilor şi pentru a intra, apoi, într-o nouă perioadă, a bucuriei.

O anticipare a Împărăţiei lui Dumnezeu
Dacă Triodului îi este specifică pocăinţa, efortul omului în căutarea lui Dumnezeu, în timpul Penticostarului, Dumnezeu încununează acest efort al omului, oferindu-i darurile Sale. Dacă perioada Triodului ne atrage atenţia asupra păcatelor din viaţa noastră şi ne oferă mijloacele pentru a ieşi din robia lor şi din dependenţa de cele materiale, perioada Penticostarului este chiar Împărăţia lui Dumnezeu, în care noi putem trăi încă de acum, dacă împlinim Poruncile.
În timpul celor 50 de zile dintre Învierea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh la Rusalii, viaţa creştinilor este diferită de cea din celelalte perioade ale anului, ea este o prefigurare a vieţii celei veşnice, marcată de câteva elemente importante:
- lipsa postului. În Săptămâna Luminată miercurea şi vinerea este harţi, adică putem mânca de dulce, iar în cele două zile de post până la Rusalii este dezlegare la peşte.
- lipsa îngenuncherilor şi a metaniilor. În perioada Cincizecimii nu se îngenunchează şi nu se fac metanii, acestea fiind specifice pocăinţei.
- veşminte luminoase. În această perioadă în biserici totul este lumină şi frumuseţe, marcate prin culoarea albă a veşmintelor preoţilor şi diaconilor şi a acoperămintelor din biserică.
- salutul „Hristos a înviat!”. De la Paşti până la Înălţarea Domnului, creştinii nu se mai salută în modul obişnuit, ci salutul lor devine o adevărată mărturisire de credinţă: „Hristos a înviat!”, cu răspunsul: „Adevărat a înviat!”.
- slujbele sunt diferite. În loc de rugăciunile începătoare se cântă „Hristos a înviat…”, iar celelalte rugăciuni amintesc mereu bucuria Învierii.

Săptămâna Luminată
În cadrul Penticostarului, Săptămâna Luminată are un loc aparte; slujba Sfintei Liturghii din zilele acestei săptămâni se face la fel ca în noaptea Învierii. Textele liturgice sunt adevărate revărsări de bucurie. Prin Învierea lui Hristos se termină o perioadă a istoriei şi începe una nouă, în care ni se deschide Raiul. Nu mai suntem supuşi păcatului fără scăpare, ci de acum avem posibilitatea de a trăi în Rai, prin darurile lui Hristos: viaţă, lumină, pace şi bucurie.
În cuprinsul slujbelor din Săptămâna Luminată nu există cereri de iertare şi nu se citesc psalmi, iar uşile de la Sfântul Altar rămân deschise, pentru că raiul s-a coborât pe pământ, iar bucuria le covârşeşte pe toate.
În această perioadă, începe citirea Evangheliei de la Ioan, considerată cea mai profundă dintre cele patru Evanghelii. După şapte săptămâni de post şi trecerea cu Domnul prin moarte şi Înviere, suntem pregătiţi să înţelegem mesajele profunde ale acestei Evanghelii. Paştile ne ridică pe o treaptă mai înaltă de înţelegere, iar slujbele din Săptămâna Luminată reprezintă gândirea, simţirea şi trăirea cea mai înaltă a spiritualităţii ortodoxe.
Marea ispită a acestei perioade este să recădem în starea de dinaintea Postului şi să pierdem astfel tot ce am câştigat. Postul ne schimbă viaţa, ne echilibrează, ne învaţă să punem accentul pe lucrurile cu adevărat importante în viaţă, iar Învierea Domnului ne dăruieşte bucuria vieţii curate şi binecuvântate de Dumnezeu, bucurie pe care o putem păstra în continuare, dacă suntem atenţi să nu cădem în plasa delăsării, a lăcomiei pântecelui sau a somnului trupesc şi sufletesc.
Dacă reuşim acestea, fiecare sărbătoare a Învierii va fi pentru noi urcarea unei noi trepte în smerenie şi răbdare, în bunătate şi iubire, în aducerea cerului pe pământ.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Îngenunchem de Sfintele Paşti?

De la Sfintele Paşti până la Înălţarea Domnului nu îngenunchem. În genunchi am stat toată perioada Postului Mare, când ne-am pregătit, prin rugăciune smerită şi pocăinţă, pentru Înviere. Acum este vremea bucuriei, a biruinţei Domnului asupra morţii, a biruinţei asupra propriilor patimi împotriva cărora am dus luptă duhovnicească în timpul postului. Nu îngenunchem, pentru ca în felul acesta să mărturisim cu fapta învăţătura noastră de credinţă cu privire la Învierea Domnului şi învierea sufletelor noastre.

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Miracolul Luminii Sfinte

În fiecare an, deasupra Sfântului Mormânt de la Ierusalim se aprinde Lumina Sfântă, care se pogoară din cer în urma rugăciunilor Patriarhului Ierusalimului. Miracolul se întâmplă în fiecare an, la Vecernia din Sâmbăta Mare a Paştelui ortodox. Patriarhul este percheziţionat la intrarea în capela Sfântului Mormânt, apoi intră, însoţit de un arab musulman, care rămâne în prima încăpere a bisericuţei, numită „Capela îngerului“. Părintele patriarh înaintează în a doua încăpere şi îngenunchează în faţa Sfântului Mormânt, unde se roagă ca Dumnezeu să trimită Lumina.
După câteva minute, cei prezenţi din biserică observă o lumină puternică, ce apare diferit în ochii celor prezenţi. Sfânta Lumină este imaterială şi nu arde pe cei care o ating, de aceea credincioşii obişnuiesc să îşi ţină mâinile sau faţa deasupra flăcării, pentru binecuvântare. Lumina Sfântă nu apare decât de Paştele Ortodox şi la rugăciunea patriarhului ortodox.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Binecuvântarea bucatelor de Paşti

În noapte de Înviere, după încheierea Sfintei Liturghii, preotul binecuvântează bucatele care se vor gusta acum, după sfârşitul Postului. Aceasta semnifică faptul că, deşi s-a sfârşit postul, legătura omului cu Dumnezeu nu se sfârşeşte, ci ea se prelungeşte chiar în cele mai elementare activităţi ale omului, cum este şi mâncatul. Astfel, după slujba Învierii, creştinul nu merge la îmbuibare ci, cu mulţumire faţă de Dumnezeu pentru bucatele pe care le aşterne pe masa de sărbătoare, merge să se bucure şi de cele pământeşti, dăruite de Dumnezeu; cerem, prin rugăciunea rostită de preot, ca „gustând dintr-însele să ne umplem de harurile Tale cele date nouă cu prisosinţă şi de bunătatea Ta cea negrăită”.
Să ne fie toate spre bucurie şi aducerea aminte de dragostea permanentă a lui Dumnezeu către noi!

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Simbolul de credinţă (IV)

După ce am văzut că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, din cel de-al patrulea articol al Crezului învăţăm despre patimile Domnului şi despre legătura lor cu mântuirea noastră.

Articolul al IV-lea
„Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat.”

În zilele lui Ponţiu Pilat
Cuvintele „în zilele lui Ponţiu Pilat” realizează localizarea istorică a mântuirii: pe vremea când Iudeea era provincie romană, guvernată de către Pilat din Pont.

Hristos putea să nu moară
Cuvintele „S-a răstignit pentru noi” lămuresc motivul pentru care a pătimit, a fost răstignit şi a murit Hristos. Nu numai că El putea să nu moară, dar Hristos este Însăşi Viaţa. Sensul Lui nu este în moarte, ci în viaţă. Dar a murit pentru ca prin moartea Lui să ne răscumpere pe noi. În Hristos a fost răstignită întreaga fire omenească cea căzută prin păcat, fire asumată în totalitate de către El prin naştere. Hristos a devenit „Noul Adam”, restauratorul lui Adam cel vechi, care căzuse prin păcat.

