Dumnezeul din stomac

Plecând de la faptul că păcatele nu stau doar în faptele omului, ci mai ales în sufletul lui, în numărul trecut am început să vorbim despre patimi, începând cu mândria. Societatea în care trăim încurajează foarte mult consumul, ceea ce duce la naşterea altor patimi, legate de lăcomie. De aceea continuăm cu prima formă a lăcomiei, lăcomia pântecelui, iar în prezentarea ei ne vom folosi de sinteza scrierilor Sfinţilor Părinţi făcută de Jean-Claude Larchet.

Plăcerea de a mânca
Lăcomia pântecelui este definită ca dorinţa de a mânca de dragul plăcerii pe care ne-o oferă mâncarea. Prezintă două forme principale:

• - prima indică o căutare a unei anumite calităţi a mâncării, căutarea unor feluri de mâncare gustoase, fine, rafinate.
• - a doua formă priveşte cantitatea mâncării.

În primul caz se caută mai înainte de orice plăcerea gurii (încântarea simţului gustativ), iar în al doilea plăcerea pântecelui (plăcerea de a te simţi sătul).
Deşi este legată de trup, lăcomia nu se naşte direct din necesităţile acestuia. Locul naşterii este tot sufletul; trupul nu intervine decât ca o unealtă. Patima nu priveşte hrana în sine, ci felul greşit în care omul se foloseşte de ea. Rădăcina este deci în atitudinea omului faţă de hrană şi de actul hrănirii, mai precis în abaterea de la scopul lor firesc. Sfântul Isaac Sirul ne arată că „mâncărurile s-au făcut pentru două pricini: pentru hrană şi pentru tămăduire”. Omul respectă scopul firesc al alimentelor şi al hrănirii atunci când se hrăneşte pentru a păstra viaţa trupului său, sau a redobândi sănătatea lui, şi se foloseşte în mod greşit de ele atunci când le transformă într-un mijloc de desfătare.
Lăcomia este în fond o idolatrie, căci lacomii şi-au făcut din „pântece dumnezeul lor” (Fil. 3, 19). Cel care caută aceste desfătări se îndepărtează de căutarea hrănirii spirituale. Consumarea hranei ar trebui să fie un act euharistic, de mulţumire lui Dumnezeu pentru darurile Sale; fără mulţumire, actul mâncării se transformă în scop în sine, ducând la lăcomie. Cuprins de această patimă omul, în loc să se bucure de hrană, mulţumindu-i lui Dumnezeu - Care i-a dat-o, şi prin ea să se bucure de Dăruitor, el vrea să se desfete cu bucatele, uitând de Dumnezeu. Astfel, în loc de a se folosi de mâncare pentru a se înălţa la El, face din aceasta stavilă între el şi Dumnezeu, stomacul devenind un dumnezeu care îşi cere drepturile.
Lăcomia a fost una dintre cele trei ispite pe care diavolul I le-a pus înainte lui Hristos în pustie (Mt.4,3). Rezistându-i, Mântuitorul ne dă punctul de sprijin în lupta cu lăcomia: omul nu se hrăneşte doar cu pâine, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.