Hristos a pătimit de bunăvoie
Când Apostolul Petru a tăiat cu sabia urechea lui Malhus, vrând să-L apere pe Iisus pentru a nu fi prins de iudei, Domnul l-a mustrat spunându-i că dacă ar dori S-ar putea apăra şi singur: „Ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Mt. 26, 53). Deci Domnul S-a lăsat prins, pentru ca astfel să fie adus ca jertfă de răscumpărare pentru păcatele noastre. A pătimit de bunăvoie, din iubire. Nimeni altul n-ar fi putut face aceasta, căci El singur dintre oameni S-a născut fără să moştenească păcatul strămoşesc - la Naştere, Hristos Şi-a însuşit întreaga fire omenească, în afară de păcat.

Hristos a pătimit cu trupul
Trupul este purtătorul firii omeneşti. Spunem că a pătimit cu trupul deoarece firea dumnezeiască nu putea nici pătimi, nici muri.

Hristos a murit pe cruce
Hristos a murit cu cea mai ruşinoasă moarte (pe cruce fiind răstigniţi marii tâlhari) pentru ca noi să conştientizăm cât de departe a ajuns răutatea omenirii în raport cu bunătatea dumnezeiască. Hristos a murit astfel şi pentru că deschiderea braţelor pe cruce s-a transformat într-o caldă înbrăţişare a întregii lumi de către Dumnezeu.

De ce „pentru noi”?
Pentru că Dumnezeu nu avea nevoie de jertfa aceasta, ci noi, cei care nu putem oferi nimic Celui Care ne dă nouă toate. El este Dătătorul nostru de bine şi Cel Care pe toate le chiverniseşte spre folosul nostru, încât viaţa să ne fie o continuă împărtăşire de harul dumnezeiesc.

Aşadar, noi suntem subiectul iubirii lui Dumnezeu şi nu trebuie să-I dezamăgim iubirea. Să avem în vedere că, pe crucea de pe Golgota, cea mai urâtă faptă păcătoasă a omului s-a întâlnit cu cea mai mare faptă a iubirii Domnului şi să nu repetăm istoria răstignirii lui Hristos prin viaţa noastră.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Vedeţi şi:

• Simbolul de credinţă (I)
• Simbolul de credinţă (II)
• Simbolul de credinţă (III)

Sfânta Nouă Mucenică Elisabeta (1864-1918) – ocrotitoarea pelerinilor la Locurile Sfinte

Anul trecut, în timpul pelerinajului la Locurile Sfinte, am avut bucuria de a o întâlni pe această sfântă. Atunci, nu ştiam nimic despre mucenicia ei, dar am fost impresionată de sfinţenia şi pacea din jurul moaştelor ei. Acum, încerc să v-o prezint pe femeia Elisabeta Feodorovna, o protestantă convertită la Ortodoxie şi o mucenică a Bisericii Ortodoxe Ruse din timpul regimului comunist, spunând la fel ca părintele care a tuns-o în monahism: "Acest veşmânt vă smulge din lume şi lumea se va îndepărta de dumneavoastră, dar, la timpul cuvenit, va depune mărturie pentru faptele bune, care vor străluci întru Slava Sa înaintea Celui Veşnic".

Prinţesă de Hessa şi Saxa. Prinţesa Elisabeta provenea din casele de Hessa şi Saxa, familii princiare ce se înrudeau cu majoritatea caselor regale din Europa. S-a născut la 1 noiembrie 1864, în localitatea Bessungen din Germania. Mama ei a murit de timpuriu, dar a insuflat copiilor principiile creştine şi dragostea pentru semenii lor. Elisabeta a fost sora mai mare a Alexandrei, ultima împărăteasă a Rusiei. În 1884, la vârsta de douăzeci de ani, s-a căsătorit cu Marele Duce Serghie Alexandrovici Romanov şi a devenit Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna a Rusiei.

Convertirea la Ortodoxie. Elisabeta şi-a păstrat confesiunea protestantă, chiar dacă s-a căsătorit cu al cincilea copil al ţarului. În timp, însă, ea şi-a deschis inima, a simţit frumuseţea şi profunzimea Ortodoxiei şi a hotărât să se boteze în Biserica Ortodoxă. Soţul ei a fost foarte bucuros, iar împăratul Alexandru al III-lea i-a oferit o icoană foarte preţioasă cu Mântuitorul Iisus Hristos, pe care a păstrat-o întreaga viaţă. Elisabeta Feodorovna a locuit şapte ani în Sankt-Petersburg, unde a dus o viaţă mondenă complexă: a participat la recepţii oficiale, la activităţi artistice, intelectuale şi sociale. Din momentul în care Marele Duce Serghie a devenit guvernatorul Moscovei, Elisabeta a putut să cunoască tradiţia ortodoxă pravoslavnică şi să viziteze locurile sfinte ale Rusiei centrale.

„A iubi înseamnă a ierta”. În 4 februarie 1905, Marele Duce Serghie Alexandrovici Romanov a fost omorât de un anarhist şi a devenit primul mucenic din familia imperială a Romanovilor. Marea Ducesă a reuşit să treacă peste această durere cu credinţă şi cu dragoste. L-a vizitat pe asasinul soţului ei în închisoare, i-a dus acestuia o Evanghelie şi i-a mărturisit că nădăjduieşte ca el să se pocăiască şi să fie iertat de Sfânta Treime. Pe locul unde a murit soţul ei a ridicat o cruce pe care a scris: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”

Comunitatea Martei şi Mariei. După moartea soţului ei şi după ce perioada de doliu s-a încheiat, ea s-a retras din palat, şi-a rezervat trei încăperi într-o altă clădire şi a început să ducă o viaţă de nevoinţă: a organizat „Comunitatea Martei şi Mariei“ - ce avea rolul de a-L sluji pe Dumnezeu şi pe semeni prin rugăciune şi faptă; dormea pe un pat de lemn fără saltea şi se ruga foarte mult. De asemenea, a înfiinţat un sanatoriu pentru femeile sărace, bolnave de tuberculoză şi un aşezământ pentru membrele Comunităţii, în cadrul căruia a organizat consultaţii şi îngrijiri gratuite pentru bolnavi, cursuri pentru infirmiere şi un mic spital. Partea medicală şi de îngrijire a fost dublată de ajutorul duhovnicesc pe care surorile din Comunitate îl acordau bolnavilor pe patul de moarte, încercând să nu ascundă gravitatea bolii, să îi pregătească creştineşte pentru plecarea spre Veşnicie, să citească psalmii fără întrerupere lângă trupul neînsufleţit până în momentul înmormântării. În 1910 Marea Ducesă Elisabeta a intrat în cinul monahal, iar Comunitatea s-a transformat într-o obşte de maici. În timpul Primului Război Mondial maicile din mănăstire au îngrijit soldaţii armatei ţariste.

Moarte martirică. Războiul a adus foamete, veşti false, calomnii şi revoluţia bolşevică, care a urmărit să înlocuiască monarhia şi credinţa în Hristos cu regimul comunist şi cu ateismul. În primăvara anului 1918 monahia Elisabeta a fost somată să părăsească Moscova şi a trebuit să plece spre Ekaterinburg, însoţită de ucenica Varvara. Apoi, a fost dusă la Alopaievsk, unde a fost ţinută prizonieră până în 18 iulie când, împreună cu Marele Duce Serghie Mihailovici Romanov, servitorul acestuia, F. Remcs, şi prinţii Ivan, Constantin şi Gheorghe Romanov, a fost aruncată într-o mină adâncă şi, astfel, a adormit întru Domnul. Trebuie să amintim că între anii 1917 şi 1918 au fost ucise 17 persoane din familia Romanov, fapt care îngăduie pe drept cuvânt să îi cinstim pe membrii acestei familii regale ca pe noi sfinţi mucenici ai vremurilor noastre.

Mutarea cinstitelor moaşte ale Sfintei Mucenice Elisabeta la Ierusalim. În 1918 amiralul Kolceak, comandantul armatei albe, a organizat slujba de înmormântare pentru cei adormiţi la Alopaievsk. În următorul an, trupurile lor au fost exhumate, au fost duse la Irkurţk, apoi transportate cu trenul spre China, unde au poposit la Pekin. De acolo, în 1920, prin grija marchizei Milford-Haven, sora maicii Elisabeta, trupurile mucenicelor Elisabeta şi Varvara au plecat spre Shanghai, prin Suez, Palestina şi au ajuns la Ierusalim.
În 1888 Marea Ducesă venise la Ierusalim, împreună cu soţul ei, pentru a participa la sfinţirea bisericii ortodoxe ruse a Sfintei Maria Magdalena, care era sediul misiunii ruseşti la Locurile Sfinte. Datorită acestei misiuni, pelerinii săraci din Rusia puteau veni o dată în viaţă să se închine şi să cinstească locurile în care a vieţuit Mântuitorul Iisus Hristos. Astfel Dumnezeu a rânduit ca trupul maicii Elisabeta să se reîntoarcă în această biserică, unde pelerinii îi aduc cinstire şi primesc în dar bucurii duhovniceşti şi întărire în credinţă. În 1992, Biserica Ortodoxă Rusă a canonizat mai mulţi sfinţi noi mucenici din perioada ateismului comunist. Monahia Elisabeta, Marea Ducesă a Rusiei, a fost canonizată şi a primit numele de Sfânta Nouă Mucenică Elisabeta.

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Părintele Savatie Baştovoi despre: Dragostea care ne sminteşte

Odată a trebuit să mă duc la gară să întâmpin un pachet de cărţi de la Bucureşti. Pentru că încurcasem autobuzele, am ajuns cu o oră mai devreme. Am hotărât să nu mă mai plimb aiurea încolo şi încoace şi m-am aşezat pe o bancă. Era foarte frig şi eu m-am folosit de prilej pentru a mă ascunde sub glugă de privirile trecătorilor care, atunci când văd un popă, fluieră, râd sau vor să-i dea un leu. Asta nu pentru că aş fi un timid, dar uneori şi aceste lucruri pot deveni obositoare.
De bancă s-a apropiat un bărbat care, înainte de a vorbi, m-a trezit cu norul de miros de vin pe care îl răspândea. “Părinte, pot să stau şi eu?” (vorbea în rusă). “Stai”, i-am zis. S-a aşezat cu greu (se sprijinea într-un băţ), pe urmă a adăugat: “Pot să te întreb ceva?”
M-am pregătit să aud refrenul clasic despre cum i-a ars casa şi a rămas cu cinci copii, fără mamă, că vine din spital şi are nevoie de câţiva lei ca să ajungă acasă. M-am şi gândit că am numai doi lei că să ajung acasă şi că dacă-i dau unul trebuie pe urmă să împrumut de la cineva. Cu alte cuvinte, mă aflam într-o situaţie penibilă.
“Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc?”, au fost primele lui cuvinte. Această întrebare a fost pentru mine ca o palmă trasă nu de om, ci de Dumnezeu. Eu ştiam că aşa încep discuţiile numai în Pateric, iar în gară la Chişinău discuţiile sunt de altă natură.
Zic: “Iartă pe toţi, din tot sufletul”. “Eu îi iert”, zice. “Şi nu vorbi despre nimeni de rău”. S-a gândit puţin, pe urmă a zis: “Eu nu vorbesc pe nimeni de rău”. “Dacă faci acestea, poţi să te mântuieşti” - i-am zis, deşi pe moment m-am gândit că nu-şi dă seama ce vorbeşte. Apoi am adăugat: “Şi să crezi în Dumnezeu”. “Cred”, a zis.
A urmat o discuţie destul de protocolară în care eu a trebuit să-i răspund pe rând la întrebări: dacă trebuie sau nu să respectăm sâmbăta, dacă Dumnezeu e unul sau trei, dacă icoana este idol şi restul, ca în revistele pe care le găsim pe bănci.
Discuţia noastră s-a încins atunci când eu am zis că Dumnezeu îşi schimbă de multe ori hotărârile. “Nu! Dumnezeu nu este făţarnic, El nu poate să-şi încalce cuvântul”, a încercat el să-L apere pe Dumnezeu. “Ba-l schimbă, zic. Adu-ţi aminte ce a zis Dumnezeu pe vremea lui Noe - şi s-a căit Dumnezeu că i-a făcut pe oameni şi a zis: voi stârpi neamul acesta -, dar pe urmă s-a răzgândit şi a hotărât să-l lase pe Noe cu familia sa ca să prelungească neamul omenesc. Dumnezeu îşi schimbă hotărârile, Dumnezeu nu este mândru şi încăpăţânat ca oamenii, El ar face orice din dragoste pentru om, El ar face orice, numai să ne câştige dragostea noastră”. Bărbatul acela de lângă mine, care până atunci îmi părea un cerşetor beat cu curaj de vorbă, s-a înviorat de o durere şi o bucurie cunoscută mie, iar ochii lui s-au înlăcrimat discret: “Să ştii că tu ai dreptate”, a zis.
“Dumnezeu este dragoste - a continuat el şi se vedea că aceste cuvinte sunt singurele pe care îi place să le pronunţe. Eu ştiu că Dumnezeu este dragoste şi eu ştiu că El este”. Apoi s-a lovit cu mâna peste genunchiul stâng şi a zis: “Vezi? Ăsta nu-i!” Pe urmă, lovindu-se peste celălalt picior a adăugat: “Şi nici ăsta nu trebuia să fie!” Abia atunci mi-am dat seama că nu are un picior. “Eu trebuia să nu mai fiu deloc. Dar eu sunt. Eu am trecut tot Afganistanul. Şi eu ştiu că Dumnezeu este”.
Arăta prea bătrân pentru Afganistan. M-am gândit că poate a fost ofiţer, mă rog, chiar dacă nu prea arăta. Dar am pus îmbătrânirea lui atât de grabnică pe seama băuturii şi a suferinţei.
“Eu am fost în Afganistan chiar de la început. Am ţinut 6 ani, dar pe urmă m-au “decontat”... am călcat pe o mină. M-am trezit în spital. L-am văzut numai pe medicul-şef, un colonel, arătând cu degetul: Pe ăsta duceţi-l “încolo”, adică..., înţelegi, la groapă. Un picior îmi zburase, celălalt abia se mai ţinea, eram numai bucăţi. Atunci eu m-am rugat la Dumnezeu, pentru că eu nu credeam în Dumnezeu, şi am zis: “Dacă eşti, ajută-mă să mă ridic”. Şi atunci eu am simţit o putere. Dumnezeu mi-a dat putere, Dumnezeu mi-a dat a Lui putere şi eu m-am ridicat. Când m-a văzut colonelul s-a holbat la mine şi m-a întrebat: “Tu ce faci? Eu parcă am zis că tu să mergi “încolo”... “Eu n-am să merg “încolo” - i-am zis -, şi nici tu n-o să mergi “încolo”... nimeni nu trebuie să meargă “încolo”. “Da, dar tu... cum te-ai ridicat?” “Dumnezeu m-a ridicat”. “Care Dumnezeu? Tu trebuie să mergi să te lecuieşti la cap! Sau nu ştii ce a zis Darwin?” “Eu ştiu ce a zis Darwin. Dar uite că tu ai zis că eu să mă duc “încolo”, dar Dumnezeu nu m-a lăsat să mă duc “încolo”. “Care Dumnezeu? Ce vorbeşti? Unde este Dumnezeu?!” “Cum unde? Iată, Dumnezeu”. “Unde?” “Aici Dumnezeu şi aici Dumnezeu, pretutindeni Dumnezeu”.
„Stii, părinte - mă asigură el -, Dumnezeu este şi El este dragoste. Eu ştiu că El mă iubeşte, eu nu ştiu pentru ce El mă iubeşte, eu sunt beţiv şi, ce să mai spun, sunt cel mai murdar om din lume. Dar cred că El mă iubeşte pentru că eu sunt al Lui. Şi el pe fiecare om îl iubeşte aşa. Ştii ce înseamnă că Dumnezeu e dragoste? El nu spune fă cutare sau cutare, El nu îndrăzneşte să spună nimic, pentru că El ne iubeşte. Dar El se uită la mine şi zice: Tolia, nu este bine că tu te tăvăleşti în glod, hai, ridică-te, hai, te rog, ridică-te, uite, Eu o să te ajut să te ridici. Şi eu mă ridic puţin şi pe urmă iară cad, dar Dumnezeu nu încetează să mă iubească. Şi eu simt asta şi mie mi-i ruşine. Eu şi azi l-am rugat pe Dumnezeu pentru un lucru şi El m-a ascultat şi a îndeplinit. Înţelegi? Dumnezeu m-a crezut! Dumnezeu pe mine m-a crezut...”
M-am gândit a mia oară că această dragoste a lui Dumnezeu ne sminteşte. De multe ori noi ne surprindem la gândul că nu e drept ca Dumnezeu să iubească, fără măsură şi fără socoteală, chiar aşa pe oricine, călcând orice bună rânduială şi orice închipuire a noastră despre dragoste.
Autobuzul meu venise de jumătate de oră şi a lipsit puţin ca să-l scap. M-am ridicat şi am mulţumit noului meu prieten şi părinte pentru că m-a mai învăţat ceva despre Dumnezeu. Ne-am îmbrăţişat fără patos şi fără schimb de adrese, făgăduindu-ne că nu ne vom uita unul pe altul.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Maica Siluana ne răspunde: Este important ca partenerul să fie credincios?