Izvor de alte patimi
Ca toate patimile principale, lăcomia atrage după sine un lanţ de alte patimi care ne cuprind sufletul. Sfinţii Părinţi vorbesc de adevărate consecinţe patologice, care se produc pe mai multe planuri. Pe lângă înrobirea omului de dorinţa şi plăcerea mâncării, şi trupul are de suferit consecinţe nefaste. Astfel, excesul de mâncare şi băutură lipseşte mintea de tărie şi de vioiciune, o îngreuiază şi îi imprimă o stare de toropeală şi somn, ce îşi extinde efectul asupra sufletului întreg.
Mai departe, consecinţele privesc realitatea şi lucrarea duhovnicească a omului, fiindcă îl împiedică să se ocupe cum se cuvine de urcuşul său spiritual, îl îndreaptă spre trândăvie îndepărtându-l de rugăciune, îi aduce nepăsare, îl slăbeşte pe om cu totul, făcându-l doar prizonierul poftelor sale. Îmbuibarea şi toropeala ce urmează îl împiedică pe om să ia aminte la lucrurile cu adevărat importante.
De asemenea, alături de aceste consecinţe, la uşa sufletului pândesc gânduri care vor fi uşa de intrare a altor patimi. Sfântul Ioan Scărarul ne dă o listă a patimilor generate de lăcomie, pe care o arată ca pe o mamă ce naşte mai mulţi copii: „fiul meu cel întâi născut este slujitorul curviei; al doilea după el este cel al învârtoşării inimii; al treilea somnul. Apoi din ei porneşte o mare de gânduri: valuri de întinăciuni, adânc de necurăţii neştiute şi negrăite. Fiicele mele: lenea, vorba multă, îndrăzneala, născocirea râsului, glumele, împotrivirea în cuvânt, grumazul ţeapăn (mândria), neauzirea, nesimţirea, robia, fala, cutezanţa, iubirea de podoabe, cărora le urmează rugăciunea întinată şi gândurile împrăştiate, dar adeseori şi nenorociri deznădăjduite şi neaşteptate, cărora le urmează iarăşi deznădejdea, cea mai cumplită dintre toate”.

Mâncăm ca să trăim, nu trăim ca să mâncăm
Tămăduirea funcţiei nutriţiei de boala lăcomiei este strâns legată de exersarea virtuţii cumpătării. Voinţa omului trebuie să fie îndreptată spre a primi hrana numai şi numai pentru nevoia trupului, adică pentru menţinerea lui în viaţă şi sănătos, sau pentru a-i reda sănătatea, evitând căutarea în sine a plăcerii şi orice exces în raport cu strictul necesar. Ca regulă practică, Sfinţii Părinţi spun să nu mâncăm şi să nu bem până la săturare, ci să ne ridicăm de la masă puţin înainte de a fi sătui, lucru recomandat de altfel şi de medici.
Foarte important este de fapt ca starea în care se află trupul să îi permită să se ocupe şi de viaţa duhovnicească, nu să îi pună piedici. Adică omul să poate uşor să se roage, să aibă o minte limpede şi lucidă şi nu fie greoi, plin de toropeală. Pe de altă parte trebuie avut în vedere faptul că şi o prea mare slăbiciune a trupului împiedică viaţa duhovnicească. Astfel, fiecare trebuie să caute ceea ce este potrivit pentru o bună desfăşurare a vieţii sale spirituale: să nu-şi primejduiască prin nici o exagerare sau privare avântul şi bucuria desfăşurării vieţii lui spirituale. Bucuria legăturii cu Dumnezeu nu trebuie umbrită de nici un exces sau privaţiune inutilă.

Mulţumirea şi postul
Cel mai important mijloc de profilaxie este mulţumirea pentru mâncarea pe care o primim de la Dumnezeu, gândul îndreptat către Cel care a creat bunătăţile pe care le gustăm. Fiecare măr din care muşcăm este o declaraţie de dragoste pe care ne-o face Dumnezeu, Care l-a creat pentru noi, iar dacă ne gândim la asta de fiecare dată când mâncăm ne va fi mult mai uşor să fim cumpătaţi.
Un mare rol în tămăduirea lăcomiei îl ocupă şi postul rânduit în Biserică şi atât de ocolit de oameni. Postul, pe lângă rolul medical pe care-l are, de a păstra sănătatea omului, este şi un bun prilej de dobândire şi exersare a virtuţii cumpătării. Fără post gustul omului se toceşte şi el are nevoie de tot mai mult pentru a găsi plăcere, de aceea intervine senzaţia că parcă ne-am săturat de toate, că nu ştim ce să mai gătim să fie bun. Postul în schimb ne face să apreciem alimentele la adevărata lor valoare (cum spunea cineva, după şapte săptămâni de post ţi se pare că o lingură de smântână e raiul pe pământ). Astfel nu mai căutăm cantităţi mari de hrană sau mâncăruri sofisticate, ci vom avea bucuria gustului simplu şi sănătos, mulţumind lui Dumnezeu pentru fiecare îmbucătură.

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009