Credinţa partenerului de viaţă este un criteriu prea puţin băgat în seamă de multe ori. Mulţi se întorc la credinţă după ce se căsătoresc, şi atunci au de dus crucea unui partener necredincios, care nu e deloc uşoară. Există însă şi persoane credincioase care dorindu-şi să se căsătorească îşi spun că nu e aşa important ca viitorul partener să fie credincios, că „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios“, uitând că Sf. Ap. Pavel se adresează celor convertiţi abia după căsătorie. Cât de importantă este credinţa partenerului? Iată o experienţă în acest sens, oferită pe site-ul Centrului de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”:

"În legătură cu alegerea unui partener de viaţă care nu e prea credincios... nu ştiu dacă foloseşte cuiva şi dacă are rost să puneţi pe site acest mesaj, eu îl scriu în ideea că poate ajută cu ceva pe cineva aflat într-o astfel de dilemă. Vreau să povestesc un fel de revelaţie pe care am avut-o într-un moment în care îmi puneam problema asta. Eram într-o duminică, la Sfânta Liturghie, şi toată slujbă m-am gândit numai la asta şi deloc la rugăciuni, şi-mi veneau în minte tot felul de argumente că nu are o importanţă atât de mare dacă partenerul e credincios sau nu, că dacă te iubeşte şi te respectă şi e bun la suflet etc., totul o să fie ok, că mai e şi pasajul din Noul Testament că bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi invers. Oricum, eram foarte sigură pe concluzia la care ajunsesem. Pe drumul spre casă, am observat că în spatele meu era un cuplu tânăr (probabil căsătoriţi), care aveau o discuţie aprinsă. El îi spunea că nu înţelege de ce trebuie să meargă în fiecare duminică la biserică, că e aceeaşi slujbă, că preoţii spun mereu acelaşi lucru, că e de ajuns la Crăciun şi la Paşti etc., discuţie tipică. Ea se vedea că era credincioasă şi încerca să-i explice, fără prea mare succes. La un moment dat, el a spus că n-au nici o problemă în afară de asta (cu credinţa), că totul în rest e bine.
Mie în schimb mi se părea o tragedie situaţia asta, să fii alături de o persoană care să nu te înţeleagă în privinţă credinţei… uitasem complet la ce mă gândisem eu în timpul slujbei, acum parcă asistăm la un film… Parcă mi se rupea sufletul de durere pentru ea. Şi mi-au venit tot felul de gânduri de revoltă la adresa lui Dumnezeu, cum de îngăduise ca o persoană credincioasă ca femeia respectivă să ia un astfel de bărbat, că sigur se rugase înainte şi cum de nu i-a dat un soţ credincios, care să o înţeleagă? Şi tot mă gândeam că de ce, Doamne, de ce???
Şi apoi mi-a venit în minte, ca o revelaţie, întrebarea: „Dar tu ce vrei să faci?”. Şi mi-am adus aminte de gândurile pe care le avusesem în biserică şi de concluzia la care am ajuns şi am simţit că toată întâmplarea asta, cu cearta celor doi era, de fapt, menită să-mi arate cam cum ar arăta viaţa mea alături de un astfel de partener. Am simţit că Dumnezeu vrea să fim fericiţi alături de persoane cu care să ne înţelegem, dar dacă noi insistăm să ne alegem o cruce mai grea, El ne respectă alegerea. În acel moment am început să plâng aproape în hohote şi să-I mulţumesc lui Dumnezeu că mă luminase în această privinţă şi să-L rog fierbinte să-mi dea un soţ credincios, să mă ferească de a o lua pe un astfel de drum, oricât de mult aş insista eu.
Sigur că sunt adevărate cuvintele Evangheliei că bărbatul necredincios se mântuieşte prin femeia credincioasă, dar eu am simţit că asta ar fi pentru mine o cruce pe care nu aş vrea s-o duc, pentru că m-ar mâhni cumplit o astfel de situaţie, lucru pe care l-am conştientizat abia când i-am ascultat pe cei doi, sau mai bine zis când s-a milostivit Dumnezeu de mine şi mi-a arătat acest lucru.
Cu adevărat, nu ştim ce cerem!
Mihaela

Draga mea Mihaela,
Nu cred că vreun cuvânt de-al meu ar fi reuşit să aibă puterea pe care o are experienţa pe care ne-o împărtăşeşti. Eu nu aş vrea să adaug decât o rugăminte către cele şi cei care îşi caută „parteneri de viaţă” făcând „pogorăminte” a căror semnificaţie şi importanţă nu o cunosc. Vă rog să faceţi ca Mihaela, să-I arătaţi lui Dumnezeu (dacă se poate nu în timpul Sfintei Liturghii), dorinţa inimii, gândurile legate de ea, „socotelile” omului vechi din noi, şi să-L rugaţi să vă dea numai ce veţi putea duce ca să vă mântuiţi, ca să vă bucuraţi de darul lui Dumnezeu acum şi în veci. Numai această încredere şi încredinţare în iubirea lui Dumnezeu, Singurul Care ştie de ce avem nevoie şi ce putem face, ne pune la adăpost de urmările unei alegeri greşite.
Da, Dumnezeu ne aude rugăciunea şi ne răspunde, numai noi să avem urechi de auzit.
Mulţumesc, Mihaela!
Cu dragoste şi respect,
M. Siluana"

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Părinţi inteligenţi (4): Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri

Continuăm serialul dedicat formării de „părinţi inteligenţi”. Dr. Augusto Cury, psihiatru şi psihoterapeut, atrage atenţia asupra modului defectuos în care se face educaţia contemporană şi pledează pentru trecerea de la „părinţi buni” la „părinţi inteligenţi”; în acest sens vorbeşte despre şapte deprinderi ale celor dintâi, care trebuie transformate. În numărul acesta, a patra dintre ele.

Învăţaţi-i să nu se teamă de insuccese
Părinţii buni educă inteligenţa logică a copiilor, părinţii inteligenţi le educă sensibilitatea. Stimulaţi-i pe copiii voştri să îşi propună diverse obiective, să caute succesul în studiu, în muncă, în relaţiile sociale – dar nu vă opriţi aici. Ajutaţi-i să nu le fie teamă de insuccese. Mulţi pierd pentru că nu au avut răbdare să suporte un „nu”, pentru că nu au avut îndrăzneala de a înfrunta unele critici sau umilinţa de a-şi recunoaşte greşelile. Părinţii inteligenţi sunt în stare să le spună copiilor lor: „Am greşit”, „Scuză-mă” sau „Am nevoie de tine. Ei sunt puternici în convingerile lor, dar suficient de flexibili pentru a-şi admite fragilitatea. Părinţii inteligenţi dovedesc că florile cele mai frumoase apar după iarna cea mai grea.
Părinţii care nu au curajul să-şi recunoască greşelile nu-şi vor învăţa niciodată copiii să-şi înfrunte propriile greşeli şi să înveţe din ele. Dacă ei afirmă că fac totul bine nu-şi vor învăţa niciodată copiii să-şi depăşească eşecurile.
Părinţii care nu-şi cer scuze nu-şi vor învăţa niciodată copiii cum să abordeze aroganţa. Dacă nu-şi dezvăluie temerile vor avea mereu dificultăţi în a-şi învăţa copiii să găsească în pierderi ocazii de a fi mai puternici, de a căpăta experienţă.

Bătrâneţea emoţională
Dacă sunt mereu intimidaţi în faţa nereuşitelor şi greutăţilor, copiii îşi vor hrăni prin aceste metode negative complexul de inferioritate, ceea ce le scade respectul de sine. Ei vor deveni astfel incapabili să facă faţă greutăţilor vieţii, iar această suferinţă îi va îmbătrâni emoţional. Cum se manifestă această îmbătrânire emoţională? Prin incapacitatea de a se bucura de frumos şi o înclinaţie puternică de a se lamenta permanent. Multe persoane se plâng mereu de felul în care arată, de îmbrăcăminte, de prieteni, de lipsa banilor sau chiar de faptul de a se fi născut, tocmai din această cauză.
Lamentarea permanentă este îngrăşământul suferinţei emoţionale, iar capacitatea de a mulţumi este combustibilul fericirii. Tinerii care devin maeştri în a se plânge au un mare dezavantaj în viaţă.

Bucuria lucrurilor mărunte
Învăţaţi-vă copiii să găsească în lucrurile mici motive majore de fericire. O persoană superficială din punct de vedere emoţional are nevoie de evenimente mari ca să se bucure; o persoană profundă găseşte bucurie în lucrurile ascunse, în fenomene aparent imperceptibile: mişcarea norilor, dansul fluturilor, îmbrăţişarea unui prieten sau a persoanei iubite, zâmbetul prietenos al unui necunoscut.
Fericirea nu este opera întâmplării, fericirea vine prin exerciţiu. Antrenaţi-vă copiii pentru a fi excelenţi observatori. Ieşiţi pe câmp sau în grădină, faceţi-i să urmărească deschiderea unei flori şi descoperiţi cu ei frumosul invizibil. Simţiţi cu ochii voştri lucrurile frumoase care vă înconjoară.
Faceţi-i pe tineri să aprecieze momentele simple, forţa care izvorăşte din pierderi, siguranţa care răsare din haos, măreţia care emană din gesturile mici. Munţii sunt formaţi din particule nevăzute de nisip.

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Vedeţi şi:

• Părinţi inteligenţi (1)
• Părinţi inteligenţi (2)
• Părinţi inteligenţi (3)

Activităţi cu copiii de Paşti

Astăzi sărbătorirea Paştilor se face aproape fără nici o legătură cu Învierea Domnului. Să nu uităm însă, ca şi creştini, ce sărbătorim, şi să le transmitem şi copiilor această bucurie. Iată câteva idei de activităţi:
- în Săptămâna Patimilor explicaţi-le copiilor, la nivelul înţelegerii lor, semnificaţia fiecărei zile şi, dacă nu sunt foarte mici, participaţi împreună la Deniile de seara, trăind împreună cu Domnul Hristos Patimile Lui.
- implicaţi copiii în activităţile specifice acestei perioade, cum este vopsirea ouălor roşii şi povestiţi-le legenda lor.
- nu investiţi prea mult timp în pregătirile materiale; după post veţi simţi oricum ca fiind extraordinar de gustoasă orice mâncare simplă de dulce, deci nu pierdeţi prea multă vreme în bucătărie şi ocupaţi-vă mai mult de cele sufleteşti.
- excludeţi din familie obiceiul „iepuraşului”, care are ca scop să ne distragă de la importanţa religioasă a acestor zile. Dacă vreţi să le cumpăraţi copiilor ceva, daţi curs unei vechi tradiţii care recomandă purtarea de haine noi în noaptea Învierii; acestea simbolizează viaţa nouă pe care o primim prin Înviere.
- participaţi cu toată familia la slujba de Înviere, durata depinzând de vârsta copiilor. Ideal este să vă împărtăşiţi cu toţii în noaptea de Înviere, pentru că ceea ce ne spune Sf. Ioan Gură de Aur în cuvântul citit în cadrul slujbei: “Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este din belşug, nimeni să nu iasă flămând” nu se referă la masa de Paşi, ci la Sf. Împărtăşanie.
- împodobiţi-vă casa, aşezaţi icoana Învierii la loc vizibil, cu candela aprinsă, şi „inundaţi” casa cu cât mai multe flori – minunate semne ale vieţii şi Învierii.
- studiaţi împreună cu copiii icoana Învierii, căutaţi în Biblia pentru copiii pasajele respective şi citiţi-le în fiecare seară, înainte de culcare.
- în timpul Săptămânii Luminate îmbrăcaţi copiii în haine luminoase, sărbătorind Învierea Domnului.
- cumpăraţi o lumânare albă pe care să o aprindeţi în fiecare seară la cină, timp de 40 de zile, cântând înainte de masă troparul Învierii: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.
- nu uitaţi că salutul "Hristos a înviat!" - "Adevărat a înviat!" este salutul creştin ortodox până la Înălţarea Domnului

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Dumnezeul din stomac

Plecând de la faptul că păcatele nu stau doar în faptele omului, ci mai ales în sufletul lui, în numărul trecut am început să vorbim despre patimi, începând cu mândria. Societatea în care trăim încurajează foarte mult consumul, ceea ce duce la naşterea altor patimi, legate de lăcomie. De aceea continuăm cu prima formă a lăcomiei, lăcomia pântecelui, iar în prezentarea ei ne vom folosi de sinteza scrierilor Sfinţilor Părinţi făcută de Jean-Claude Larchet.

Plăcerea de a mânca
Lăcomia pântecelui este definită ca dorinţa de a mânca de dragul plăcerii pe care ne-o oferă mâncarea. Prezintă două forme principale:

• - prima indică o căutare a unei anumite calităţi a mâncării, căutarea unor feluri de mâncare gustoase, fine, rafinate.
• - a doua formă priveşte cantitatea mâncării.

În primul caz se caută mai înainte de orice plăcerea gurii (încântarea simţului gustativ), iar în al doilea plăcerea pântecelui (plăcerea de a te simţi sătul).
Deşi este legată de trup, lăcomia nu se naşte direct din necesităţile acestuia. Locul naşterii este tot sufletul; trupul nu intervine decât ca o unealtă. Patima nu priveşte hrana în sine, ci felul greşit în care omul se foloseşte de ea. Rădăcina este deci în atitudinea omului faţă de hrană şi de actul hrănirii, mai precis în abaterea de la scopul lor firesc. Sfântul Isaac Sirul ne arată că „mâncărurile s-au făcut pentru două pricini: pentru hrană şi pentru tămăduire”. Omul respectă scopul firesc al alimentelor şi al hrănirii atunci când se hrăneşte pentru a păstra viaţa trupului său, sau a redobândi sănătatea lui, şi se foloseşte în mod greşit de ele atunci când le transformă într-un mijloc de desfătare.
Lăcomia este în fond o idolatrie, căci lacomii şi-au făcut din „pântece dumnezeul lor” (Fil. 3, 19). Cel care caută aceste desfătări se îndepărtează de căutarea hrănirii spirituale. Consumarea hranei ar trebui să fie un act euharistic, de mulţumire lui Dumnezeu pentru darurile Sale; fără mulţumire, actul mâncării se transformă în scop în sine, ducând la lăcomie. Cuprins de această patimă omul, în loc să se bucure de hrană, mulţumindu-i lui Dumnezeu - Care i-a dat-o, şi prin ea să se bucure de Dăruitor, el vrea să se desfete cu bucatele, uitând de Dumnezeu. Astfel, în loc de a se folosi de mâncare pentru a se înălţa la El, face din aceasta stavilă între el şi Dumnezeu, stomacul devenind un dumnezeu care îşi cere drepturile.
Lăcomia a fost una dintre cele trei ispite pe care diavolul I le-a pus înainte lui Hristos în pustie (Mt.4,3). Rezistându-i, Mântuitorul ne dă punctul de sprijin în lupta cu lăcomia: omul nu se hrăneşte doar cu pâine, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.

Izvor de alte patimi
Ca toate patimile principale, lăcomia atrage după sine un lanţ de alte patimi care ne cuprind sufletul. Sfinţii Părinţi vorbesc de adevărate consecinţe patologice, care se produc pe mai multe planuri. Pe lângă înrobirea omului de dorinţa şi plăcerea mâncării, şi trupul are de suferit consecinţe nefaste. Astfel, excesul de mâncare şi băutură lipseşte mintea de tărie şi de vioiciune, o îngreuiază şi îi imprimă o stare de toropeală şi somn, ce îşi extinde efectul asupra sufletului întreg.
Mai departe, consecinţele privesc realitatea şi lucrarea duhovnicească a omului, fiindcă îl împiedică să se ocupe cum se cuvine de urcuşul său spiritual, îl îndreaptă spre trândăvie îndepărtându-l de rugăciune, îi aduce nepăsare, îl slăbeşte pe om cu totul, făcându-l doar prizonierul poftelor sale. Îmbuibarea şi toropeala ce urmează îl împiedică pe om să ia aminte la lucrurile cu adevărat importante.
De asemenea, alături de aceste consecinţe, la uşa sufletului pândesc gânduri care vor fi uşa de intrare a altor patimi. Sfântul Ioan Scărarul ne dă o listă a patimilor generate de lăcomie, pe care o arată ca pe o mamă ce naşte mai mulţi copii: „fiul meu cel întâi născut este slujitorul curviei; al doilea după el este cel al învârtoşării inimii; al treilea somnul. Apoi din ei porneşte o mare de gânduri: valuri de întinăciuni, adânc de necurăţii neştiute şi negrăite. Fiicele mele: lenea, vorba multă, îndrăzneala, născocirea râsului, glumele, împotrivirea în cuvânt, grumazul ţeapăn (mândria), neauzirea, nesimţirea, robia, fala, cutezanţa, iubirea de podoabe, cărora le urmează rugăciunea întinată şi gândurile împrăştiate, dar adeseori şi nenorociri deznădăjduite şi neaşteptate, cărora le urmează iarăşi deznădejdea, cea mai cumplită dintre toate”.

Mâncăm ca să trăim, nu trăim ca să mâncăm
Tămăduirea funcţiei nutriţiei de boala lăcomiei este strâns legată de exersarea virtuţii cumpătării. Voinţa omului trebuie să fie îndreptată spre a primi hrana numai şi numai pentru nevoia trupului, adică pentru menţinerea lui în viaţă şi sănătos, sau pentru a-i reda sănătatea, evitând căutarea în sine a plăcerii şi orice exces în raport cu strictul necesar. Ca regulă practică, Sfinţii Părinţi spun să nu mâncăm şi să nu bem până la săturare, ci să ne ridicăm de la masă puţin înainte de a fi sătui, lucru recomandat de altfel şi de medici.
Foarte important este de fapt ca starea în care se află trupul să îi permită să se ocupe şi de viaţa duhovnicească, nu să îi pună piedici. Adică omul să poate uşor să se roage, să aibă o minte limpede şi lucidă şi nu fie greoi, plin de toropeală. Pe de altă parte trebuie avut în vedere faptul că şi o prea mare slăbiciune a trupului împiedică viaţa duhovnicească. Astfel, fiecare trebuie să caute ceea ce este potrivit pentru o bună desfăşurare a vieţii sale spirituale: să nu-şi primejduiască prin nici o exagerare sau privare avântul şi bucuria desfăşurării vieţii lui spirituale. Bucuria legăturii cu Dumnezeu nu trebuie umbrită de nici un exces sau privaţiune inutilă.

Mulţumirea şi postul
Cel mai important mijloc de profilaxie este mulţumirea pentru mâncarea pe care o primim de la Dumnezeu, gândul îndreptat către Cel care a creat bunătăţile pe care le gustăm. Fiecare măr din care muşcăm este o declaraţie de dragoste pe care ne-o face Dumnezeu, Care l-a creat pentru noi, iar dacă ne gândim la asta de fiecare dată când mâncăm ne va fi mult mai uşor să fim cumpătaţi.
Un mare rol în tămăduirea lăcomiei îl ocupă şi postul rânduit în Biserică şi atât de ocolit de oameni. Postul, pe lângă rolul medical pe care-l are, de a păstra sănătatea omului, este şi un bun prilej de dobândire şi exersare a virtuţii cumpătării. Fără post gustul omului se toceşte şi el are nevoie de tot mai mult pentru a găsi plăcere, de aceea intervine senzaţia că parcă ne-am săturat de toate, că nu ştim ce să mai gătim să fie bun. Postul în schimb ne face să apreciem alimentele la adevărata lor valoare (cum spunea cineva, după şapte săptămâni de post ţi se pare că o lingură de smântână e raiul pe pământ). Astfel nu mai căutăm cantităţi mari de hrană sau mâncăruri sofisticate, ci vom avea bucuria gustului simplu şi sănătos, mulţumind lui Dumnezeu pentru fiecare îmbucătură.

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Legenda ouălor roşii

Dragi copii, se spune că în vremea când Iisus era răstignit pe cruce, şi suferea pentru păcatele noastre, în Cetatea Ierusalim a venit o femeie care a adus cuiva un coş plin cu ouă. Trecând ea prin acel oraş a auzit că Domnul nostru Iisus Hristos a fost condamnat la moarte şi a fost dus să fie răstignit pe dealul Golgota.
Când femeia a auzit vestea aceea cutremurătoare, inima ei a fost cuprinsă de o mare durere. Ea era cu atât mai supărată pentru că Iisus l-a vindecat odată pe fiul ei, care era bolnav de moarte.
Aşa cum era, cu coşul plin de ouă, a fugit repede la dealul Golgota, unde Iisus era bătut în cuie pe cruce şi nişte soldaţi îl păzeau. Din mâinile şi picioarele Lui sfinte curgeau stropi mari de sânge.
Femeia şi-a aşezat coşul ei cu ouă acolo jos, lângă crucea Domnului, şi a început să se roage plângând de durere:
- Doamne Sfinte, Tu, care ai făcut numai bine, ai salvat oameni de la moarte, ai înviat morţii şi ne-ai învăţat să credem în Dumnezeu, acum eşti răstignit pe cruce ca cel mai mare duşman. Te rugăm, iartă-ne pe noi, păcătoşii, şi lasă-ne un semn, să ne aducem aminte de suferinţa pe care ai îndurat-o pentru noi.
Când s-a ridicat femeia de jos, ouăle din coşul ei erau toate roşii de la sângele care picurase pe ele din rănile Lui Iisus. Femeia n-a mai mers acasă, ci a rămas în oraşul Ierusalim. După trei zile de la răstignire, acea femeie împreună cu alte femei au mers la mormântul Domnului, dar acesta era gol şi atunci s-au bucurat mult, spunând: Hristos a înviat!
Plină de bucurie, femeia spunea tuturor despre ouăle roşii din coşul ei, care erau semnul suferinţelor Lui Iisus pe cruce. Cu ochii strălucind de bucurie împărţea tuturor câte un ou roşu, spunându-le: Hristos a înviat!
De atunci, în fiecare an, în Vinerea Mare, femeia aceea credincioasă îşi pregătea câte un coş cu ouă roşii în amintirea Răstignirii şi Învierii Domnului. Le împărţea copiilor şi săracilor, povestindu-le despre suferinţele lui Iisus pentru mântuirea noastră, a oamenilor. Apoi îi punea să ciocnească în amintirea Învierii Domnului, spunându-le: Hristos a înviat!, şi primind răspunsul: Adevărat a înviat!
De la femeia aceea a rămas obiceiul să fie vopsite ouă roşii de Paşti şi să fie dăruite în amintirea Patimilor şi Învierii Domnului.

(Pentru a tipări, daţi clic pe imagine)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Poezii de Paşti

În ziua de Paşti

(Elena Farago)

Toţi copiii azi se îmbracă
Cu ce au ei mai frumos
Şi părinţii lor le cântă
Învierea lui Hristos.

Şi la masă ciocnesc astăzi
Toţi copiii cei cuminţi,
Ouă roşii şi pestriţe,
Cu iubiţii lor părinţi.

Toţi copiii azi sunt darnici
Căci ei ştiu că lui Hristos
Îi sunt dragi numai copiii
Cei cu sufletul milos.

Şi copiii buni la suflet
Azi cu bucurie dau
Cozonaci şi ouă roşii
La copiii care n-au.


De Paşti
Bucuraţi-vă de sărbătoare
În această zi cu soare
Domnul Sfânt să vă-nsoţească
Împărţiţi ouă şi pască.

Din inimă în cor cântaţi
Şi lui Hristos vă închinaţi
El falnic iese din mormânt
Iar noi îl aşteptăm cântând.
„Hristos a înviat!”
„Adevărat a înviat!”


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

„Fiecare familie creştină trebuie să fie în ascultarea unui duhovnic“

Părintele Cătălin Teulea este paroh în Recea, în partea localităţii numită „Vaida”, din 2001. După ce a făcut seminarul la Cluj, facultatea la Sibiu şi a predat religia ca profesor titular în Copşa Mică şi Sibiu, s-a întors în Ţara Făgăraşului pentru a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor pe meleagurile natale. Dacă în primii ani de pastoraţie, fără a neglija nevoile sufleteşti ale enoriaşilor săi, a insistat pe lucrările administrative, fiind „prins” în lucrările de restaurare şi pictare a bisericii, sfinţită în septembrie anul trecut, în prezent activitatea sa este centrată pe lucrarea catehetică. Dorinţa sa este de a zidi, împreună cu oamenii, o biserică vie în inima fiecăruia, începând cu familia sa, care a fost binecuvântată cu trei copii.

Părinte, ce înseamnă copiii pentru o familie?
Cu siguranţă copiii sunt frumuseţea şi adevărul unei familii. Hristos ne spune: „Cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu pe Mine mă primeşte” (Matei 18,5). Şi ce poate fi mai frumos decât să-L ai mereu pe Hristos în viaţa ta? Şi cine poate fi Adevărul vieţii tale, dacă nu El?
Întreaga viaţă umană se desfăşoară din perspectiva copilăriei. Spune părintele Teofil: „Copilul e tatăl omului mare”. El creşte într-o familie şi, chiar şi atunci când devine adult-părinte, inima sa va bate odată cu cea a copilului său. Nu e doar o simplă anamneză, ci o participare creatoare. Părinţii vin în formarea copiilor nu numai cu tabloul copilăriei lor, ci şi cu experienţa cunoaşterii vieţii ca fii ai Lui Dumnezeu.
Copiii sunt liant dar şi sinteză a părinţilor lor. Ei sunt întrebarea prin care Dumnezeu ni se adresează permanent cu privire la adevărul vieţii noastre dar tot ei sunt şi răspunsul frumuseţii vieţii noastre.

Astăzi „moda socială” spune să ai un singur copil, maxim doi. Chiar dacă numărul avorturilor a scăzut, planificarea familială se face acum prin mijloace mai subtile, chimice, iar justificarea este faptul că „nu ne permitem” să creştem mai mulţi copii, că mai întâi trebuie să avem ce să le oferim... Trebuie să fim bogaţi ca să le permitem copiilor dreptul la viaţă?
În nici un caz nu trebuie să fii bogat ca să ai mai mulţi copii. De altfel din mica mea experienţă cunosc familii înstărite cu un singur copil, eventual doi. Şi mă întorc iarăşi la părintele Teofil, care ne spune răspicat. „Un copil - un idol”. Mărginindu-te la un copil te limitezi pe tine însuţi.
Copilul nu este un obiect pe care îl putem refuza. Ci el este darul lui Dumnezeu. Fiecare copil vine pe lume cu darul, darurile lui. Fiecare copil vine cu un „petec” de cer. Şi spune un poet atât de frumos că „cerul e o pasăre în Dumnezeu”. Dacă am avea puterea să lungim viaţa copilului cu o zi măcar, şi nici atunci n-am avea „dreptul” să hotărâm soarta lui.
Atunci când vine un copil pe lume nu putem decât să ne bucurăm. Când ne binecuvântează Dumnezeu cu un asemenea dar nu-L putem amâna pentru o zi sau un an pe care noi le-am considera mai potrivite pentru venirea pe lume a copilului. Sunt destule cazuri în care cei doi soţi ar vrea să aibă copii şi nu au. Sau ar vrea să uşureze suferinţa copilului cu o zi, să-i mai ofere o zi cu sănătate şi nu pot. Atunci cine ne dă dreptul să refuzăm dreptul la viaţă al unui copil? Aş încheia răspunsul la această întrebare cu un cuvânt de-al părintelui Rafail Noica: „Dumnezeu se tot uită la om, care-I tot cere fel de fel, şi zice: - Eu aş vrea să-i dau, dar dacă nu tace deloc, să-i spun şi Eu ce am de spus?!”

Cum este să creşti trei copii?
Ei, sunt alţii cu mai mulţi copii. Există o zicală în acest sens: „Un părinte poate creşte zece copii, dar zece copii nu pot îngriji un părinte”. Cunoaştem cu toţii drama singurătăţii unor părinţi îmbătrâniţi, uitaţi de copii şi de lume…
Revenind însă la întrebare, cred că o mare parte a răspunsului este soţia mea, Ioana. Mai ales în perioada pictării bisericii noastre parohiale, când am fost solicitat mai mult. Doar mai apoi vin eu, iar în prelungirea noastră vin bunicii, de ambele părţi. Cu alte cuvinte suntem o familie mare şi ne bucurăm de acest fapt.
În acelaşi timp, fiecare îşi cunoaşte responsabilităţile în casă şi caută să le ducă cu bine la împlinire. Iar când nu se întâmplă acest lucru apar micile sincope, şi odată cu ele „marile descoperiri” specifice vârstei copilăriei. De exemplu: ai uitat să uzi floarea şi uite, a murit. Nici o zi nu este la fel cu alta. Toţi trei copiii ne obligă să ieşim din egoismul nostru mundan, să ne coborâm din sferele înalte, să ne bucurăm de petecul de cer din casa noastră. Paradoxul unei familii mai mari este practicarea ascultării, interacţiunii în sensul practic al cuvântului. De exemplu: cea mică plânge când nu este ascultată, cel mijlociu, Ioan, îi acordă imediat atenţie (se joacă cu ea, o plimbă etc.), dar în secunda următoare Tudor spune răspicat: „Mă ascultă şi pe mine cineva?”. Aşa încât nu e loc de plictiseală… Mereu descoperim prin ei întrebările pe care ni le adresează Dumnezeu cu privire la perspectiva vieţii.

Spuneţi-ne un principiu după care ar trebui să îşi conducă viaţa o familie creştină.
Cred că nu e vorba neapărat de un principiu, ci de credinţa în Dumnezeu: Unul în fiinţa dragostei împărtăşită în cele Trei Persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Putem să avem toate virtuţile, dacă nu-L avem pe Dumnezeu tot săraci suntem. Fiecare familie creştină trebuie să fie în ascultarea unui duhovnic, iar dacă nu-l are să-l caute cât mai repede. El este liantul ascultării noastre faţă de Dumnezeu. Având un duhovnic, participând activ la sfânta biserică, practicând, rugăciunea, postul şi fapta bună, e imposibil să nu ne bucurăm de Dumnezeu şi Bunul Dumnezeu de noi.

Interviu realizat de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Duminica Mironosiţelor: Femeia creştină, purtătoare a mirului iubirii

Duminica a treia după Paşti este închinată femeilor mironosiţe care în ziua cea dintâi a săptămânii, duminica, au mers la mormântul Domnului să-I ungă trupul cu miruri, după rânduiala evreilor din acea vreme. Ele sunt cele dintâi cărora s-a arătat Iisus după Înviere, cele dintâi care au stat de vorbă cu El şi care, apoi, au dus vestea Apostolilor. Sfinţii Părinţi ne învaţă că şi noi putem “aduce mir Stăpânului” viaţa noastră curată şi faptele bune, iar Biserica sărbătoreşte azi ziua Femeii Creştine.

Purtătoare de mir
Termenul de mironosiţă este legat de scopul cu care femeile care i-au urmat lui Hristos au mers la locul unde fusese îngropat trupul lui Iisus, acela de a-L unge cu balsamuri şi cu mir. Acesta ar fi fost omagiul imediat pe care l-ar fi putut oferi Domnului pentru clipele de bucurie, pentru învăţăturile şi minunile pe care le primiseră de la El. De aceea, mirurile erau amestecate cu dragostea femeilor iubitoare de Hristos.

Femeile curajoase
Când ucenicii se risipiseră de frica iudeilor, “Maria Magdalena, Ioana, Maria lui Iacov, Salomeea şi altele” (Mc. 16,1; Lc. 24, 10) L-au urmat pe drumul Golgotei, au plâns la picioarele lui Iisus şi au fost de faţă la punerea Domnului în mormânt (Lc. 23, 55). Apoi au pregătit cu foarte multă grijă miresme şi miruri ca să meargă să ungă trupul mort al lui Iisus. Mai aveau de întâmpinat două mari obstacole: soldaţii care făceau de pază şi piatra uriaşă care servea drept uşă a mormântului. Curajul lor era, însă, născut din dragoste profundă şi de aceea şi-au înfruntat temerile.

Cinci mărturii importante
Imediat după Înviere au apărut şi falsificatorii ei. Dar, pentru ca Învierea lui Hristos să nu poată fi contestată, Dumnezeu a lucrat în chip minunat, dumnezeieşte: piatra era dată la o parte, soldaţii au fost orbiţi de strălucirea lui Hristos Cel Înviat, iar mormântul nu mai adăpostea decât giulgiurile cu care fusese învelit trupul mort al lui Hristos. Prin participarea lor la evenimentul Învierii, femeile purtătoare de mir certifică biruinţa vieţii asupra morţii şi dau cinci mărturii clare ale veridicităţii Învierii. Cele cinci mărturii ale mironosiţelor sunt: căutarea unei persoane suficient de puternice care să dea la o parte piatra de pe uşa mormântului, aflarea mormântului gol, mahrama şi giulgiurile, mesajul îngerilor şi întâlnirea cu grădinarul.

1. Mironosiţele căutau o persoană care să le deschidă mormântul. Că nu se aşteptau să găsească un mormânt gol şi că Învierea lui Hristos nu era nici măcar gândită de către sfintele femei, o demonstrează profunda lor îngrijorare legată de modul în care ar putea înlătura piatra imensă de pe uşa mormântului: „cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?”(Mc. 16, 3).
2. Surpriza mormântului gol a fost interpretată la început ca rezultatul unui furt. Cineva a luat trupul lui Hristos şi l-a ascuns. Au fost atât de preocupate de această idee, încât la vederea primei persoane în preajma mormântului, Maria Magdalena i-a zis: „dacă tu l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi ridica” (In. 20, 15). Nici nu luaseră în calcul posibilitatea învierii.
3. Lângă mormântul gol erau lepădate giulgiurile şi mahrama cu care fusese înfăşurat trupul Lui Iisus, ca mărturie clară că trupul a ieşit din haine, iar dacă ar fi fost furat de cineva, ce interes ar fi avut să-l dezbrace acolo, în apropierea soldaţilor care asigurau paza şi cum l-ar fi putut dezbrăca ştiut fiind că prin îmbălsămarea din ziua punerii în mormânt (vineri) giulgiurile s-au lipit riguros de trup?
4. Cei doi îngeri văzuţi de femei transmit mesajul nepământesc al Învierii: „De ce căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduce-ţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea, zicând că Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoşi şi să fie răstignit, iar a treia zi să învieze”(Lc. 24, 5-7). Privită în această lumină, Învierea nu este decât împlinirea firească a profeţiei uitate (cu desăvârşire) de către toţi.
5. Întâlnirea cu grădinarul este de fapt întâlnirea cu Hristos Cel Înviat, al Cărui trup pnevmatizat (transfigurat dumnezeieşte, spiritualizat) femeile nu l-au recunoscut, ci l-au confundat cu un grădinar. Abia când Iisus a strigat-o pe nume pe Maria Magdalena, aceasta I-a recunoscut vocea şi privindu-L mai bine (cu interes) a exclamat „Rabuni, adică Învăţătorule!” (In. 20, 16).

Mironosiţele - imaginea femeii autentice
Mironosiţele nu sunt altceva decât imaginea femeii autentice, care se regăseşte pe sine ca persoană în ceea ce face (Părintele Teofil spune „ceea ce faci, te face” (=te defineşte, te construieşte ca om). Preocuparea lor este fidelitatea faţă de modul de viaţă în care s-au angajat urmându-L pe Hristos, de aceea nu le sperie nici Golgota, nici soldaţii, nici mormântul sigilat. Ele Îl slujesc pe Hristos până la capăt, chiar dacă acest capăt părea pentru moment a fi mormântul. Răsplata curajului şi a statorniciei este preschimbarea durerii pierderii Mântuitorului în bucurie, prin Învierea Lui.

Ziua Femeii Creştine
Pentru că nici o altă sărbătoare nu ne prezintă „bărbăţia” femeii într-un chip mai elocvent şi pentru că această „bărbăţie” are valoare numai pusă în legătură cu Domnul Hristos şi cu învăţăturile Lui, duminica femeilor mironosiţe a devenit un simbol cu valoare universal-creştină. În fiecare an, în această duminică, Biserica prăznuieşte curajul femeii şi valorile religios-morale pe care le poate întrupa ea.

Mirurile mironosiţelor de azi
Cum trebuie să fie femeia creştină de azi? Ce miruri trebuie să poarte ea?
Fetele pot aduce ca mir lui Hristos viaţa lor curată, ascultarea părinţilor şi rugăciunea. Tinerele pot aduce ca mir fecioria, râvna pentru fapta bună şi acţiunile voluntare de ajutorare a celor neputincioşi. Mamele tinere pot aduce mirul naşterii de prunci, creşterea şi educarea lor în frica de Dumnezeu. Chiar dacă unele femei nu au copii după trup, maternitatea rămâne o calitate a sufletului feminin, iar în acest caz ele pot avea copii duhovniceşti şi pot fi mame iubitoare pentru cei din jur. Mamele în vârstă şi văduvele prin nedezlipirea de slujbele Bisericii aduc mirul rugăciunilor, al lacrimilor şi al vieţii de sfinţenie.

Îndemn pentru bărbaţi
Mirurile soţiilor noastre sunt aduse lui Hristos şi pentru noi, pentru că femeile merg în faţa lui Dumnezeu întotdeauna cu copiii şi cu soţii lor. Să nu uităm că Iosif din Arimateea împreună cu Nicodim au fost primii care au uns trupul lui Iisus cu miresme făcându-se şi nouă pildă, şi să fim împreună-purtători de mir cu soţiile noastre. Pentru că „cel ce lucrează cu mierea se îndulceşte la rândul lui”.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009